Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugă pentru mama


Marian Rădulescu

23.05.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Miercuri, 20 aprilie, 2011. Cu un an în urmă a încetat să mai bată inima Ioanei - fetiţa de 16 ani pe care am întâlnit-o la prima dată, la mănăstirea Cebza, pe când avea opt ani. De la şase ani, când doctorii i-au descoperit o formaţiune tumorală pe creier, şi-a pierdut vederea. Au urmat operaţii, tratamente, alergătură pe la diverşi medici din ţară şi străinătate. Şi o perioadă de aproape zece ani petrecuţi la mănăstire. Acolo a deprins ce-nseamnă să trăieşti liturgic. Să participi la rugăciunea de obşte, să-ţi pregăteşti obştescul sfârşit. Emana linişte, bucurie şi cuminţenie de fiecare dată când o vedeam. O mucenică. Pe crucea de lemn a mormântului ei stă scris (lângă un basorelief cu Răstignirea):
Fericiţi cei curaţi cu inima
Că aceia vor vedea pe Dumnezeu

şi
Aştept învierea morţilor
Şi viaţa veacului ce va să vină


***
Joi, 21 aprilie, 2011. Într-un spital din Szeged (Ungaria), mama e supusă unei operaţii foarte asemănătoare celei prin care a trecut Doina (Diana Gheorghian) în Rochia albă de dantelă. Dar, vorba lui Joe Gideon (Roy Scheider) din All That Jazz, încercat şi el de o astfel de experienţă-limită: To be on a wire is life. The rest is waiting. Mama este şi ea, acum, "pe sârmă". După calendarul ortodox suntem în preajma zilei când, în rânduiala Triodului, se pomeneşte Cina cea de Taină. Anul trecut, în Joia Mare, se năştea fiul nostru cel mic, Ioan...

La două ore după operaţie, Profesorul neurochirurg (rimează - nu numai fonetic - cu demiurg) s-a declarat mulţumit că mama îi asculta comenzile: să închidă şi să deschidă ochii, să strângă pumnul şi să-l lase mai moale etc. Deocamdată este la terapie intensivă. Eu stau în rezerva ei pe care scrie, în maghiară, betegszoba.
***
Vineri, 22 aprilie, 2011 (Vinerea Mare). Au adus-o pe mama de la reanimare înapoi în rezervă. La 11 trecute fix, aşa cum au spus. Cu mâna dreaptă şi-a făcut cruce pe piept de două ori. După câteva minute mâinile au început să-i tremure şi parcă voia să se ridice din pat (efectul secundar al medicamentelor?). Faţa îi era de nerecunoscut. A vomitat un lichid gălbui în masca de plastic pe care o are la gură. Am chemat asistentele. A venit şi Profesorul. Mi-a spus că în 2-3 zile vom şti dacă o pierdem sau dacă va fi bine 100% zice el. Acum doarme aproape tot timpul. Vomitarea se repetă. Au dus-o la tomograf: ventriculii cerebrali prezintă sângerări. Prin tuburi am văzut cum se scurge un lichid de culoare roşie. Pe la 2 p.m. au mutat-o înapoi la terapie intensivă (inteziv szoba).
***
5 p.m. La reanimare. Eli, Eli lama sabactani. Mama îmi dă mâna să i-o ţin în mâna mea. Din când în când deschide ochii şi mă priveşte o clipă. Printr-un tubuleţ de plastic curge sânge provenind din ventriculii ei cerebrali. Poate va fi nevoie de încă o operaţie. Îi spun la ureche că Ioan merge ţinut de o mână, că o aşteptăm să se întoarcă acasă ca să-l plimbe. Îi spun că oamenii întreabă de ea la telefon, că Theodor (fiul nostru cel mare) a vrut să ştie dacă "am operat-o" (i-am explicat că da, s-a operat, mai exact a fost operată de un medic chirurg).
Înaintea ochilor zăresc frânturi din filme ("les films de ma vie") ce nu credeam nicicând să "prindă carne", să le "pipăi" îndeaproape: imagini groteşti din Glissando (Daneliuc) cu acei bătrâni goi şi neputincioşi de la sanatoriul-cazinou sau Hable con ella (Almodovar). Sau Mat i syn / Mama şi fiul (Sokurov). Dacă spitalul era la doar câţiva kilometri mai la est vedeam poate scene de coşmar, ca în Această lehamite (Daneliuc).
***
Sâmbătă, 23 aprilie, 2011. După miezul nopţii, mama a reintrat în stare critică. A reînceput să sângereze, însă firicelul de sânge e mai subţire, lichidul e mai clar acum. E posibil să îi facă o nouă tomografie. E slăbită. I-am vorbit. Nu ştiu cât şi ce a înţeles. Unde sunt acum anii în care puteam să-i vorbesc în voie şi ea putea să mă asculte şi să-mi răspundă?... Dar m-a înţeles oare atunci când i-am vorbit şi am dorit să mă asculte?

Doctorul de la reanimare spune că nu se poate pronunţa asupra viitorului, că ei doar fac ceea ce este necesar acum. Să aşteptăm, aşadar. Miercurea viitoare, după spusele Profesorului, ar fi termenul-limită când se vor putea pronunţa dacă a scăpat sau dacă e grav.

Dincolo de zidurile spitalului e un stadion. Seara se aude vuietul mulţimii de microbişti care îşi încurajează echipa favorită. Prin oraş am văzut alaltăieri un protest organizat de nişte tineri, n-am înţeles în ce problemă. Surorile medicale, uneori, izbucnesc în râsete. Bucuria şi durerea sunt aici sub acelaşi acoperiş. Ca în secvenţele finale din Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov): într-o cameră stătea, pe catafalc, răposatul Ivan, iar în încăperea de dedesubt se juca o horă îndrăcită. Trepidaţiile mişcau, ritmic, patul în care era aşezat defunctul. Voia bună îl cuprindea, cumva, şi pe el... La radio, în intenziv szoba, un post maghiar difuzează un hit foarte în ton cu evenimentele pascale în derulare: "Why Crucify?" din musicalul Jesus Christ Superstar. Pe străzile Szegedului unde ne aflăm e mult tineret. În cochetele vitrine ale magazinelor din centru se zăresc panouri cu absolvenţi ai claselor de liceu, promoţia 2011. Frumoşi adolescenţi: zâmbitori şi (aşa par după chip) străini de tot ce e urât şi trist. Dintr-o pizzerie se aud ritmurile celebrului hit de acum peste 20 de ani, "Sadness" (Enigma).
***
Începe noaptea Învierii. Cobor la mama la reanimare să-i spun "Hristos a-nviat!" Mă aude şi-şi face semnul crucii. Pe facebook o singură voce se plânge de ipocrizia mesajelor conjuncturale: Celina. Urările stereotipe (adunate sub sintagma: "Hristos a-nviat!") vor în zadar să înlocuiască, zice ea, credinţa. Şi poate are dreptate. Poate îndemnul ei implicit, acela de a ne trăi întreaga viaţă - cum spunea şi micuţa Ioana de la Cebza - ca pe o liturghie ("liturghia de după liturghie"), de a ne asuma credinţa pe care-o mărturisim cu buzele, nu e o bagatelă. Poate că ea, credinţa, s-ar cuveni să aibă un temei şi o trăire ceva mai profunde, să nu fie numai o zicere, o vorbă-n vânt.

La spital, în betegszoba. Ultimele ceasuri înainte de prăznuirea Învierii. Nepricepându-mă de niciun răspuns, această rugăciune aduc acum Celui Ce "cu moartea pre moarte a călcat":

Îngroapă păcatele şi
cugetele mele cele rele şi viclene,
ca să piară din mintea mea
şi să nu se mai lupte cu sufletul meu.
Luminează întunecatul iad al inimii mele,
alungă întunericul păcatelor mele
şi suie mintea mea la cer,
ca să mă bucur de faţa Ta
.

***
Avalanşa imaginilor de film continuă, tot involuntar: coregraful Joe Gideon (Roy Scheider) din All That Jazz - intubat, perfuzii, mască de oxigen etc., după operaţia pe cord deschis, în salonul de reanimare din filmul lui Bob Fosse - începe suita suprarealistă "Hospital Hallucinations" (cu melodiile: "There'll Be Some Changes Made", "Who's Sorry Now", "After You've Gone"); alter ego-ul său (jucat tot de Scheider), pe post de regizor, îl ia pe platou (decorurile şi costumele sunt semne ale sălii de operaţie şi redau cu multă imaginaţie atmosfera de spital) ca să filmeze halucinaţiile din spital; între scheciuri trebuie să rostească o replică, dar - împresurat de perfuzii, sleit de puteri - abia rosteşte (de pe o targă) cu o voce sfârşită: "I don't want to die, I want to live!"
***
Într-o seară, în intensivszoba unde încă se mai află într-o prelungită reanimare, mama mi-a mângâiat obrazul cu mâna ei dreaptă (partea stângă îi este încă afectată) şi şi-a făcut de două ori cruce. I-am spus că arată mai bine acum... Va fi simţit şi ea bucuria lui Gideon (din acelaşi All That Jazz), atunci când - următor intervenţiei chirurgicale ca o scoborâre la iad - a ieşit de sub anestezie: Moartea-mireasă (Jessica Lange) voia - "suprarealist", "fantastic" - să-l sărute. El, precum Ivan Turbincă, a respins-o. Parcă voia să-i spună să mai aştepte o vreme. "Are you sure?" îl întreabă ea? Gideon se trezeşte şi, neputând vorbi, cere un petec de hârtie pe care scrie: "Am I alive?" O soră medicală nurlie citeşte întrebarea şi, zâmbind, îi spune: "Yes, you are alive!"
***
Totul duce spre "clipa cea repede". Copilăria, tinereţea, bunele şi marile sentimente se destramă, ireversibil. (Sau, cele din urmă, rezistă eventual în nişte bătrâni, încă îndrăgostiţi unul de altul, care - încăpăţânându-se să se iubească - spulberă acest mit fatalist.)

Iov: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ". Cei foarte înduhovniciţi spun că oamenii (fiinţe teologale ce se definesc nu atât prin zoologie, cât prin teologie) se îndreaptă nu spre moarte, ci spre viaţă. Că petrecerea omului pe pământ se desfăşoară nu dinspre viaţă spre moarte, ci invers (aceeaşi perspectivă inversă, ca şi la icoană, spre deosebire de tablourile - eventual - religioase), dinspre moarte spre viaţă... "Viaţa de apoi", "locul cu odihnă şi verdeaţă" este, pentru specia numită om, o veşnică obsesie. Pentru cei din Biserică însă, lumea celor nevăzute are chip (icoana, catapeteasma, altarul etc.), astfel că nu se poate spune că este o "himeră", un "basm". Frumuseţea aceea mântuitoare este, nu închipuie. Nu este o "iluzie", ci o "realitate". Restul e iluzie, închipuire, ireal.
***
Şi totuşi, şi totuşi... Ce mult semănăm cu Orfeu, cel ce mai vrea să privească o clipă înapoi spre această lume - din perspectivă escatologică - "înşelătoare". Mama îmi povestea deunăzi despre o bătrână din satul ei care, bolnavă fiind şi gârbovită de ani, ştiind că i se apropia sfârşitul, a spus neamurilor ce îi stăteau la căpătâi: "Ştiu că o să mor, dar aşa aş mai vrea să mai trăiesc măcar un pic!..." Cum ar veni: Pământul, deocamdată. De altfel, asta ne învaţă şi Biserica, a cărei predanie nu numai că nu încurajează sinuciderea, ci o condamnă. Problema care se pune implică, iată, dreapta socotinţă: avem a ne pregăti în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Aici, în această balanţă, stă poate secretul fericirii noastre.
***
Suntem, noi oamenii, împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care, crispaţi şi înfricoşaţi, simt cu durere ticăitul ceasului ("numărătoarea inversă") şi prea bine ştiu că zilele le sunt numărate, că - la fel ca în finalul volumului întâi al Moromeţilor - timpul nu mai are răbdare cu ei. Şi mai sunt ceilalţi, pruncii sau pruncii la suflet pe care nu-i timorează asediul secundelor, care nu resimt ca pe o ghilotină restul de timp pe care-l mai au de trăit. Ei, aceştia din urmă, sunt singurii capabili să se bucure. Lecţia cea mai anevoie de învăţat? Filosofia populară din aceste versuri:

Lumea asta-i cum o vezi
Iar cealaltă-i cum o crezi
Lumea asta nu-i aşa
Iar cealaltă-i altceva
...

***
Starea sănătăţii mamei a început să se agraveze vineri, 29 aprilie p.m. Reîntoarsă în salon a rămas în comă (acesta, e de fapt, cuvântul). O singură dată mi-a dat mâna dreaptă să i-o ţin în palme... După-amiază am ieşit din betegszoba ca să stau de vorbă cu doctorul. Am convenit să dau o fugă pe acasă, vreo trei zile, în caz că s-ar fi ameliorat starea ei. Când ajung înapoi în salon, mama se sufoca şi avea spume la gură. Am chemat asistenta, au venit doctorii. Au transferat-o înapoi la reanimare - făcuse apă la plămâni ("edem pulmonar") şi, au spus ei, inima îi era tot mai slăbită. Respira foarte greu şi avea tensiunea mică.
***
Sâmbătă, 30 aprilie, 2011, lucrurile s-au înrăutăţit iar. Seara m-au vizitat finul şi socrul meu. Raluca este cu copiii la mănăstirea Cebza. Au petrecut acolo Săptămâna Mare şi zilele de Paşti. Am stat de vorbă până târziu în noapte. Vecinii de betegszoba (soţii Dreucean) mi-au fost şi ei de mare sprijin, la fel ca şi ceilalţi români de aici. Şi, desigur, familia de acasă, rudele, prietenii.
***
Duminică 1 mai, 2011, dimineaţa, am amânat clipa vizitei la intenzivszoba. Pe la opt şi jumătate au venit după mine de la reanimare. Un doctor mi-a vorbit în engleză: "Emilia has died." Un déjà vu pe care-l aştept (şi de care mă tem) de zeci de ani. Tarkovski, la moartea mamei sale, care se afla în Rusia pe când el era în Italia: "Măicuţa mea dragă, ştiu că ne vom reîntâlni într-o zi!..." Am stat de vorbă cu un doctor de la reanimare despre formalităţile care urmează să fie rezolvate. Am aprins apoi o lumânare şi am rostit un "Tatăl nostru". Puţin mai târziu m-am întâlnit cu profesorul care a operat-o. M-a îmbrăţişat. Se pare că doctorul a făcut tot ce a putut. Vasele sangvine care irigau creierul mamei erau însă obosite (riscul asumat), la fel ca inima ei care, după declanşarea complicaţiilor pulmonare, nu a putut să mai bată. Restul e durere.
***
"Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc" spunea irlandezul James Joyce în al său Ulysses. Dacă el a rămas (după moartea mamei sale evlavioase, care a născut zece prunci) cu "remuşcătura duhului lăuntric" pentru că refuzase să mai primească, sacramental, pe Hristul bisericii papiste, eu sunt liniştit în privinţa asta. Dar am rămas cu regretul lui Evtuşenko (din poemul "Miere târzie"). Acela de a nu fi vorbit îndeajuns cu ea, de a nu-i fi arătat îndeajuns cât ţin la ea. De a fi fost prea rezervat (mă ajunge din urmă şi mustrarea unui mega-hit folk: "Cât mai suntem, cât mai sunt mângâiaţi-i pe părinţi"). Ce bine le zice Evgheni:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă
.

***
"Trăieşte tu ce a fost mai bun în ea!" mi-a spus, încurajator, Monahul. A mai adăugat că azi, 1 mai, 2011, Biserica pomeneşte în Sinaxar (iar el tocmai a publicat volumul al doilea din Sinaxarul Sfinţilor ortodocşi de pretutindeni) pe o serie de sfinţi ortodocşi apuseni. Ca un semn ceresc faţă de iubirea mea, zice el, pentru Apus, pentru Ortodoxia propovăduită în Apus, aşa cum o voi fi descoperit eu în periplul meu irlandez de acum zece ani. Aşa o fi. Pe de altă parte, mama s-a stins într-o zi de duminică, la un ceas când bisericile din ţară tocmai se pregăteau să-şi înceapă liturghiile.
***
Restul, mă corectează aievea glasul Monahului, nu e durere. Restul e bucurie. Bucurie, spune el, căci e încredinţat că mama a aflat "loc cu odihnă, loc cu verdeaţă" (ca-n Blow Up) şi perspectiva inversă (adică reală, ca-n icoanele bizantine) asupra vieţii, aşa cum mama va fi început s-o deprindă - îmbisericindu-şi mintea - încă de pe acest pământ. Una din ultimele imagini cu mama (încă nechinuită de convulsii) este semnul îndoit al crucii pe care, pe patul de spital, şi l-a făcut pe piept.
***
Urmează acum, după rezolvarea formalităţilor (ridicarea de la morgă, obţinerea documentelor pentru scoaterea din ţară etc.), drumul ei spre acasă. Spre patria pământească, dar mai ales spre patria cerească. Mamă dragă, odihneşte-te în pace!...
***
Grigore Vieru, "Motiv popular ucrainean":

Nu mai e măicuţa...
Frunzele cobor.
Singurei, copiii
Nu mai pot de dor.
Şi-au pornit să cate
Un zugrăvitor,
Care să le-ntoarcă
Pe măicuţa lor.
Mari zugravi din lume
Iată c-au venit
Şi pe albul casei
O au zugrăvit.
I-au scris ochii, faţa,
Părul înflorit.
Numai vorba mamei
Nu au zugrăvit
.

***
2 mai 2011. Câţiva "oameni de bine", care - spun ei - şi-au "făcut doar datoria", m-au ajutat să obţin actele necesare ca să ne putem întoarce în ţară. Nu direct, ci printr-un întreprinzător de la o firmă de pompe funebre - un maghiar care a locuit în Serbia până acum vreo douăzeci de ani. Limba noastră comună era sârba. Noroc cu programele TV (Belgrad, Novi Sad) pe care le urmăream ahtiat în anii '80 - filme (subtitrate în sârbă), hit-uri pop-rock pe care le îndrăgeam inclusiv pentru versuri etc.. Mă alfabetizasem, atunci, cu limba sârbă, iar cunoştinţele de bază deprinse atunci s-au dovedit suficiente în situaţia în care mă aflam. Mi-a povestit, între altele, despre mama lui în vârstă de vreo 70 de ani. E imobilizată la pat. Îmi amintesc refrenul unui şlagăr sârbesc de care, evident, auzise şi el: "Boljie biti pijan nego star" ("Mai bine beat decât bătrân"). Pe maşină, la întoarcerea spre casă, şoferul era tot un ungur ce trăise până la vreo 30 de ani în Voivodina. Şi cu el m-am înţeles tot în sârbeşte. Aceleaşi subiecte de conversaţie: filmele lui Kusturica, Lepa selo, lepo gore, cântări pop-rock ale unor solişti şi grupuri din anii '80: Novi Fosili, Magazin, Zdravko Colic, Plavi Orkestar, Bjelo Dugme, Neda Ukraden, Srebrna Krila... Pe la 4 p.m. am ajuns la capelă. Am aşezat copârşeul mamei pe catafalc. Împreună cu familia, rude şi prieteni am vegheat-o până seara târziu. Duhovnicul mamei (şi al nostru) a venit să-i facă "slujba de ieşire a sufletului".
***
3 mai 2010. În ziua îngropăciunii mamei a fost, de dimineaţă, destul de rece dar n-a plouat. Seara, în timp ce ne aflam (o parte doar din cei prezenţi la slujba de înmormântare) la un local din apropierea cimitirului pentru parastas, a răsărit soarele. Ne-am despărţit de mama după slujba oficiată - sobru şi firesc - de doi preoţi şi un diacon. Totul s-a desfăşurat (cum e rânduiala Bisericii în această împrejurare) cu nădejdea reîntâlnirii "acolo, pe plaiurile sfinte". L-am ridicat şi pe Theodor până la catafalc să-şi sărute bunica, pentru ultima dată pe acest pământ. Apoi mama - care a venit pe lume şi a plecat din această lume într-o zi de duminică - s-a mutat underground să se odihnească o vreme. Discret şi cu multă împăcare (acumulată mai cu seamă în ultimele luni) ai plecat, mamă dragă, spre "marea trecere". Fie-ţi ţărâna uşoară!
***
4 mai 2011. Am găsit acum o ciornă pe care - cu câteva săptămâni în urmă - mama a copiat cu scris de mână acest poem de Lucian Blaga ("Greieruşa"):

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa
.

Recitesc finalul rugăciunii de duminică ("Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Preabunule Stăpâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea, iar în ceasul morţii să mă aflu pregătit, cuminecat şi cu inimă curată, şi să mă aflu demn de Împărăţia Ta cea veşnică") şi-mi spun că mama se va apropiat de "somnul cel mare" chiar cu aceste gânduri.
***
9 mai, 2011. Astă-seară i-am făcut pomenirea de nouă zile celei despre care încă mai cred că este nemuritoare. Dar cum să pomeneşti nemurirea? Poate doar pentru că s-a dus aşa, să moară puţin. Şi poate numai şi numai pentru că de mic aşteptam îngrozit "clipa cea repede" care ştiam că într-o zi o va lua pe mama am avut tăria să mă consolez acum - însă nu dintr-o dată, ci treptat - cu nădejdea revederii noastre undeva, cândva. Oricum, dincolo de toate cele spuse ori cugetate, golul lăsat în urmă de plecarea ei este cu neputinţă de înlocuit şi naşte acele întrebări ce rămân de-a pururi fără răspuns. Slujbele de pomenire, în măsura în care mă păstrez conectat la duhul lor, mângâie şi liniştesc. Atât.
***
Într-un fel, despărţirea de mamă - atunci când ai simţit (chiar dacă - sau mai ales - prea apăsat, uneori) ce înseamnă o mamă - este o nouă naştere. O nouă retezare a cordonului ombilical. O ieşire dintr-un fel de închisoare şi-o intrare într-o altfel de existenţă. Oricât ar fi fiul de voluntar, o mamă adevărată este (câtă vreme o poartă în suflet) conştiinţa sa mustrătoare. Nu pot să nu mă gândesc la gândurile lui Steinhardt de la ieşirea din închisoare, la bilanţul său mărturisit în Jurnalul fericirii. A intrat în închisoare, spune el, orb ("cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi") şi a ieşit "cu ochii deschişi"; a intrat "răsfăţat, răzgâiat", şi-a ieşit "vindecat de fasoane, nazuri, ifose"; a intrat nemulţumit, a ieşit "cunoscând fericirea"; a intrat "nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri", a ieşit nepăsător; soarele şi viaţa îi spuneau puţin, acum ştie să guste "felioara de pâine cât de mică", să admire "mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul"; iese împăcat: cu cei cărora le-a greşit, cu prietenii şi duşmanii, ba şi cu sine însuşi. Mulţumeşte sincer, făgăduieşte serios... Dar - se întreabă monahul - câţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gândul sceptic nu îl clatină totuşi pentru că "experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă". Tot Steinhardt: "Poate că aici, în închisoare, trebuia să rămânem cu toţii. Poate că era mai uşor, mai bine." Dar, mai uşor şi mai bine este şi în prima "închisoare" (primul rai: pântecele matern - vezi excelentul desen-animat Get Out) şi în cea de-a doua "închisoare" a omului (care durează câtă vreme omul are părinţi - vorba poetului - "pe pământ, nu în gând"). Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare (din orice fel de închisoare) trebuie să crească în proporţii de necrezut.
***
Alexandru Tatos (regizor, scenarist la: Mere roşii, Rătăcire, Secvenţe, Secretul armei... secrete ş.a.), la moartea mamei sale: "S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... M-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă....."
***
Despre morţi numai de bine, se zice. Înţeleg sâmburele acestui gând abia la o slujbă de pomenire, atunci când preotul se roagă pentru iertarea greşelilor robului / roabei lui Dumnezeu, pentru dezlegarea de tot ceea ce ţinuse răposatul legat pe pământ: "Toate câte a greşit să i se ierte." Este, în aceste rugăciuni de pomenire a celor adormiţi, semnul neuitării lor peste veacuri. Ei mor abia atunci când noi, cei care încă mai facem - o vreme doar - umbră pământului, uităm (sau nu mai vrem) să ne rugăm pentru ei. Când îi ignorăm (cu sau fără de voie) din ruga noastră, care - fără pomenirea lor - nedesăvârşită este.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer