Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Drept-alături: politică-sacrificiu (Derrida-Eliade) (3)


Bogdan Ghiu

29.05.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Viaţa socială nu este posibilă fără ritualuri şi fără ritualizare, iar ritualurile sînt întotdeauna nişte ritualuri de construcţie politică. Construcţia străpunge orice zid. Sacrifică pînă şi zidurile. Zideşte, abisal, pînă şi zidurile: pînă la zid ajunge! Ne pune "în abis".
 
Am devenit cu toţii nişte alţii numai buni de zidit, cuminte, în gaura care se cască, în plină expansiune, a "lumii" care, tocmai, şi ea, se construieşte.
 
O deconstrucţie vigilentă şi responsabilă trebuie să se situeze întotdeauna drept alături.
 
În unele variante sîrbeşti ale Legendei Meşterului Manole, citate de Eliade în opusculul său, construcţia împlinită prin sacrificiu, cu ajutorul unor cariatide interioare, medulare, este condamnată, damnată textual să tremure, să se menţină şi să dureze cutremurîndu-se: se vorbeşte, de pildă, despre trist-celebrul pod de la Mostar, distrus, bombardat în timpul războiului din fosta Iugoslavie, care n-a putut să se construiască decît cu preţul cutremurării sale continue. Construcţiile - care sînt întotdeauna politice - nu cad, nu se prăbuşesc, nu se distrug, dar nici stabile nu sînt. Durează prin chiar "pîlpîirea" lor metonimică - cutremurîndu-se. Iar aceasta este o cutremurare instituţională şi instituţionalizată.
 
Şi deconstrucţiile tremură de acest cutremur. În Timaios de Platon analizat de către Derrida, Chora, "doica devenirii", "plină fiind de forţe", este "agitată de către ele... în direcţii diferite" (52e). "Seminţele"  nu zămislesc şi nu se reproduc decît fiind "scuturate şi vînturate" - cernute. "Natura" e "agitată": "zbateri şi cutremurări" (62b). Sîntem muritori tocmai pentru că sîntem construiţi. Corelativul celui de-al "treilea gen", al spectrului derridian, este cutremurarea, viaţa cu tremur, oscilarea, clătinarea construcţiilor, a Naturii înseşi care, tocmai, e construită.
 
Iar "raţionamentul hibrid" platonic, "îmbinarea necesităţii cu raţiunea" (48a), ca rezultat al "amestecului" dintre ele (raţiunea trebuind să convingă neîncetat necesitatea care, ca "rezistenţă a materialelor", obligă, limitează, constrînge), include "cauza rătăcitoare", cea care face ca toate "fiinţele vii" să "înceapă să se mişte în planul diferitului, care era oblic" (39a). Construcţia se săvîrşeşte prin includerea sacrificială, ziditoare, a celuilalt (dacă nu chiar a lui altul ca, în celălalt).
           
Terorismul actual poate fi citit şi ca un semn de prezenţă, disperat, al omului pe fundalul de catastrofă al "Vieţuitoarei perfecte" care e lumea. Fisiunea ecologică s-a dovedit mai eficace decît cea nucleară: ideală, "intelectuală", "raţională", abstractă.
 
Prin media, care ne imaginalizează, ne arătăm unii, altora ca zidiţii fără de ziduri, în sfîrşit vizibil şi glorioşi, ai construcţiilor politico-sacrificiale actuale. Monumentele au fost distruse, aşa-zicînd deconstruite. La fel şi casele: sparte din toate părţile. Şi iată-ne în sfîrşit, eroi triumfînd asupra tuturor zidurilor, zidiţi fără ziduri în altarele invizibile, dar manifeste, ale noilor poduri peste vid ale construcţiilor politice: care suturează, astupă vidul cutremurării, spaţiul clătinării, al oscilării structurale a celui de-al "treilea gen", umplînd întotdeauna golul cu "vieţuitoare", cu viu, pentru a-l oculta "depăşindu-l", "sublimîndu-l" în piatră.
 
Aceeaşi tehnică de construcţie. Tehnologie politică a zidirii.
 
Deconstrucţiile trebuie să redea cutremurul, iar construcţia, să se plieze pe el.
 
Riscul este, însă, tocmai acela al unei politici "deconstructive", care să sutureze interstiţiile, spaţiul viului, cu "deconstrucţie" instituţionalizată, care să consolideze, să stabilizeze deconstrucţia incluzînd deconstrucţiile, sacrificîndu-le în pluralitatea lor proliferantă.
 
Pentru a viza drept ceea ce, tocmai, tremură ca şi construcţie, gesturile deconstructive trebuie să rămînă alături. Dar drept alături. Pentru a fi drepte - alături.
 
Şi ce s-ar putea spune despre o dimensiune publică "oblică", în Europa şi aiurea, din punct în punct, puncte de nebunie deconstructivă, transversală în raport cu toate suveranităţile, întotdeauna verticale, de fiecare dată construite şi în deconstrucţie?
 
S-ar putea oare concepe o politică fără sacrificiu - întodeauna al celuilalt, a lui altul din ceilalţi - fără pericol de "simbolizare" protetică ascunzînd întotdeauna ruptura metonimică în metafore? Ar putea fi ea concepută fără construcţie?
 
Ca întotdeauna, ruptura saturabilă cu viu, cu "vietate muritoare" pentru a da viaţă unei "Vietăţi perfecte" oarecare, se situează în punctul în care o politică s-ar decide să manifeste, să monumentalizeze, să instituţionalizeze politic "fondul", "structura" sau "arhetipul", să le "reprezinte" şi să le pună în aplicare. Iar Mircea Eliade cunoştea, personal, foarte bine, prea bine chiar aceste lucruri, era metafizic, deci politic priceput în ceea ce priveşte arhetipul, arhetipul însuşi, arhi-arhetipul, acela al "creaţiei" continuate sacrificial prin politică şi ca politică.
 
Tocmai aici, drept-alături, alături tocmai pentru a fi drepte, trebuie să vegheze deconstrucţiile, pentru a întreţine şi a menţine cutremurarea şi "scuturarea", oscilarea, pentru ca acestea să nu se lase oprite prin construcţii cutremurătoare, tremurătoare, pentru a împiedica şi a denunţa orice pretenţie politică de reprezentare instituţională a "fundamentului", "temeliei" şi "temeiului", de metonimizare sufocantă şi blocantă a "scuturării" creatoare. Să discearnă pentru ca "vîrtelniţa" să continue să cearnă, şi pentru ca aşa-numita, fără de nume, chora să nu devină Khora, unica, pentru ca ea să rămînă ireprezentabilă politic, in-constructibilă: "mamă" şi "doică" donatoare a tuturor locurilor, dar nu ea însăşi loc, ţară, ţinut, regiune, amplasament.
 
Drept-alături faţă de instituţii, acolo unde "fundamentele", temeliile şi temeiurile sar tehnic, artificial, peste vid, grăbindu-se să ajungă la acoperiş.
 
Acolo unde se organizează corpul fără organe pentru a se putea, tocmai, domni, domina, ca "suflet", "inimă" sau "creier" determinabile, localizate, peste întregul corp şi peste toate corpurile.
 
Pentru păstrarea în afara oricărei construcţii şi în afara oricărei instituţionalizări politice a celui de-al "treilea gen" ca mediu uman noninclus.
 
Acolo unde sărim, producem gol - ce este un gol care trebuie umplut prin sacrificii umane. Iar aceste puncte se situează în spaţiul atopic al saltului de la arhetipic la instituţia politică. Puncte de nebunie!
 
Să rămînem în deconstrucţie, să rămînem cu-tremurători, dincoace însă de teroarea dublată, întărită de falsa asigurare şi siguranţă politică, împotriva "politizării" fundamentelor şi a obstruării reprezentatului prin reprezentant.
 
Aici însă vorbim Deleuze deja, în semn de omagiu, desigur, faţă de o generaţie de gîndire pe care va trebui să ne sprijinim fără a construi, pentru a nu înceta să neliniştim zidirea lumii, construirea prin expunere, "viaţă nudă" despuiată de nişte ziduri devenite în totalitate "simbolice" şi "transparente". Exhaustiva devenire-imagine epuizează şi falsifică, corupe chora lumii, "receptaculul tuturor imaginilor". 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer