Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Decreţeii (II) - O lume dispărută, de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir


Daniel Cristea-Enache

20.06.2011
România Literară, iulie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir,
O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici
Editura Polirom, Iaşi, 2004, 464 p.


Există, la nivelul generaţiei tinere de azi, o linie de clară demarcaţie între două vârste şi două experienţe diferite. Prima este cea a copiilor Epocii de Aur, care ştiu ce înseamnă alimentaţie "ştiinţifică" şi cozi nesfârşite, două ore de unic program TV îmbibat de figura Tătucului, şantierul adus până în buza casei părinteşti, cravata roşie de pionier, imnurile înflăcărate, frigul din case şi din oase. Cealaltă vârstă, cu experienţa formativă a post-comunismului, îi leagă pe copiii Tranziţiei mai mult decât ar recunoaşte-o ei înşişi. Nemaiexistând un tipar, un şablon ideologic, ci o libertate absolută, care modelează şi impregnează totul, este interzis a se interzice. Vechea lozincă din '68-ul francez are valoare caracterizantă, definitorie pentru modul de gândire şi comportamentul tinerilor de azi, cei pentru care comunismul e aproape o ficţiune, iar democraţia (fie ea şi originală), o stare de fapt. Crescuţi în faţa televizorului şi a internetului, mergând la şcoală în blugi şi cu telefonul mobil la ureche, umblaţi prin Europa, dar tânjind după o garsonieră în Bucureşti, ei au un cu totul alt sistem de referinţă decât cel care ne-a forjat pe noi, bieţi decreţei prinşi între două lumi, pe o linie de ruptură ce trece prin viaţa şi fiinţa noastră.

E aici o situaţie existenţială similară celei prin care au trecut, cu jumătate de secol în urmă, "tinerii noştri bunici", trăind coşmarul războiului pentru a se trezi, apoi, în zorii sângerii ai comunismului autohton. Mi se pare semnificativă, din acest punct de vedere, apropierea dintre nepoţi şi bunici (la fel de "păţiţi") în paginile volumului pluri-memorialistic O lume dispărută. Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir vin către vârstnicele lor rude nu numai pentru a primi clasica dulceaţă şi subvenţia unui bilet la cinema. Ei simt că în proximitatea, în mediul acestor oameni atât de apropiaţi pot regăsi nişte valori diferite de cele oficiale, un alt aer, parfumul unei epoci dispărute, dar câtuşi de puţin revolută. La Ioan Stanomir, conturul simbolic al acestei relaţii este expus aproape didactic. Într-o parte sunt instantaneele vechi, dar preţioase, franjurii memoriei afective, în cealaltă, realitatea hâdă a României socialiste: "Instantanee decolorate dintr-o cutie ascunsă în care se conservau fragmente dintr-un trecut căruia îi aparţineam, la rândul meu, prin naştere (...) Un ritm al vieţii şi o cadenţă a timpului, în sâmbetele în care pe stradă se mişcă, aproape insesizabil, un cortegiu mortuar. Totul ca şi cum viaţa în vacanţă se petrece undeva departe, sub ocrotirea unui uriaş clopot de sticlă, în orizontul privirii supravieţuind doar bunicii, câinele şi grădina încărcată de meri. Cinematografic, în centrul acestui film provincial sunt eu, alături de părinţi şi bunici. Dincolo de noi, oraşul în care m-am născut şi revin în fiecare vacanţă. Şi, mult mai departe, Republica Socialistă România, al cărei şoim al patriei şi pionier am fost." (pp. 330-331).

Şi imaginea clopotului de sticlă e recurentă, ea semnalizând metaforic un univers de uz propriu, un refugiu în mijlocul şi în pofida unei lumi bolnave. Chiar aşa se intitulează confesiunea memorialistică a lui Paul Cernat: Supravieţuirea sub un clopot de sticlă, şi ea derulează numeroase momente şi strategii ale dez-angajării, neimplicării, retragerii discrete din Sistemul pervaziv. Favorizată şi de o structură psihologică defensivă, retractilitatea lui Paul Cernat oferă o dublă descripţie: a socialismului bombat, convex-biruitor, lovind ca o bilă de oţel casele şi vieţile oamenilor: şi, totodată, a individualităţii mefiente, disimulantă pe curba ei concavă, acceptând cu un zâmbet laş toate directivele pentru a nu respecta, în fond, nici una. Copilul şi adolescentul firav şi nevrotic, introvertit şi contemplativ, dezvoltând o filozofie a cameleonismului jubilant, îşi trage seva morală tocmai din ascunderea cu grijă a adevăratelor repere, din depozitarea sub plapumă a opiniilor personale. Când alternativa este "brazda sau şantierul", întreaga creativitate a lui Paul Cernat se iroseşte în afara unui cadru firesc de manifestare, în interstiţiile unei societăţi strâmb constituite şi orientată, ireversibil, pe panta industrializării forţate. Desenele artistic executate, umplând caietele elevului şi aleile din faţa blocului, atrag atenţia "factorilor de răspundere" (în speţă, tovarăşa Diaconescu de desen). Micul Leonardo e trimis "în documentare", la o consistentă sursă de inspiraţie ideologică: filmul Salutări de la Agigea. Monstruozitatea acestei producţii îl oripilează pe tânărul artist, obligat încă o dată, şi încă o dată, să aprofundeze teoria servită pe ecran. Dar rezultatul e contrar celui scontat de tovarăşa de desen: departe de a se atenua, repulsia elevului se intensifică, fixându-se în cele din urmă asupra îndeletnicirii cu penelul. Cariera viitorului da Vinci se curmă în faşă; "din momentul absolvirii gimnaziului n-am mai desenat. Niciodată.".

Paul Cernat şi Angelo Mitchievici sunt, în mod imediat vizibil, scriitorii din acest proiect colectiv, autori de remarcabile autoficţiuni în care exactitatea documentară şi nervura scriiturii se suprapun fericit. Istoria lui Angelo Mitchievici e o disecţie pe viu a urâţeniei comuniste, cu pregnanţă deopotrivă realistă şi artistică. Cea mai valoroasă contribuţie a volumului, ea developează pe măsură ce expune şi sintetizează în timp ce radiografiază vechiul regim, întreţesut cu frumuseţea foşnitoare a unei copilării "liberale". Punctul sensibil, pe care Angelo Mitchievici îl atinge, în timp ce Ion Manolescu îl ratează, fiind următorul: cât din ceea ce am trăit în comunism aparţine regimului defunct, şi cât nouă înşine? ce este context socio-politic constrângător şi ce reprezintă o expresie a eului? până unde se întinde mizeria ideologică şi de unde începe firicelul de apă curată, nepoluată? În textul său (cel mai redus din O lume dispărută), Ion Manolescu interpretează mai mult decât rememorează, folosind excesiv instrumentele analitice, pentru a desprinde clişeele ideologice din benzile desenate, din Pif-urile copilăriei. Fireşte că aceste clişee există şi că sub aventurile pasionante ale unui Dr. Justice poate fi identificată o grilă umanitarist-comunistă, cu condamnarea imperialismului american şi tot restul. Esenţială e însă candoarea primei lecturi, emoţia evaziunii de atunci, iar nu inteligenţa destructurantă implicată în lectura de acum. Aceasta vine post-factum şi se potriveşte mai degrabă unui volum de eseuri (cum este Explorări în comunismul românesc, realizat de aceiaşi patru autori) decât unuia memorialistic. Lista de obiecte din cotidianul comunist, meticulos întocmită de Ion Manolescu, apare de aceea ca un inventar sec, o procedură de laborator din care palpitul copilăriei trecute a dispărut. Pentru a regăsi vibraţia pură a unei vârste trăite într-o epocă mizeră, trebuie să revenim la naraţiunea lui Angelo Mitchievici, intens şi benefic personalizată, înscrisă în cadrele unei elastice subiectivităţi. Rememorând "absenţa reală a faptului cotidian în comunism", vidul ascuns sub fervoarea mimată a activismului, culorile "cumva prohibite", şterse, topite într-un gri murdar sufocant, autorul întoarce, când şi când, medalia cu revers de urâţenie şi minciună, pentru a ne descoperi faţa ei frumoasă: a propriilor investiţii afective şi imaginare. Maturizându-se, cum mărturiseşte, fără călăuză şi fără maeştri, Angelo Mitchievici reuşeşte să nu se scufunde odată cu epoca. Îşi recuperează amintirile din molozul ei, privindu-le şi arătându-ni-le ca pe nişte pietre preţioase. Iată o scenă încărcată de toată electricitatea unei iubiri adolescentine: "cu ea eram foarte cald şi reţinut, învăluit de emoţie, nu de timiditate, doar o emoţie atentă, un fel de vibraţie interioară pe care mi-o sugerează şi acum un stol de păsări care îşi iau zborul toate deodată (...) avea una din cele mai feminine voci pe care le-am auzit, cu un fel de căldură interioară care te făcea să te simţi pentru o clipă centrul lumii ei când ţi se adresa. Intrasem, nu am făcut decât câţiva paşi şi m-am oprit. Aşa cum stătea, picior peste picior, fusta i se ridicase pe o coapsă sidefată, ca un lujer de piatră. Purta fusta de uniformă, obişnuită, albastră. Am stat şi am privit-o până când şi-a dat seama că este privită. Şi-a dat seama şi de ce, dar nu a făcut nici un gest să-şi îndrepte fusta, doar a zâmbit, foarte uşor, un zâmbet de o rară frumuseţe, fără cochetărie, fără o glumeaţă admonestare. Iar eu am salutat-o." (p. 222).

Câţi autori, atâtea posibilităţi de reconstituire a unei epoci şi a unei vârste. Ioan Stanomir, plasat, în ordine alfabetică, ultimul în sumar, pendulează între cele două modalităţi (confesivă şi analitică), menţinându-se la un nivel de onorabilitate stilistică. Exprimarea lui e uneori dificultuoasă, cu glisări ale ideilor pe frazele ce le conţin; dar tânărul eseist are meritul de a formula cel mai coerent obiectivele întreprinderii colective, arhitectura proiectului auctorial. El sesizează şi notează, de asemenea, condiţia lor particulară, scindarea dureroasă între lumea veche şi cea nouă, "alura biologică" de ornitorinc a unor tineri de treizeci şi ceva de ani, îmbătrâniţi şi înţelepţiţi accelerat prin participarea la cicluri istorice atât de diferite.

O carte de raftul întâi, cu toate denivelările ei, pe care patru veritabili exponenţi ai unei generaţii născute prin decret au scris-o fiecare în parte şi toţi împreună. Un colectivism "moale", acceptabil, viabil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer