Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Interior cu floare (7)


Simona Cratel

14.05.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
7.
 
Începuse să-mi vâjâie capul. Cuvintele lui Iacob deveniseră imposibil de urmărit. Gesticula, iar când se mişca avea naturaleţea specifică oricărui zombie, iar asta ca de obicei reuşea să-mi atragă atenţia mai mult decât trăncăneala lui. Fierbeam de furie. Soarele începuse şi el să mă enerveze, strălucea prea tare, de prea multă vreme, iarba pe care călcam era prea ascuţită, prea multă, era lipicioasă şi îţi rămânea pe tălpi, tot spaţiul acela deschis era cu mult prea vast, dealuri, munţi şi ce mai exista de jur împrejurul nostru. Pământ crăpat, vrejuri de iarbă, ferigi, frunze uscate din anul precedent, crengi, pietre, rădăcini noduroase care se ridicau din pământ din loc în loc, intrând înapoi puţin mai încolo, asemeni unor cusături imprecise, copaci, brazi, conurile de brad căzând şi lovind pielea crăpată a pământului, ghindele pocnind de pământ, veveriţele alergându-se una pe alta, păsările mişcându-se printre ramuri...
 
Ajunsesem să am îndoieli foarte serioase. Dacă dezbrăcam totul de faţada romantică, rămânea în faţa mea doar un loc în care nu se întâmpla absolut nimic. Un loc al plictiselii şi lipsei de evenimente. Ce se întâmpla acolo, între casele acelea şi dealuri şi câmpuri? Mai creştea o mică floare sălbatică? Atâta tot?
 
Poate locul meu nu era deloc acolo, de ce-ar fi fost? Eram copil crescut la oraş, eram un copil care-şi petrecuse majoritatea vieţii înăuntru şi nu ştia ce îndeamnă "afară". Mi-era nefamiliar totul şi duceam deja dorul lucrurilor cunoscute după numai o zi. Erau absolută pierdere de vreme zilele petrecute acolo. Doream să fiu unde era fum şi alcool şi viaţa era mai simplă. Unde stresul era mare şi erai tot timpul ocupat, rupt între mai multe sarcini şi probleme de rezolvat şi nu aveai timp să îţi observi propriile probleme, să constaţi cât eşti de fracturat. Acolo era de mine, unde nimic nu era vizibil, unde totul era astupat, unde exista fard şi push-up bra, unde puteai pretinde orice şi erai crezut. Unde totul avea sclipici.
 
