Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Domnului profesor, cu dragoste


Marian Rădulescu

06.05.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Interviul acordat Eugeniei Vodă, în 1996, pentru emisiunea TV Planeta Cinema, de către actriţa Rodica Tapalagă (1939 - 2010) confirmă preferinţa acesteia pentru "traseele individuale" şi refuzul de a se alătura "evoluţiilor de grup". A urât - spune distinsa actriţă - instituţiile care "vor binele actorilor", care "creează păreri". Nu a putut şi nu a vrut niciodată să facă curte cui trebuie. De aceea a fost distribuită cu parcimonie în teatru şi, mai ales, în film. Dar nu dorea să se-nţeleagă că - datorită principiilor ei de viaţă - este mai corectă, mai cinstită decât alţi actori. Toată zbaterea unui artist este - spune ea - gratuită, nu se poate cuantifica. Plecarea Rodicăi Tapalagă, la sfârşitul lui decembrie 2010, spre Câmpiile Elizee mi-a reamintit că Teatrul cel Mare este mai bogat cu un suflet acum. Aşa cum teatrul rămas, încă o vreme, pe pământ, e din ce în ce mai sărac în personalităţi, în "monştri sacri". Personalitatea celei care a fost "artista" în episodul al doilea al Ardelenilor (sau Zoe în versiunea scenică din 1972 a lui Liviu Ciulei) poate fi, pentru cine vrea să priceapă, un "volant", o "călăuză" într-o lume înnebunitoare. Schimbând puţin perspectiva, dinspre teatru spre învăţământ, mai precis spre forma de învăţământ liceal pe care o cunosc, aş putea spune că e nevoie şi aici (ca pretutindeni, cred) să fii tu însuţi, să crezi în drumul tău, în "traseul tău individual", să rezişti cântecelor de sirene şi "evoluţiilor în grup".

Care ar fi cântecele de sirene care ar ademeni un dascăl? Unul, sigur, e părerea exagerată despre sine (ce ar putea fi însă temperată, dacă - în loc să se enerveze - s-ar gândi la "lucrurile de pe urmă", la suflet, iar nu la trup). Altul e haosul generalizat din sistemul de învăţământ. Iar acesta duce foarte uşor la indiferenţă - faţă de profesie, faţă de elevi, faţă de sine în ultimă instanţă. Elevii, la rândul lor, sunt - întotdeauna am simţit asta - cel mai puţin vinovaţi. Ei sunt victimele de care, mărturisesc, îmi pare cel mai rău. Adesea rămaşi fără o parte din familie, cresc "de capul lor" şi - conştient sau nu - se autodistrug. Aici, pun umărul, e drept, o groază de factori (ordinea e aleatorie): mass media de care nu ştiu (pentru că nu i-a învăţat nimeni) să se ferească, fiind manipulaţi de ritmuri şi filme drăceşti (ori sentimental-pietiste), anturajul pe care adesea nu se pricep să-l selecteze (după care criterii?), substanţele mai mult sau mai puţin halucinogene pe care, în ultimii ani, le pot cumpăra fără oprelişti. Plus familia de acasă (cât a mai rămas din ea) şi familia de la şcoală, a "formatorilor" şi a "modelatorilor de caractere" (dascălii). Numai că, deopotrivă acasă şi la şcoală, elevii au parte de "morală", de mustrare şi dojenire în doze mult peste limitele răbdării lor. De unde şi reacţia lor de respingere en gros a generaţiei părinţilor şi profesorilor. Iar tupeul pe care-l afişează la clasă "schimbul de mâine" al ţării stârneşte (cum îmi spunea deunăzi o colegă profesoară) un reflex - condiţionat, pavlovian - de tip Tourette în rândul celor de la catedră: enervare, dispreţ, silă. Când ei, elevii, cele mai nenorocite victime (ale familiei lor adesea, ale sistemului de învăţământ fără nicio noimă, ale "evoluţiilor de grup" dictate de anturajul în care, ca oile, se înregimentează), au nevoie - chiar dacă nu-şi dau seama de asta - de milă. De com-pătimire.

Nu, un dascăl nu oferă - doar fiindcă este posesorul unei diplome - o garanţie de înţelepţire pentru un elev. Şi asta pentru că, la fel ca tot omul, are şi el nervi. Care nu mai sunt (dacă vor fi fost cândva) de oţel. Prin urmare, înţelepţirea aceea pe care, zice-se, un dascăl ar putea s-o transmită - ca pe o torţă aprinsă - mai departe generaţiilor de elevi este şi ea condiţionată de capacitatea profesorului de a se redefini, de a-şi poliza orgoliul şi de a şti să se smerească în urma conflictelor avute cu învăţăceii săi. Toată zbaterea lui este, ca şi a actorului (cum spunea Rodica Tapalagă), gratuită. Este, da, un joc de felul "care pe care". Cine câştigă? Omul. Dascălul care izbuteşte să rămână om (să nu se "rinocerizeze"). Dar şi, eventual, copilul-elev care ajunge, doar-doar, să-şi vadă greşeala. Să înceapă, cum ar veni, marea aventură a vieţii (şi singura care contează): metanoia, adică venirea în fire. Abia atunci ar putea spune, asemenea elevilor din filmul To Sir, with Love, "Domnului profesor, cu dragoste".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer