Film Menu - Nr. 10, aprilie 2011

Cinematografia noastră a ocolit aproape întotdeauna subiectele legate de sex şi de sexualitate. Cei câţiva realizatori care au abordat măcar tangenţial problemele de cuplu dintr-o perspectivă - să-i spunem - ceva mai carnală, au eşuat în încercarea de a crea imagini antologice comparabile cu unele aparţinând cinematografiei mondiale. Luaţi doar scenele de intimitate lipsite de spontaneitate din filmele lui Radu Muntean (totuşi, unul din foarte puţinii cineaşti români interesaţi de acest subiect) şi comparaţi-le cu secvenţe similare aparţinând unor cineaşti precum Marco Ferreri sau Chantal Akerman şi veţi înţelege cât de departe suntem de o apropiere firească de un aspect important al vieţii noastre de toate zilele.

Cea mai mare parte a realizatorilor români de cinema sunt parcă blocaţi în sferele înalte ale gândirii, sfiindu-se să raporteze condiţia umană şi la alte entităţi decât moartea, societatea, Dumnezeu ş.a.m.d. Ne lipsesc cineaştii capabili şi dornici să se amuze pe seama temelor preferate de intelectualii din toate timpurile. Abordarea frontală a sexului ar fi una din cheile posibile ale renunţării la încrâncenarea aceasta, care - e adevărat - a facilitat nu de puţine ori apariţia unor capodopere.

Nu de capodopere duce, însă, lipsă cinematografia română actuală, ci de dezinvoltură şi de simţ al umorului. Aş fi primul (sau printre primii) care l-ar aplauda pe acela care ar hotărî să renunţe la subiecte ce reproduc, cu o mai mică sau mai mare precizie, suprafaţa relaţiilor umane în raport cu societatea actuală. Îl voi admira pe cineastul român căruia nu îi va fi teamă să se inspire din propriile experienţe sentimentale şi fizice pentru a realiza un film care nu încearcă să surprindă pulsul unei întregi populaţii (deja excelează în această zonă Cristi Puiu), ci pe al unor oameni puţin relevanţi din punct de vedere statistic la nivel naţional. Ar fi entuziasmant să apară câţiva cineaşti tineri care să ocolească psihologia şi dramele interioare ale personajelor, dar şi formalismul, în favoarea unei apropieri de latura animalică din om.

Ne-au lipsit cineaştii capabili să împroaşte cu detalii sexuale nonşalante simbolurile politice ale epocii comuniste, în spiritul filmelor sârbului Dušan Makavejev. Niciun Bernardo Bertolucci, care să se raporteze calofil, dar obraznic la actul sexual, sau un Marco Ferreri, maestru al raportării naturale la momentele cele mai intime din existenţa unui cuplu, nu am avut vreodată. Cineaşti specializaţi în realizarea de filme erotice cult, precum Tinto Brass, nu au activat încă în România, iar despre impertinenţe sexuale de tipul celor incluse în propriile filme de către Jack Smith, Koji Wakamatsu sau Paul Morrissey nici nu poate veni vorba. Nu am avut niciun echivalent al lui Jean Genet sau al unui Kenneth Anger, care să îşi mizansceneze propriile fantezii homosexuale, nicio Chantal Akerman, capabilă să sondeze în adâncul căutărilor sale cu privire la sexualitate.

Cinematografia română e încă virgină. Încearcă în ultimii ani să se emancipeze şi din punct de vedere sexual, însă dă, în continuare, semne de timiditate. Noi oferim în acest număr al revistei câteva repere cinematografice disparate, relevante pentru modul de a aborda sexul şi sexualitatea, în speranţa că unii din viitorii cineaşti, citind sau răsfoind paginile dosarului, îşi vor vira atenţia - măcar temporar - dinspre propriul cap sau dinspre societate, spre propriul dormitor. Modul de raportare la acel loc, rămas încă prea puţin şi nesincer vehiculat în scenariile scrise în România, ar putea reprezenta o portiţă de ieşire din impasul stilistic actual al cinematografiei române, dacă realizatorii tineri care îl vor vizita în cadrul propriilor filme vor da dovadă de o inteligenţă comparabilă cu cea a membrilor generaţiei deja ajunse la maturitate artistică.

(Andrei Rus)