Iacob nu observase că nu sunt atentă, aşa că vorbea în continuare.
"Prin materialism spiritual ne referim la situaţia în care ne asociem cu o religie doar ca să fim asociaţi cu ideea de Bine, cu cei Buni, cu Dumnezeirea şi să ne simţim astfel superiori. Să ne simţim astfel confirmaţi, să simţim că există ceva "acolo" care ne face să fim îndreptăţi în convingerile noastre şi ne agăţăm de acest lucru. Asta ne defineşte deodată sau de mai multă vreme, dar în mod sigur ne face să ne simţim puternici, asta ne dă îndreptăţirea la care speram, ne confirmă că avem dreptate, iar ceilalţi nu. Doar suntem cei buni, căci credem în Dumnezeu, Allah sau Buddha şi ei vorbesc pentru noi, în numele nostru, putem da în cap oricui cu religia noastră, putem tăia oricâte gâturi, călca pe oricâte cadavre, pentru că ne simţim îndreptăţiţi să acţionăm ca atare, Dumnezeu e de partea noastră, sau Allah, sau Buddha. Egocentrismul nostru este în felul acesta dus la desăvârşire. Egoul nostru a găsit un punct de sprijin pentru a se umfla şi mai tare. Ne vedem nevrozele, defectele, răutatea, ura, paranoia, dar ne prefacem că totul e bine. Suntem tot noi, aceiaşi, neschimbaţi, cu nimic mai buni. Ascundem totul sub preş, şi oricui vrea să ne asculte i-l servim pe Dumnezeu sau pe unul din ceilalţi, îi folosim doar ca să construim ziduri, să ne punem sub un clopot de sticlă, să ne izolăm, îi folosim ca argument definitiv şi defilăm cu unul din ei sus şi tare, arătăm în numele cui vom sfârteca orice beregată. Folosim asta doar ca să generăm şi mai multă ură şi răutate pe lume. În situaţiile de viaţă de zi cu zi cu care suntem confruntaţi reacţionăm la fel, tot cu aceeaşi veche ură, aceeaşi agresivitate sau poate chiar mai rău. Nimic nu s-a schimbat."
"Ce legătură are asta cu noi acum?", l-am întrebat exasperată.
"Are, pentru că poţi extinde la orice în lumea noastră, la tot ce facem. Materialism spiritual. Da. Tot ce adunăm este materialism spiritual, când nu este materialism pur şi simplu. Cu toţii ne fixăm identitatea prin enunţarea lui Beethoven, Lady-ei Diana, familiei regală, nu ştiu cărui mare părinte spiritual sau nu ştiu cărui mare scriitor drept favoriţii noştri, îi transformăm în idoli, în fetişuri, ne agăţăm de ei ca ultimă tentativă disperată de afirmare a propriului eu. Fugim în permanenţă în afara noastră după himere care să ne confirme pe noi, să ne confirme ego-ul, să ne confirme că avem valoare, alergăm să ne asociem cu toate aceste persoane importante ca să ne confirmăm propria valoare de care probabil ne îndoim, şi să ne creăm o identitate solidă pentru cei din jurul nostru, de fapt iluzia unei identităţi. Cum vorbeşti despre tine? "Bună, eu sunt cutare, îmi plac Metallica şi sushi, Nabokov şi Bach". De fapt, asta nu spune nimic despre tine, dar nici măcar nu vezi asta. De cele mai multe ori nici măcar nu înţelegem ce adoptăm, dar toată neştiinţa noastră este transformată şi ea în parte integrantă din "bagajul" nostru spiritual. Nu ştim cine suntem, dar ştim cine ne-ar plăcea să fim. Creăm himere în permanenţă. Construim oameni care nu există şi despre care ne închipuim că suntem chiar noi. Nu ne mai ajunge să fim doar oameni. Ci trebuie neapărat să fim deosebit de competenţi în toate ariile, nişte genii, să avem cea mai frumoasă casă, nevasta cea mai grozavă, prietenii cei mai faimoşi şi pe Dumnezeu alături care să justifice fiecare faptă a noastră. Bun, în cazul acesta suntem rezolvaţi."
"Ştii o mulţime de lucruri pentru vârsta ta", am spus dezorientată.
"Ce vârstă?!... Am treizeci. De aceea asta îţi spun şi ţie în situaţia de faţă. Nu îţi ajunge că eşti femeie, vrei să devii soţia lui faimosului Alex Popescu. Nu îşi ajunge să naşti un copil şi să-i fii mamă, ai o carieră în faţă, te crezi făcută pentru ceva important. Spune-mi că Dumnezeu te-a făcut pentru ceva important, ca să încetăm discuţia în favoarea mea."
"Nu ştiu_"
"Şi nici măcar nu ne mai sunt îndeajuns mamele noastre, musai ne-a creat direct Dumnezeu."
"Nu este aşa, nu pentru că este faimos mă simt atrasă de el, ci pentru că_"
"Uite, acolo!"
 
M-am răsucit şi am privit dealul pe lângă care trecea drumul pe care ne aflam.
"Ai chef să călăreşti?"
"Eu ştiu?! Chef aş avea, dar nu am călărit niciodată."
 
Ne-am apropiat. Doi cai păşteau nu foarte departe unul de celălalt. Iacob s-a apropiat şi a început să-l atingă pe crupă pe unul din ei.
"Asta da adevărată frumuseţe", mi-a spus rânjind.
 
