Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Autismul, din interior

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Autismul, din interior - Episodul 9


Mihaela Iancu, o ascultă pe Roxana Clinciu

02.05.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
De cinci luni sunt terapeut A.B.A. în Asociaţia pentru Ajutorarea Copiilor cu Autism din România "Horia Moţoi". A.B.A. (Applied Behavior Analysis) este cea mai cunoscută şi eficientă metodă de intervenţie terapeutică pentru copiii cu tulburări din spectrul autist. LiterNet.ro găzduieşte oameni care vor povesti o fărâmă din experienţa lor cu autismul. Pe toţi i-am cunoscut prin centrul de recuperare şi sunt părinţi ai copiilor cu autism, copii recuperaţi prin această metodă, terapeuţi, supraveghetori, coordonatori.

Roxana Clinciu crede că "ei, ai noştri copii dragi pot face o lume mai bună." Mi-a lăsat scris un mesaj. (M.I
.)

"Poate şi eu am avut o atracţie faţă de el, nu ştiu. Mi se părea mie că seamănă cu Andrei, fratele meu. Chiar nu ştiu. Pur şi simplu am fost atât de degajată şi de relaxată cu el încât ne-am înţeles foarte bine.

Mai e ceva. Cu el trebuie să ai răbdare. Trebuie să ai răbdare şi trebuie să-l motivezi. El învaţă greu. Dar are nişte atuuri care îl fac deosebit. Are un contact vizual extraordinar. Se uită la mine, se uită în ochii mei şi parcă se uită până în adâncul sufletului meu. Cum mă uit eu acum la tine, fix în ochi, exact aşa se uită el. OK, are şi momente în care parcă se uită prin tine, dar altădată simţi că e acolo.

Sau când potriveşte obiecte de acelaşi fel sau poza la obiectul reprezentat în poză. Poţi să-i dai ce vrei tu.

E foarte tare pe imitaţie. Îţi imită orice. Poţi să faci orice fel de mişcare că el o s-o facă după tine. Şi sonor, la fel. Are o ureche muzicală extraordinară. OK, e pe ecolalie (repetă automat cuvintele altuia), dar...

El e leneş. Îi e lene să deschidă gura şi nu scoate sunetele limpede. Nu deschide maxilarul cum trebuie. Şi pe mişcări e leneş, dar poate. Şi comprimă foarte mult cuvintele. Îţi cântă în câteva secunde un cântec de trei minute. Ştie toate cântecelele din Cutiuţa muzicală.

Cum mi-am dat eu seama că are o slăbiciune pentru cântece? El are melodiile lui preferate: Mika - Grace Kelly, Justin Timberlake - Cry me a river şi trupa Simplu. Dar Justin şi Mika rules. Copilul meu tot fredona cu na na na, refrenul de la Cry me a river. Respecta fiecare notă. Îmi spuneam «Ştiu piesa asta de undeva. De unde-o ştiu? Nu se poate. Este dintr-o piesă.» Şi îmi pică fisa la un moment dat. «Băi, e Justin Timberlake.» Mergem atunci în camera de lucru a unui băieţel care avea calculator şi pun piesa. Ştii cum era copilul? Nu-şi mai înghiţea saliva. Era fascinat. Se uita cu gura căscată. Îl strigam, dar era total pierdut. Se rupsese filmul. Pentru orice sunet pe care i-l dai, la orice tonalitate, el nu-ţi imită doar sunetul, ci preia şi tonalitatea.

I-am spus mamei lui ce-am descoperit. Şi ea mi-a zis că ştie, că el cântă Justin acasă. Şi mi-a arătat cum cântă ei doi împreună We are the world a lui Michael Jackson. Cântam împreună şi el o completa. Aşa, cu engleza aceea pe care o ştia el, cum o ştia. Cântau «We are the world / We are the children / We are the ones who make a brighter day / So let's start giving

Când îi opream muzica, intra în tantrum - încerca să mă lovească, să se lovească, se trântea pe jos, se dădea cu capul de podea, plângea, ţipa. Atunci am oprit o perioadă accesul la muzică.

La un moment dat, mi-a venit mie ideea s-o folosesc ca premiu, în terapie, în timpul programului Body Parts, în care îl învăţam părţile corpului. Ştia foarte bine cap, nas, gât, ureche, făcusem burtă fără probleme şi introdusesem din nou ochiul pe care el îl mai avusese, dar nu mersese. Nu putea face discriminarea între ochi şi ureche. Ca să arate, ducea degetul undeva la mijlocul distanţei şi dacă tu ridicai sprâncenele şi începeai să zâmbeşti când se apropia de partea corpului cerută, era clar pentru el că aia e. Nu era un răspuns independent în niciun caz. Am încercat cu tot felul de premii. Mergea foarte greu.

Cu puţin timp înainte să încerc şi muzica drept premiu, începusem să i-o introducem din nou sub formă de cerere. El să spună «Vreau Mika.» Şi să primească asta ca recompensă. Şi ca să nu mai aibă tantrum în momentul în care o opream, am început să dansez cu el. Băteam din palme, ne mişcăm. «Faci ca mine.», îi spuneam. Când îl vedeam tensionat şi excitat, mă duceam, îi puneam mâinile pe umeri, îi spuneam «Hai să dansăm frumos.» Era cu un zâmbet până la ureche. Delira de fericire. Bătea din palme ca mine şi se mişca ca mine pentru că ştia că aşa îşi primeşte şi muzica. Cum opream muzica de data asta, îl direcţionam repede spre altă activitate. Ne jucam cu popicele sau altceva, aşa încât să nu aibă timp să intre în tantrum. Şi a funcţionat pentru că făcea şi altceva în timp ce asculta muzică şi nu ajungea să intre într-o stare euforică atât de mare. Rămânea conectat la mine făcând ceva şi intra imediat în altceva care nu era solicitant. Îl calmam şi continuam.

Şi deci, într-o zi mi-a venit ideea că am putea să folosim Mika drept premiu. Doamne, cum de nu mă gândisem la aşa ceva? L-am luat: «Vrei muzică? Facem Body Parts. Arată ochi.» Foarte bine. «Arată ureche.» A arătat greşit. Până când a făcut discriminarea. În momentul în care i-am cerut ochi şi mi-a arătat corect, apoi i-am cerut ureche şi mi-a arătat corect, a primit muzică. Mamă, şi-a prins ideea. Era Oaaaaau! Aşa a învăţat. Ţin minte că am ieşit din cameră ţipând de bucurie. «A făcut discriminareaaa.» Trăiască Mika.

El are probleme pe partea receptivă, de etichetare a obiectelor şi de a face discriminarea între ele. El foloseşte ca prompt (ajutor) orice semnal de la tine. Dacă-ţi ridici umărul puţin, sau îţi mişti sprânceana care corespunde obiectului cerut, sau obiectele sunt asimetric aşezate pe masă, e deja prompt pentru el. Sau dacă după ce i-ai cerut să-ţi arate un obiect te-ai uitat la acel obiect, pac, la ăla se duce. Mi s-a părut fascinant din punctul ăsta de vedere.

Să zicem că erau trei obiecte pe masă. La un moment dat ne-am dat seama că-şi făcuse scheme. Ajunsesem să ne gândim cum Dumnezeu le face. Lui îi este mai simplu să-şi facă o schemă după modul în care pui tu obiectele pe masă, ordinea în care le ceri, previzibilitatea cererilor tale, decât să le înveţe în sine. Învăţase el că imediat după două răspunsuri greşite, îi arăţi, apoi îi ceri din nou acelaşi item, că faci testul, să vezi dacă a înţeles (această regulă din A.B.A. poartă denumirea de Nu-Nu-Prompt). Până când am început să schimbăm. Îi fac promptul şi îi cer altceva. Avea o faţă care spunea: «A, oau. Stai. De ce mi l-ai cerut pe ăsta? Pe ăla trebuia să mi-l şi ceri.» Se uita ciudat la tine şi ţi-l arăta pe ăla corect. Am spart schema asta.

După care a depistat alta: întotdeauna îi ceri ultimul obiect pus pe masă. Reţinea nişte lucruri mult mai complicate decât să înveţe un obiect, dar îi era mult mai simplu aşa. Îţi dai seama ce înseamnă să ai capacitatea să-ţi faci nişte scheme atât de complexe că noi nici nu ne dădeam seama de ele, dar el ştia? Observă mult mai uşor lucrurile pe care noi nu le vedem, decât ansamblul. El vede cuiul dintr-un perete şi nu vede peretele. Pune atât de mult accent pe lucruri minore. Asta e o caracteristică a lor. Focusul pe gaura din perete, pe pata de pe covor, pe pieliţele de la unghii.

Face şase ani anul acesta. Îi spuneam X-uleţ pentru că-şi punea picioarele în X când stăteam amândoi pe perne, faţă în faţă şi făceam lecţiile. Eu mă îndreptam, se îndrepta şi el.

Când mă ia în braţe... Când îi spun uneori «Hai, ia-mă în braţe.» Vine şi mă ia. Şi râde. Râde cu o poftă... Îţi umple sufletul de bucurie când râde. Vine la tine cu inima atât de deschisă şi cu o bunătate... încât n-ai cum să nu-l simţi.

În momentul în care ajungi să cunoşti mai multe, să creşti, trebuie să te conformezi unor norme sociale. Înţelegi ce e acceptat, ce nu e acceptat şi pierzi din naturaleţe şi din ce ai tu, din inocenţă. Dacă eşti inocent eşti luat de fraier şi trebuie să te adaptezi. Mă uit la el că este un copil. Un copil inocent care are atât de multă încredere când vine spre tine. E atât de multă naivitate în el. De asta mi-e drag. Mie mi-e drag. Te ia în braţe şi se lasă moale pe tine. «Uite, am toată încrederea în tine pentru că ştiu că ai grijă de mine.»

A fost foarte supărat pe mine când am plecat de la el. Mi-am dat seama că e foarte nervos. Eram în uşa bucătăriei. A început să se încordeze. S-a uitat la mine şi mi-a tras o palmă. Am înţeles. După o săptămână i-a trecut.

Şi fetiţa cu care lucrez acum e foarte tare. O prietenă îmi spunea că eu sunt la fel ca ea. «Poftim?» Tu îmi spuneai că ea m-a acceptat de la bun început. M-a acceptat, dar eu am simţit că a fost ceva de genul «OK, eşti simpatică, te accept, eşti aici. Te-am văzut în camera mea. Ce-i cu tine aici? Bine, hai. A doua zi: Tot aici eşti? A treia zi: Iar ai venit? Tu chiar vrei să rămâi aici? Bine, dar ştii că tot trebuie să te provoc. Mi-eşti dragă, dar e un protocol. Ăsta e protocolul. Trebuie să te testez.»

Până când am avut într-o zi un declic. S-a produs în baie. Am intrat după ea când a terminat. Îi aranjam hăinuţele şi m-a luat în braţe. Şi am luat-o şi eu pe ea în braţe. A fost momentul în care am simţit că toată încordarea mea, toată frica mea faţă de ea se dă la o parte. O ţineam pe ea în braţe. Se uita aşa la mine... Parcă îmi spunea «Te înţeleg. Ştiu că ţi-e greu. Dar şi mie mi-e greu. Hai că putem.» Şi am avut o zi minunată împreună. Şi i-am spus prietenei mele am ajuns la fetiţa cu care lucrez. «Chiar la ea. Tu ştii cât de frumos e? Am ajuns la ea...»"


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer