Tudor Caranfil
Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei
Vol. 4: De la "A noastră-i libertatea" la "Pe aripile vîntului" (1931-1939)
Editura Polirom, 2011
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Cuvânt înainte
Ciudat destinul acestei cărţi!Cuvânt înainte
Volumul 1 al "Vîrstelor peliculei" a apărut, în 1982, ca expresie a dezacordului autorului cu suprimarea de către Dumitru Popescu‑Dumnezeu (cunoscut şi temut, pe atunci, nu ca "cioplitor de himere", ci ca demolator al Televiziunii Române) a emisiunii de cultură cinematografică cu acelaşi titlu pentru că izbutise să se înscrie în centrul atenţiei publice. Tocmai de aceea, chiar în "Argumentul" ce deschidea cartea, sugeram, abia mascat, protestul la adresa demnitarului de partid care săvîrşise vandalismul de a înlocui un magazin de cultură cinematografică de mare audienţă cu seria completă a "Tarzanilor":
"În intenţia realizatorului ei, versiunea televizată a "Vîrstelor peliculei" n‑a fost un simplu divertisment cu veleităţi instructive, ci, înainte de toate, un gest polemic menit să sublinieze că cinematograful nu este chiar atît de efemer pe cît îl socotesc unii, nu trăieşte exclusiv la dimensiunea prezentului că, aidoma celorlalte arte, acumulează valori perene şi că, oricare ar fi ele, vîrstele peliculei îşi au, toate, justificare în memoria vie a spectatorului de azi."
Interzicerea emisiunii televizate a avut însă şi un efect benefic: datorită ei, a pornirii "revanşarde" dezlănţuite de arbitrariul deciziei, au cunoscut tiparul primele trei volume, cu acelaşi titlu, ale "istoriei filmului în capodopere". Primul dintre ele a apărut acum 16 ani în 20.000 exemplare epuizate rapid în numai cîteva săptămîni, lucrare primită generos atît de public, cît şi de critică. Pînă în 1990, anul rechemării emisiunii "Vîrstele peliculei" pe micile ecrane, aveau să mai apară alte două părţi. Apoi peste spaţiul meu editorial s‑a aşternut acalmia, timpul oferindu‑mi rar răgazul necesar continuării elaborării "istoriei filmului în capodopere".
Iată însă că şapte ani mai tîrziu, alt demnitar, de astă dată chiar un cineast, regizorul Stere Gulea, autor al Moromeţilor, dar şi al Stării de fapt, punea din nou capăt existenţei emisiunii. Măsură pe care o găseam la fel de arbitrară în condiţiile în care Oficiul de sondaje al TVR creditase, în 1997, magazinul "Vîrstele peliculei" cu o frecvenţă de aproape trei şi, respectiv, patru ori mai mare decît celelalte două emisiuni conservate, alternativ, pe acelaşi spaţiu: "Ecranul" şi "Planeta Cinema". M‑am mărginit totuşi la a‑i adresa dlui Bedros Horasangian, adjunct, pe atunci, al directorului general, următorul document, pe care‑l dau pentru prima oară publicităţii :
La solicitarea dvs., nu văd altă soluţie decît să expun, fără complexe de modestie, pentru că tot sînt la ora bilanţului, ceea ce şi‑a propus magazinul de cultură cinematografică "Vîrstele peliculei" în cei 25 de ani de existenţă pe care i‑a împlinit în februarie. Dacă a izbutit sau nu să fie aşa, nu autorul ei o poate aprecia.
1. În primul rînd, să fie... "magazin" ! Adică, independent de sarcinile formative pe care şi le punea, să fie înainte de toate spectacol distractiv şi pasionant, fără didacticisme şi pretenţii ostentativ intelectuale. Să fie, adică, un film de montaj adresat milioanelor, alcătuit din "momentele de frumos" de care era, cîndva, obsedat distinsul ei colaborator, profesorul Suchianu.
2. Să îmbrăţişeze toate "vîrstele" cinematografului, în primul rînd pe cele uitate. Să‑l încredinţeze pe cinefil că numai privind adînc în trecut poate să aprecieze, în cunoştinţă de cauză, prezentul cinematografului şi să anticipeze viitorul acestuia. Să‑l convingă că pasiunea pentru cinema nu înseamnă interesul pasager pentru filmul zilei, în nici un caz nutreţul informaţional şi publicitar care a copleşit, azi, emisiunile dedicate filmului, fiindcă şi în arta imaginii în mişcare valoarea nu depinde de tehnologie, ci de inspiraţie, de talent, de pasiune, ce pot fi întrezărite încă din vremea lui Méliès şi Porter, nu trebuie să dateze neapărat din anii '90.
3. Să creeze, în consecinţă, o pătură avansată de public care să‑şi poată aminti nu numai de Basic Instinct, ci şi de Vîntul, lui Sjöström, de Faustul, lui Murnau, de Ivan Pîriev şi Paul Fejos, de Chaplin, Chaplin şi încă o dată Chaplin.
4. Să demonstreze sistematic caracterul artistic al actului de creaţie filmic, într‑o televiziune în care pînă şi animatorul celei mai "elitiste" emisiuni politico‑muzicale a susţinut, public, în 1997, că cinematograful nu e artă.
5. Să se bată pentru prezentul filmului românesc nu însoţind prin aprecieri complezente şi ipocrite premierele care golesc sălile de cinema, ci rostind adevărul despre corupţia morală şi estetică a cinematografiei de stat, produs secundar al corupţiei materiale. Să nu aştepte "cruciadele împotriva corupţiei", ci să introducă pe agenda zilei problemele administrării publice a studiourilor şi monopolului asupra subvenţiilor. Mă mîndresc cu faptul că "Vîrstele peliculei" a fost unica emisiune de televiziune din România al cărei autor a fost convocat de brelanul regizorilor oficiali, Mircea Daneliuc, Dan Piţa şi Sergiu Nicolaescu, în faţa Tribunalului, izbutind să demonstreze că numai de calomnie nu se făcuse vinovat.
6. Să pregătească un public conştient şi critic, greu manipulabil, chiar cu mijloacele perfide de publicitate ale epocii.
7. Să tragă obloanele "magazinului", fără supărare, cînd i se va cere!
1. În primul rînd, să fie... "magazin" ! Adică, independent de sarcinile formative pe care şi le punea, să fie înainte de toate spectacol distractiv şi pasionant, fără didacticisme şi pretenţii ostentativ intelectuale. Să fie, adică, un film de montaj adresat milioanelor, alcătuit din "momentele de frumos" de care era, cîndva, obsedat distinsul ei colaborator, profesorul Suchianu.
2. Să îmbrăţişeze toate "vîrstele" cinematografului, în primul rînd pe cele uitate. Să‑l încredinţeze pe cinefil că numai privind adînc în trecut poate să aprecieze, în cunoştinţă de cauză, prezentul cinematografului şi să anticipeze viitorul acestuia. Să‑l convingă că pasiunea pentru cinema nu înseamnă interesul pasager pentru filmul zilei, în nici un caz nutreţul informaţional şi publicitar care a copleşit, azi, emisiunile dedicate filmului, fiindcă şi în arta imaginii în mişcare valoarea nu depinde de tehnologie, ci de inspiraţie, de talent, de pasiune, ce pot fi întrezărite încă din vremea lui Méliès şi Porter, nu trebuie să dateze neapărat din anii '90.
3. Să creeze, în consecinţă, o pătură avansată de public care să‑şi poată aminti nu numai de Basic Instinct, ci şi de Vîntul, lui Sjöström, de Faustul, lui Murnau, de Ivan Pîriev şi Paul Fejos, de Chaplin, Chaplin şi încă o dată Chaplin.
4. Să demonstreze sistematic caracterul artistic al actului de creaţie filmic, într‑o televiziune în care pînă şi animatorul celei mai "elitiste" emisiuni politico‑muzicale a susţinut, public, în 1997, că cinematograful nu e artă.
5. Să se bată pentru prezentul filmului românesc nu însoţind prin aprecieri complezente şi ipocrite premierele care golesc sălile de cinema, ci rostind adevărul despre corupţia morală şi estetică a cinematografiei de stat, produs secundar al corupţiei materiale. Să nu aştepte "cruciadele împotriva corupţiei", ci să introducă pe agenda zilei problemele administrării publice a studiourilor şi monopolului asupra subvenţiilor. Mă mîndresc cu faptul că "Vîrstele peliculei" a fost unica emisiune de televiziune din România al cărei autor a fost convocat de brelanul regizorilor oficiali, Mircea Daneliuc, Dan Piţa şi Sergiu Nicolaescu, în faţa Tribunalului, izbutind să demonstreze că numai de calomnie nu se făcuse vinovat.
6. Să pregătească un public conştient şi critic, greu manipulabil, chiar cu mijloacele perfide de publicitate ale epocii.
7. Să tragă obloanele "magazinului", fără supărare, cînd i se va cere!
"Tragerea de obloane" am executat‑o nu numai fără supărare, ba chiar cu un sentiment de uşurare pentru că televiziunea, ca mod de expresie, necesită un consum nervos foarte rar justificat. Dar, a doua zi după ce am rezolvat războiul cu contabilii pentru desfacerea unui contract de muncă, mă şi aflam în faţa ordinatorului, luptînd cu prima pagină din al patrulea volum al serialului editorial Vîrstele peliculei, pe care, de dragul emisiunii televizate, îl întrerupsesem în 1990.
Am şovăit îndelung dacă să dau publicităţii un al patrulea volum după atîţia ani de întrerupere. Mi‑ar plăcea să cred că în rafturile a mii de biblioteci personale cele trei volume îl aşteaptă pe un al patrulea; poate că mii de pasionaţi ai istoriei filmului aşteaptă şi ei continuarea făgăduită la "romanul cinematografiei universale" început acum peste 15 ani. Dar e atît de riscant azi pentru un autor care premeditează altceva decît un produs comercial să se confrunte cu ceea ce se cheamă eufemistic "piaţă", încît însăşi ideea de a căuta un editor m‑a demobilizat.
Îndelungata pauză sper să nu‑i fi fost cărţii funestă. Particularitatea acestei "istorii a cinematografiei universale în capodopere", istorie nu numai cinematografică, ci şi politică, culturală şi sentimentală, este - aşa cum s‑a şi observat - discontinuitatea ei, discursul secţionat în momente calitative de referinţă marcînd etape ale unui drum către forma specifică de exprimare a celei de‑a şaptea arte.
Dacă primul volum fusese dedicat apariţiei şi cristalizării estetice a "filmului tăcut", cum îl numise Mihail Sadoveanu, dacă al doilea descria apogeul "Marelui Mut" şi al treilea răscrucea apariţiei sunetului, al patrulea analizează diferitele soluţii pe care, în diferite genuri, artişti cu temperamente diferite le‑au găsit în manipularea posibilităţilor tehnice ale imaginii sonorizate.
Iată‑ne ajunşi aşadar spre jumătatea deceniului patru, cînd, în America, potenţialul de posibilităţi al tehnicii sunetului a fost deja explorat, iar în Europa experimentul pare să fi intrat în rutină. După întoarcerea din Statele Unite, Eisenstein tace şi, cu excepţia lui Aleksandrov, a lui Medvedev şi a fraţilor Vasiliev, tendinţa filmului vorbitor sovietic înclină spre moştenirea teatrală. Dezvoltarea cinematografiei pare stabilizată, nu mai sînt tentative originale, s‑a terminat cu fecundele erori, cu îndrăznelile nebune, cu tulburătoarele căutări. Explorările tehnice sînt îndreptate spre filmul color şi televiziune. Abia acum pare să se încheie cu adevărat o epocă în istoria cinematografiei.
Şi totuşi, fără exces de mediatizare, în luptă cu rezistenţa producătorilor, cu inerţia publicului, în adîncuri, în obscuritate, se pregăteşte ceva.
Dar se mai întîmplă un lucru la acest final de deceniu. Spectacolul cinematografic şi‑a schimbat fizionomia. Familia îşi petrece seara pe bulevardele cele mai populate, în săli în care filmele sînt derulate fără întrerupere. Cinematograful devine şi în România o distracţie ieftină şi complexă. În programe sînt rulate cîte două filme, o comedie şi o dramă; în antract frunţile sînt descreţite de spectacolul viu al revistei cinematografice (în care pot fi văzuţi mari comici cărora curînd le va deschide poarta însăşi prima scenă a ţării, ca Alexandru Giugaru, Nicolae Gărdescu şi încă alţii); mai sînt incluse în acelaşi spectacol jurnale de actualităţi, scurtmetraje de animaţie, "completări" muzicale sau documentare. Sala de cinema lucrează non‑stop, fără concurenţă, teatrele fiind de vreo zece ori mai scumpe. Radioul îşi perfecţionează abia calitatea sunetului livrat la domiciliu, cît despre televiziune e abia presimţire.
Punctul vulnerabil al artei cinematografice rămîne publicul, mulţimea curioasă care intră în săli, nu ca să vadă filmul, nici măcar vedeta, ci "miracolul": umbra care vorbeşte, sincronul dintre emisia vocală şi mişcările gurii. Sînt milioanele de spectatori potenţiali pe care le visaseră producătorii, segmentul care, deşi rezistase misterului mut al lui Garbo, s‑a năpustit în sală imediat ce au fost instalate pîlniile difuzoarelor. Ei nu cunosc nimic despre arta cinematografului şi nici nu‑i interesează, mediocritatea imaginilor de pe ecran nu‑i face să sufere, sînt o clientelă nouă pentru satisfacţia căreia producătorul e gata să se înroleze cu trup şi suflet, fabricînd "zgomotul şi furia".
Volumul nostru e dedicat celor ce, chiar în această situaţie complicată în care destule Cassandre prevesteau sfîrşitul artei a şaptea, au găsit tăria să nu abandoneze şi, asumîndu‑şi riscuri, adesea temporar înfrînţi, să ducă mai departe visul lor de cinema.
(Bucureşti, 1998)