Am vrut să-l întreb de ce nu pictează cai, dar în loc de asta, aşezându-mi palma pe grumazul calului am exclamat:
"Ai observat că nu am întâlnit până acum nici măcar un mac?"
 
Mintea îmi fugea de la una la alta.
A început să râdă.
"Hai să te ajut să te urci." Şi-a împletit degetele şi s-a aplecat uşor din şale.
"Tu vorbeşti serios? Chiar vrei ca eu să mă urc pe animalul ăsta?"
"Îi cunosc pe amândoi, i-am călărit de nenumărate ori. Sunt cei mai blajini cai posibil. Îi ducem înapoi la proprietar, locuieşte nu departe de aici."
"Okay", am spus nesigură, aşezându-mi talpa la el între mâini şi încercând să mă propulsez destul de sus ca să pot întinde piciorul peste spinarea lată a calului.
"E însurat, în caz că vrei să-l ataci şi pe el şi să-l iei de bărbat cu forţa", a spus Iacob râzând. "Şi nici măcar nu e faimos, iar tu văd că ai planuri mari cu celebrităţi."
 
Am strâns buzele încercând să-mi opresc cuvintele să treacă de partea cealaltă şi mi-a reuşit. Curând, după mai multe încercări, mi-a reuşit să şi încalec.
"Când o să cobori o să te doară pulpele... şi ce mai există între pulpe. Dar e suportabil. Dacă nu e înşeuat calul, e mai greu să călăreşti."
"Şi de ce anume mă ţin?", am strigat disperată când el era deja pe celălalt cal.
"Mergem încet, nu-ţi fă probleme."
 
Într-adevăr, caii au mers la trap. Simţeam cu oarecare duritate în mine fiecare mişcare a animalului, dar eram copleşită de forţa lui şi de faptul că îmi permitea să stau pe el în loc să zvârle cât colo cu mine. Eu aşa aş fi făcut în locul lui dacă aş fi auzit discursul lui Iacob împotriva mea. Ţinuse să mă înfiereze, nu era destul disconfortul pe care-l simţeam şi lipsa mea de plăcere de a mă mai afla acolo. Mergea liniştit, conştient de mine, femeia pe care-o tolera. Îmi mişcam palmele pe gâtul lui cu tandreţe. Era incredibil.
 
Am trecut peste dealuri, pe lângă un şir de case, am tot mers, iar lumea văzută de sus era interesantă. Mă simţeam de parcă îmi crescuseră picioare puternice cu copite, ori eu şi calul formam o singură fiinţă, o simbioză ciudată exista între noi. Eram îndrăgostită. Alex Popescu mi se ştersese deja din minte. Furia lui Iacob faţă de mine se ştersese şi ea.
 
Iacob mergea în faţă. Calul pe care mă aflam eu îl urma pur şi simplu pe al lui.
"Cea pe care o călăreşti tu este iapă. O cheamă Ducesa."
 
Curând am început să simt durerea în pulpe, poziţia era neobişnuită şi după o vreme nu chiar comodă. Am ajuns în dreptul încă unui rând de case cu maşini parcate în curte, iar calul lui Iacob s-a oprit în faţa unei porţi. Se auzeau voci dinăuntru, din spatele gardului, şi câţiva oameni s-au îndreptat spre noi. Ducesa se oprise şi ea fără să fie nevoie ca eu să fac ceva sau să-i impun vreun lucru. Nici n-aş fi ştiut cum s-o dirijez.
 
Se auzea muzică, un radio mergea, iar în fundul curţii se afla o masă unde un grup de oameni beau şi vorbeau. Casa era frumoasă, cu mulţi pomi înfloriţi în faţă şi o potecă din pietre albe. Bărbatul care a deschis uşa purta un tricou cu AC/DC şi îşi ţinea mâinile în buzunare. Ne-a invitat înăuntru. Iacob descălecase şi venise să mă ajute şi pe mine să fac acelaşi lucru.
"Nu putem rămâne", a refuzat Iacob spre mirarea mea. Oare uitasem să-i spun despre foamea pe care o simţeam?
"De ce nu?", i-am şoptit.
"I-auzi, domnişoarei ar vrea să rămână, hai, intraţi. E destulă haleală pentru toţi."
 
Am intrat în curte şi am observat grătarul plin cu cărnuri şi cârnaţi care sfârâiau şi mi s-a umplut gura de salivă. Am fost condusă de către gazdă la masă şi mi-a tras un scaun.
"Cum spuneai că te cheamă?"
"Diana."
"Ia ajutaţi-o să se servească cu de toate pe Diana. Unde-i mă, nevastă-mea? Când ai nevoie de ea, nu-i nicăieri."
 
A apărut o farfurie în faţa mea şi mâini străine s-au grăbit să contribuie la apariţia tuturor celorlalte lucruri necesare.
Iacob se aşezase de partea cealaltă a mesei şi începuse să facă fotografii mesenilor. Nu părea să aibă intenţia de a se atinge de mâncare.

Între timp apăruse şi nevasta rătăcită şi tăbărâse pe Iacob. Îl mângâia pe faţă cu o insistenţă care m-a surprins, iar partea şi mai surprinzătoare era că el stătea. Observându-mă şi pe mine în sfârşit, a exclamat:
"Frumoasă fată ai adus cu tine! Ai gusturi bune!"
"Nu, nu, nu e prietena mea. Suntem rude."
"Rude?! Verişoară?"
"Un fel de."
 
Mi-a rânjit sadic, apoi şi-a lăsat înapoi privirea spre aparatul pe care-l ţinea în mână. Apoi s-a apucat să facă iarăşi fotografii, în timp ce femeia, tot în spatele lui în picioare, rămăsese cu palmele pe obrajii lui, chiar dacă vorbea acum cu altcineva. Lângă Iacob stătea un bărbat care curând mi-a captat toată atenţia. Purta o cămaşă neagră şi avea ceva în felul în care ţinea furculiţa, în care mânca, dar nimic asemănător cu ce avea Iacob în el, ci exact opusul. Părea un om deschis, cu care era uşor să vorbeşti, avea ceva îmbietor. Era un om căruia i-ai fi zâmbit pe stradă, dacă nu ţi-ar fi scăpat de-a dreptul un întreg şi bine definit "bună ziua" de pe buze. O a doua piele îl îmbrăca, una de naturaleţe, ca un strat de pulbere aurie nevăzută. Felul în care zâmbea era incredibil. Şi nici măcar nu zâmbea. Dar eu am zâmbit. Era o zi frumoasă totuşi, mi-am amintit din nou. Existase un mic incident, dar trecusem peste el. Călărisem iapa aceea, ajunsesem aici şi descoperisem acest om stând acolo la masă cu simplitate. Era o zi binecuvântată, o zi pe care nu aveam s-o uit prea repede. Părea venită spre mine cu o mulţime de daruri neaşteptate.
 
În acest răstimp eu mai şi mâncam, nu numai re-gândeam totul dintr-o altă perspectivă, acea perspectivă pe care Ducesa mi-o împrumutase. Am fost servită din toate felurile existente pe acea masă, şi nu am refuzat nimic. Mi s-a umplut farfuria de nenumărate ori, iar eu nu am spus nici măcar o dată nu. Mă simţeam plină, mă durea stomacul de cantitatea de mâncare ingerată, şi totuşi foamea mi-era de nepotolit. Am refuzat berea şi am băut doar Cola. Cei din jurul meu vorbeau tare, râdeau, făceau glume pe seama unor cunoscuţi care nu erau de faţă, lăudau mâncarea, ori îmi adresau mie câte un cuvânt. Erau beţi şi bine dispuşi.
 
Când am terminat, m-am ridicat şi am profitat de dispariţia unuia dintre comeseni ca să schimb locul şi să ajung lângă Iacob şi acel bărbat necunoscut. Nici măcar nu a trebuit să aştept prea mult. Clar era o zi norocoasă pentru mine.
"Aşadar eşti din Bucureşti", mi s-a adresat instantaneu de parcă mi-ar fi citit pe faţă dorinţa.
"Da, sunt."
"Şi cum îţi place la noi?"
 
De aproape, ochii îi erau surprinzători de vii, ca şi cum de la distanţă nu s-ar fi putut observa viaţa aceea care pulsa dinăuntrul acelei fiinţe. I-am simţit respiraţia pe obraz, ori mi s-a părut că i-o simt. L-am adulmecat încercând să aflu multe despre el, să-i sorb secretele cu nările. Dar nu mirosea a nimic, spre dezamăgirea mea. În schimb tufa de liliac lângă care era aşezată masa mirosea puternic. Poate de aceea, parfumul liliacului alb acoperea orice alt miros, în cazul nostru, mirosul personal al acelui bărbat.
"Îmi place aici, sunt foarte entuziasmată_
"Prea entuziasmată", a comentat Iacob privindu-şi aparatul foto şi meşterind ceva la el.
"_ tocmai mă gândesc cum ar fi să mă mut aici definitiv. Să vând tot şi să vin să trăiesc în acest sat."
 
A început să râdă, dezgolind un şir de dinţi perfecţi.
"Vorbesc serios", am continuat. "M-am săturat de Bucureşti, unde cerul este doar o pată murdară printre clădiri gri, m-am săturat de mizerie, de maşini, de aglomeraţie. Simt nevoia unei schimbări. Şi când ar fi timpul pentru o schimbare dacă nu acum?"
 
Îmi zâmbea în continuare.
"Şi eu m-am născut în Bucureşti", mi-a mărturisit. "Exact la fel ca tine, deodată am simţit că nu mai suport, că trebuie să plec de acolo, că trebuie să fac urgent ceva pentru mine şi mai ales trebuie să-mi schimb radical viaţa. Vezi, avem foarte multe în comun. Ar trebui să ne întâlnim şi să vorbim pe îndelete. Când găseşti pe cineva cu care ai ce vorbi, este o minune."
"Dumnezeu a vrut să vă întâlniţi", a întrerupt iarăşi Iacob în felul lui nepoliticos, butonând ceva la ecranul la care se uita.

Tocmai când avea de gând să mai spun ceva, încântată că acea conversaţie se lega aşa uşor, am observat privirea furioasă a lui Iacob. Exact în apropierea umărului acelui bărbat fabulos. M-am blocat şi am uitat înţelepciunea pe care aveam de gând s-o debitez şi era cu adevărat păcat. Puteam fi deosebit de amuzantă în astfel de situaţii.
"Stela şi Adi sunt unii din prietenii mei de aici", mi-a spus bărbatul. "Apropo, eu sunt Beniamin, poţi să-mi spui Ben, nu mă deranjează deloc, toţi prietenii îmi spun aşa."

După ce mi-a strâns un pic prea bărbăteşte mâna, s-a întors spre Iacob, şi i-a spus spre marea mea încântare:
"Ia treci într-o seară cu verişoara ta pe la mine. Mi-ar face extraordinar de mare plăcere. O să pregătesc ceva bun, de mult nu am mai avut musafiri. Unde ai ţinut-o ascunsă? Trebuia s-o invitaţi pe aici mai des, să se bucure şi ea de minunăţiile locului acestuia. Îţi vindecă sufletul. Toată lumea cunoaşte potenţialul acestui loc. Măi, Iacobe, măi."
 
L-a atins cu palma bărbăteşte pe spate de câteva ori, ridicându-se.
"Ia dă-ncoa' aparatul ăla să-ţi fac o poza cu verişoară-ta!"
"Nu-i nevoie_"
 
Bărbatul luase deja aparatul de pe masă.
"Ce zici de pozele frumoase pe care le face Iacob?", m-a întrebat în timp ce deschidea aparatul.
 
N-am ştiut ce să spun, nu văzusem nici o poză de-a lui. Mi-a venit să întreb ce părere are el despre picturi, dar când am văzut din nou cum se uita la mine Iacob, mi-a îngheţat întrebarea în gât. Ce tot vroia? Iacob părea pus să îmi strice orice plăcere posibilă. Mâncasem bine, mă simţeam excelent, iar acum flirtam cu un bărbat absolut superb.
 
L-am privit în timp ce se îndrepta spre casă să meargă la toaletă şi m-am simţit topită toată. Nu avea numai o faţă simetrică, masculină, cu bărbie puternică, dar avea şi nişte umeri laţi şi picioare lungi, puteam vedea asta acum că se ridicase. Era desăvârşit. Avea până şi gust la îmbrăcăminte.
"Diana, ascultă...", a început Iacob când am rămas singuri. "... era mai bună ideea de a sări în curtea unui actor faimos decât ce faci tu aici şi acum."
 
Mi-am încrucişat braţele pe piept enervată.
"De ce?"
"Pentru că_"
"Ştii ceva?! M-am săturat de tine! Ce vrei să-mi spui, că e căsătorit şi are cinci copii, că e vreo persoană publică de care nu ştiu, că e homosexual, că_"
 
Şi-a întins braţul brusc şi m-a atins cu palma în cap, în felul acela cu care reuşise să mă scoată din sărite şi înainte.
"Nu.", a spus simplu, apoi a început să meşterească înapoi la aparatul său.
 
În momentul acela spumegam de furie împotriva lui. I-am smuls aparatul foto din faţă, şi-am fugit. Nu mai vroiam să am de-a face cu el şi vroiam în acelaşi timp să-l şi enervez. Vroiam să se care şi să mă lase singură acolo să mă bucur de acea zi. Doream să petrec acolo, cu oamenii aceia veseli şi simpatici care mă primiseră atât de bine. Dar între timp deschisesem aparatul foto şi priveam pozele. Beniamin ne făcuse două poze şi în amândouă, Iacob era neclar. Iacob era doar o siluetă ştearsă. Doar eu apăream... normal. Nici măcar o trăsătură nu i se putea ghici din poză lui Iacob.

Ajunsese în faţa mea şi părea şi el enervat. I-am întins aparatul fără cuvinte să privească singur pe ecran. El era în poze doar o umbră difuză!
 
A privit, apoi a spus calm:
"A, nu, aşa ies eu în toate pozele!"
 
L-am privit îngrozită. De ce se aştepta ca aceste cuvinte să mă liniştească?
 
Când am dat să deschid gura, l-am văzut pe Beniamin întorcându-se de la toaletă şi îndreptându-se spre noi. Avea o faţă lungă, iar părul negru îi scotea ochii de ciocolată caldă în evidenţă. Când a ajuns lângă noi, zâmbeam toată. Eram... îndrăgostită. Am simţit în mod profund, fizic, cu abdomenul, că-l iubesc pe acel bărbat, iar sentimentul acela e atât de puternic încât mă concentrează pe mine în vârful degetelor, în vârful limbi, în inimă. Am simţit că o să abandonez totul şi-o să vin să trăiesc acolo. C-o să-mi las prietenii să meargă singuri la petreceri, să danseze singuri, să asculte muzică singuri, să se îmbete singuri, aveam să-i dau în cap şefului meu cu maldărul de dosare, maică-mii o să-i închid telefonul în nas după ce o să-i zic adevărul, şi anume că dacă eu o să am un copil şi o să mă port aşa cu el, sper să mă trăsnească pe loc. Am simţit o dragoste mistuitoare, cu alte cuvinte.

A vrut să ne spună ceva când s-a oprit în faţa noastră, dar din stânga a venit gazda şi l-a întrerupt. I-a spus: "Părinte, am o vorbă cu dumneata."
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer