Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Trei tigri trişti


Guillermo Cabrera Infante, traducere de Dan Munteanu Colán

01.06.2011
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Guillermo Cabrera Infante
Trei tigri trişti
Editura Curtea Veche, 2011

Traducere din spaniolă de Prof. Dr. Dan Munteanu Colán



*****

Intro

Capodopera lui Guillermo Cabrera Infante, una dintre acele cărţi de care cititorul nu poate să nu se bucure că există, este publicată pentru prima dată în limba română la editura Curtea Veche.

Guillermo Cabrera Infante (1929-2005) s-a născut la Gibara, în provincia Oriente din Cuba. Renunţând la o promiţătoare carieră de medic, a început să scrie în 1947, devenind co-fondator al revistei Nueva Generatión, opozantă a politicii lui Fulgencio Batista, pentru a se înscrie în 1950 la cursurile de jurnalism ale Universidad de La Habana. Doi ani mai târziu, a fost închis o scurtă perioadă pentru a fi folosit anglicisme defăimătoare în povestirea Balada de plomo y yerro, apărută în revista Bohemia.

Pasionat de cinematografie, în 1954 Cabrera Infante a publicat sub pseudonimul G. Cain critică de film în revista Carteles, al cărei redactor-şef avea să devină după trei ani, iar în 1959 a fost numit director al Institutului de Cinematografie, odată cu ascensiunea lui Fidel Castro. Căzând în dizgraţie din cauza blamării deciziei regimului de a cenzura un documentar realizat de Alberto Cabrera Infante despre viaţa de noapte din Havana, i s-a interzis să mai publice în Cuba şi i s-a propus poziţia de ataşat cultural la Bruxelles. După o ultimă revenire la Havana în 1965, a renunţat la diplomaţie şi s-a întors pentru totdeauna în Europa.

"M-am născut în Cuba şi sper să mor în Anglia", scria Cabrera Infante in 1983, lucru care avea să se şi întâmple: în 2005, Cabrera Infante s-a stins din viaţă la Londra, lăsând în urmă o operă fabuloasă: proză ficţională scurtă (Así en la paz como en la guerra, 1960; Delito por bailar el chachachá, 1995), proză ficţională amplă, pe care editorii şi criticii adesea au numit-o, în ciuda dezaprobării autorului, "roman" (Vista del amanecer en el tropico, 1964, care în 1965 avea să devină magnum opus-ul său sub titlul Trei tigri trişti; La ninfa inconstante, 2008, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing), proză memorialistică (La Habana para un Infante difunto, 1979, şi Cuerpos divinos, 2010, ambele în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing), eseuri (Mea Cuba, 1991 ş.a.), scenarii de film (The Lost City ş.a.).

Deşi mai discretă decât a altor membri faimoşi ai Boomului hispanoamerican, de care a încercat să se detaşeze în repetate rânduri, cariera lui Cabrera Infante nu a fost lipsită de apreciere din partea lumii literare, acesta primind în 1964 Premiul Biblioteca Breve, iar în 1997, Premiul Miguel de Cervantes pentru întreaga activitate.

Trei tigri trişti a fost apreciat ca "una dintre cărţile cele mai jucăuşe care a ajuns în SUA din Cuba", "un Ulise cubanez mai modern, mai sexy, mai amuzant" (Dalkey Archive) prin care Cabrera Infante "intră în primul rând al romancierilor latinoamericani, alături de Şotron al lui Cortázar şi Un veac de singurătate al lui García Márquez" (New York Review of Books).

Guillermo Cabrera Infante a scris o carte halucinantă, vie, unică în spiritul ei, o poveste ca un montagne russe, fără început şi fără sfârşit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens. În această vizuină a semnelor, cititorul se prăbuşeşte spre Ţara Minunilor lui Cabrera Infante, ispitit de bucuria vieţii si de exuberanţa nopţii, în care timpul şi spaţiul se contopesc, iar libertatea e jocul adamic de redenumire a lumii.

Sub numele original Tres tristes tigres, cartea lui Guillermo Cabrera Infante a avut un caracter experimental şi în 1965, atunci când a apărut, a reprezentat o ruptură de canoanele clasice ale romanului printr-o extraordinară inovaţie lingvistică. În volum pot fi întâlnite fragmente sau chiar pagini întregi care redau vorbirea colocvială, de zi cu zi, cu greşeli de pronunţie, de ortografie sau chiar de punctuaţie. Traducătorul acestui volum, Prof. Dr. Dan Munteanu Colán, a reuşit să redea cu mare acurateţe autenticitatea scriiturii lui Cabrera Infante.

"Umorul, jocurile de cuvinte, caracterul cinematografic şi nostalgia stăruitoare a unui oraş care, de fapt, nici nu a existat vreodată, sunt ingredientele principale ale operei lui Guillermo Cabrera Infante. Havana din povestirile, romanele şi articolele sale, Havana ce rămâne vie în memoria cititorului datorează, la fel ca Dublin la Joyce, ca Trieste la Svevo sau ca Buenos Aires la Cortázar, mai mult fanteziei decât memoriei autorului ei. [...] Niciun alt autor de limba spaniola, cu excepţia poate a inventatorului satului Macondo, nu a mai reuşit să creeze cu atâta forţă şi culoare o mitologie citadină, aşa cum a reuşit cubanezul Guillermo Cabrera Infante." (Mario Vargas Llosa)

"Trei tigri trişti este cel mai încântător / sexy / amuzant / zgomotos / inovator / evocator roman pe care oricine, chiar şi un englez, şi-ar dori să-l citească. Este o carte ca o Cuba Libre, ca un Daiquiri sau poate versiunea literară a băuturii căreia Silvestre îi spune «Mojito [...] acea metaforă a Cubei. Apa, vegetaţie, zahăr (negru), rom şi răcoare artificială. Totul amestecat bine şi pus într-un pahar. Ajunge pentru şapte (milioane de) oameni.» Noroc." (Salman Rushdie)

***

Nota traducătorului

Orice operă literară poate fi tradusă în altă limbă, ceea ce infirmă celebra şi topica afirmaţie că traducătorul este un trădător. Condiţia sine qua non a unei bune traduceri este aceea de a reuşi să reconstruiască în altă structură lingvistică textul original, adică să fie un text echivalent, care păstrează toate componentele intenţionale, funcţionale (comunicaţionale) şi stilistice ale textului original. Cu alte cuvinte, un text care se caracterizează prin maximă fidelitate faţă de planul global al autorului şi maximă acceptare din partea culturii destinatare.

Traducerea este comunicare verbală, deci un proces social, teleologic şi interactiv, la care participă cel puţin doi membri: producătorul mesajului şi receptorul / interpretul său. Acesta trebuie să aibă un rol activ, să nu se limiteze la receptarea textului, ci să-l interpreteze, să-i confere coerenţă şi să îl facă acceptabil, în funcţie de competenţa sa. Traducătorul este, în acelaşi timp, receptor / interpret al textului original şi producător al textului într-o altă limbă şi pentru altă cultură; el reconstruieşte în sens invers procesul de producţie şi creaţie a textului original şi creează un nou text fidel acestuia, dar destinat unui public cu o limbă şi o cultură diferite.

Traducerea de faţă este, prin excelenţă, ceea ce în teoria actuală a traducerii se numeşte "echivalentă", cum, de fapt, trebuie să fie toate traducerile. Cititorul va întâlni pagini sau fragmente care redau vorbirea şi scrierea inculte, de mahala, cu greşeli de pronunţie şi de ortografie; greşeli de punctuaţie; creaţii lexicale ale autorului (şi, respectiv, ale traducătorului); vorbirea elegantă şi / sau afectată ale unor personaje din lumea cultural-artistică; nenumărate jocuri de cuvinte; palindromuri şi un lung "et cetera". Evident, am încercat, în limitele permise de sistemul limbii române, să recreez toate aceste elemente: o română vorbită de clasele de jos, inculte sau semianalfabete, cu unele urme dialectale; am creat cuvinte noi, inteligibile, cred; am căutat jocuri de cuvinte corespunzătoare în limba română (dar nu întotdeauna a fost posibil); am ilustrat palindromurile originale cu altele din română şi, mai ales, am respectat stilul şi scriitura lui Guillermo Cabrera Infante, foarte personale şi, în acelaşi timp, geniale şi flexibile, cum dovedesc savuroasele parodieri ale altor scriitori prezente în acest roman.

Sper ca cei ce vor avea curiozitatea să citească romanul să se delecteze aşa cum a făcut-o cel ce l-a tradus.

(Dan Munteanu Colán).

***

Ea cânta bolerouri

Eu am cunoscut-o pe Estrella pe vremea când se numea Estrella Rodríguez şi nu era celebră şi nimeni nu se gândea că o să moară şi că nimeni din cei care o cunoşteau n-o s-o plângă dacă murea. Eu sunt fotograf şi munca mea în epoca aceea era să fac portrete ale cântăreţilor şi ale persoanelor din lumea spectacolului şi a vieţii de noapte, şi umblam mereu prin cabarete şi nite-club-uri şi alte locuri de-astea, făcând poze. Îmi petreceam toată noaptea cu treaba asta, toată noaptea până în zori şi toată dimineaţa. Uneori nu aveam nimic de făcut, îmi terminam schimbul la ziar şi, la trei sau patru dimineaţa, mă duceam la Sierra sau la Las Vegas sau la Nacional şi pe-acolo, ca să stau la taclale cu vreun animator amic de-al meu sau ca să mă uit la balerine sau ca să le ascult pe cântăreţe şi să mă otrăvesc cu fumul şi mirosul rânced al aerului condiţionat şi al băuturii. Aşa eram eu şi nimeni nu mă putea schimba, pentru că trecea timpul şi eu îmbătrâneam şi zilele treceau şi deveneau date şi anii deveneau efemeride şi eu continuam la fel, cu nopţile mele, vărsându-le într-un pahar cu gheaţă sau pe un negativ sau în amintire.

Într-una din nopţile astea am ajuns la Las Vegas şi am dat peste toată lumea aceea pe care nu avea cine s-o schimbe şi o voce cufundată în întuneric mi-a spus, Fotografule, ia loc aici şi bea ceva, că plătesc eu, şi nu era altul decât Vítor Perla. Vítor are o revistă care publică poze cu fetiţe pe jumătate goale însoţite de legende ca: Un model cu un viitor ce sare în ochi sau Motivele bune ale Taniei Cutaresaucutărică sau Cubaneza BB declară că Brigitte seamănă cu ea nu invers şi alte chestii asemănătoare, pe care nu ştiu de unde le scot pentru că au cu siguranţă un depozit de căcat în creier de pot să spună atâtea despre o fetiţă care până ieri era fată în casă sau servitoare sau lucra la Muralla şi azi luptă cu tot ce are ca să atragă atenţia. Vedeţi, acum vorbesc şi eu ca ei. Dar dintr-un motiv misterios (şi dacă aş fi redactor de monden în loc de s-urile din misterios aş pune două simboluri ale pesoului) Vítor căzuse în dizgraţie, şi de-asta m-am mirat că încă era binedispus. Mint, primul lucru care m-a uimit a fost că era încă degajat şi mi-am zis, Căcatul ăsta tot pluteşte, şi i-am spus-o şi lui. De fapt, vreau să spun că i-am spus, Galicianule, eşti un dop spaniol, iar el fără să-şi piardă calmul mi-a răspuns, mort de râs, Da, da' trebuie că am o bucat' de plumb în mine, că m-am scufundat pe jumate. Şi am început să vorbim şi mi-a povestit o grămadă de lucruri, mi-a povestit aproape toate nenorocirile lui, dar nu le repet aici, fiindcă el mi-a făcut nişte confidenţe şi eu sunt un domn şi n-o să umblu cu bârfa. Pe lângă asta, problemele lui Vítor sunt problemele lui şi dacă şi le rezolvă, cu-atât mai bine pentru el, iar dacă nu, treaba ta, Vítor Perla. Treaba e că am obosit să-i ascult necazurile şi cum avea o faţă amărâtă iar eu nu aveam chef să văd o gură urâtă, am schimbat subiectul şi am început să vorbim de alte lucruri, cum ar fi femeile şi chestii de-astea, şi pe neaşteptate mi-a spus, Ţi-o prezint pe Irena şi nu ştiu de unde a scos o blonduţă minionă, splendidă, care ar fi semănat cu Marilyn Monroe dacă pe Marilyn Monroe ar fi prins-o indienii jibaro şi şi-ar fi pierdut timpul micşorându-i nu capul ci corpul şi tot ce mai avea, şi prin tot ce mai avea vreau să spun tot ce mai avea. Aşa că a tras-o pe Irena de un braţ ca şi cum ar fi pescuit-o din marea întunecimii şi mi-a spus, mai bine zis, i-a spus, Irena, ţi-l prezint pe cel mai bun fotograf din lume, dar a zis-o vrând să spună că eu lucrez pentru ziarul El Mundo, şi blonduţa a râs cu poftă ridicându-şi buzele şi arătându-şi dinţii ca şi cum şi-ar fi ridicat rochia şi şi-ar fi arătat picioarele şi avea cei mai frumoşi dinţi pe care îi văzusem vreodată pe întuneric: nişte dinţi regulaţi, cu formă frumoasă, perfecţi şi senzuali ca nişte coapse şi am început să vorbim şi la fiecare clipă ea îşi arăta dinţii fără pudoare şi îmi plăceau aşa de mult că am fost cât pe ce s-o rog să mă lase să-i ating dinţii, şi ne-am aşezat la o masă să vorbim şi Vítor l-a chemat pe chelner şi ne-am pus pe băut, şi la scurtă vreme am călcat-o pe blonduţă cu multă delicateţe, ca din greşeală, pe picioruş şi aproape că nu mi-am dat seama că o călcasem aşa de mic era piciorul ei, dar ea a zâmbit când i-am cerut scuze şi la puţin timp după aceea am luat-o de mână, ca să se vadă că este intenţionat şi mâna ei s-a pierdut în mâna mea şi am căutat-o vreo oră printre petele galbene de hiposulfit de sodiu care eu foarte charlesboyeresc ziceam că sunt pete de nicotină aşa, şi după aia, când i-am găsit mâna şi i-am mângâiat-o fără să-i cer iertare, îi spuneam Irenita că era numele ce i se potrivea cel mai bine şi ne-am sărutat şi asta, şi când mi-am dat seama, Vítor se ridicase de la masă, foarte discret el şi am rămas acolo o vreme pipăindu-ne, îmbrăţişaţi strâns, acolo în întuneric sărutându-ne, uitând de toate, că show-ul se terminase, că orchestra cânta muzică de dans, că lumea dansa şi dansa şi obosea de atâta dans şi că muzicanţii îşi strângeau instrumentele şi plecau şi că noi rămâneam acolo singuri, acum în întuneric profund, nu în semiîntunericul difuz cum cântă Cuba Venegas, ci în semiîntunericul adânc, în întuneric cincizeci, o sută, o sută cincizeci de metri sub întinderea de lumină înotând în întuneric, uzi, sărutându-ne, uitaţi, săruturi şi săruturi şi săruturi, uitând de noi, fără trupuri, doar două guri cu dinţi şi doar cu limbă, rătăciţi în balele sărutărilor, acum tăcute, silenţioase, umede, mirosind a salivă fără să simţim, umflaţi, sărutându-ne, sărutându-ne, amice, pierduţi pentru lume, lansaţi total pe orbită. Brusc, am hotărât să plecăm. Atunci am văzut-o pentru prima dată.

Era o mulatră enormă, grasă-grasă, cu braţele ca nişte coapse şi coapse ce păreau două trunchiuri pe care se sprijinea rezervorul de apă reprezentat de corpul ei. I-am spus Irenitei, am întrebat-o pe Irenita, i-am zis, Cine e grasa, pentru că femeia părea că domină total chowcito-ul; şi acum trebuie să explic ce înseamnă chowcito. Chowcito-ul era grupul de oameni ce se adunau să bea la tejghea, lipiţi de tonomat, după ce se termina ultimul show şi care fiindcă beau refuzau să recunoască faptul că afară se lumina de ziuă şi că toată lumea lucra deja de un timp sau începea să lucreze chiar acum, toată lumea, în afară de această lume a unor oameni ce se cufundau în noapte şi înotau în orice scobitură întunecoasă, chiar şi artificială, în acea lume a oamenilor-amfibie ai nopţii. Acolo, în centrul chowcito-ului se afla acum grasa îmbrăcată cu o rochie ieftină, dintr-un material maro şters ce se confunda cu ciocolatiul pielii sale de ciocolată şi nişte sandale vechi, jerpelite, cu un pahar în mână, mişcându-se în ritmul muzicii, mişcându-şi şoldurile, tot corpul, într-un chip foarte frumos, nu obscen dar senzual şi frumos, legănându-se în ritm, fredonând printre buzele ce se zbăteau, buzele ei groase şi vineţii, în ritm, agitând paharul în ritm, ritmic, frumos, artistic acum şi efectul total era de o frumuseţe atât de diferită, atât de oribilă, atât de nouă că am regretat că nu am aparatul cu mine ca să fotografiez acel elefant ce făcea balet, acel hipopotam pe poante, acel edificiu pus în mişcare de muzică şi i-am spus Irenitei, înainte de a o întreba cum o cheamă, întrerupându-mă când am întrebat cum o cheamă, întrebând-o cum o cheamă, Este sălbatica frumuseţe a vieţii, fără ca ea să mă audă bineînţeles, fără să mă înţeleagă dacă mă auzise, bineînţeles şi i-am zis, am întrebat-o, i-am spus, Cine e, dragă. Ea mi-a răspuns pe un ton foarte neprietenos, Este broasca-ţestoasă care cântă, singura broască-ţestoasă care cântă bolerouri, şi a râs, şi Vítor a trecut atunci pe lângă mine venind din întuneric şi mi-a spus încet la ureche, Ai grijă că e verişoara lui Moby Dick, Balena Neagră, şi m-am înveselit că eram vesel, că băusem câteva pahare, pentru că l-am putut înşfăca pe Vítor de braţul lui de dril alb sută la sută in ca să-i spun, Galician de căcat, eşti un rasist de căcat, un rasist de căcat, un cur, asta eşti, un cur, iar el mi-a zis, Te iert fiindcă eşti beat, doar atât mi-a spus şi a dispărut în întunericul din fund aşa cum dispare cineva în spatele unei cortine. M-am apropiat şi am întrebat-o cine este şi mi-a răspuns Steaua, La Estrella, iar eu i-am zis, Nu, cum te cheamă, şi ea mi-a spus, Estrella, eu sunt Estrella, tinere, şi a scos un hohot profund de bariton sau cum s-o numi vocea de femeie ce corespunde basului dar care sună a bariton, contralto sau aşa ceva, şi mi-a zis zâmbind, Mă numesc Estrella Rodríguez, Estrella Rodríguez la dispoziţia dumneavoastră, mi-a zis şi eu mi-am spus, E neagră, neagră-neagră, complet neagră, şi am început să vorbim şi m-am gândit cât de nesărată ar fi fost ţara asta dacă n-ar fi existat părintele Las Casas şi i-am spus, Te binecuvântez, părinte, pentru că ai adus negri din Africa drept sclavi ca să uşurezi sclavia indienilor care oricum erau pe cale de dispariţie, şi i-am spus, Părinte, te binecuvântez, ai salvat ţara asta, şi i-am zis încă o dată Estrellei, Steaua mea, Estrella te iubesc, şi ea a râs în hohote şi mi-a spus, Eşti complet beat, eu am protestat şi i-am spus, Nu, nu sunt beat, i-am zis, sunt treaz, şi ea m-a întrerupt, Eşti beat pul... bere, mi-a zis şi eu i-am spus, Dumneata eşti o doamnă şi doamnele nu vorbesc urât, şi ea mi-a zis, Eu nu sunt o doamnă, eu sunt o artistă, ce mă-sa, şi eu am întrerupt-o şi i-am spus, Dumneata eşti Steaua, i-am zis în glumă şi ea mi-a spus, Da' tu eşti beat, şi eu i-am spus, Sunt ca o sticlă, i-am zis, plin de alcool, da' nu sunt beat, şi-am întrebat-o, Ai văzut tu sticlă beată, şi ea a zis, Nu, nici vorbă, şi a râs din nou, şi eu i-am spus, Dar mai presus de orice, te iubesc Estrella, îmi placi mai mult decât toate aparatele şi maşinile de-aici la un loc, prefer Steaua în locul toboganului, a plimbării în montagne russe, a hidroavionului, a căluşeilor, şi ea a râs iarăşi în hohote, s-a legănat pe picioare şi în cele din urmă şi-a lovit una din interminabilele coapse cu una din interminabilele ei mâini şi plesnitura a reverberat în pereţi ca şi cum salva de tun de la ora nouă dimineaţă s-ar fi tras în acel bar, şi atunci m-a întrebat, Cu clădăraia asta, şi eu i-am spus, Cu toată-nflăcăraia şi cu nebunie şi cu amor, şi ea mi-a zis, Nu, nu, eu ziceam că şi cu clădăraia mea, şi şi-a dus mâinile la cap vrând să spună cu părul ei, şi eu i-am spus, Pe tine toată, şi dintr-odată a părut cea mai fericită fiinţă de pe pământ. Atunci i-am făcut marea, unica, imposibila propunere Estrellei. M-am apropiat de ea şi i-am spus foarte încet la ureche, Estrella vreau să-ţi fac o propunere necinstită, i-am zis, Estrella hai să bem ceva, şi mi-a spus, În-cân-ta-tă, şi a băut până la fund paharul pe care-l avea în mână, a făcut doi paşi în ritm de cha-cha-cha până la tejghea şi i-a spus barmanului, Păpuşel, una de-a mea, şi eu am întrebat-o, Adică aceeaşi, şi ea mi-a răspuns, Nu, aceeaşi nu, de-a mea, care nu e aceeaşi ca aceeaşi, şi a râs şi a zis, De-a mea este ce bea Estrella şi nimeni altcineva nu poate bea asta, ai priceput, şi a izbucnit iarăşi în hohote de râs ce-i scuturau sânii enormi aşa cum un motor face să zbârnâie aripile unui camion vechi.

Atunci o mânuţă m-a apucat de braţ şi era Irenita. O să rămâi aici toată noaptea cu grasa, m-a întrebat, şi eu nu i-am răspuns şi m-a mai întrebat o dată, Rămâi aici cu grasa, şi i-am spus, Da, doar atât, da, şi n-a zis nimic dar şi-a înfipt unghiile în mâna mea şi atunci Estrella a râs în hohote, cu superioritate, foarte sigură pe sine şi m-a luat de mână şi mi-a zis, Las-o, pisicilor le stă mai bine pe acoperiş, şi i-a spus Irenitei, Hai fetiţo, hai, urcă-te pe un scaun, şi toată lumea a râs, chiar şi Irenita, care a râs din obligaţie, din curtoazie, ca să nu pară caraghioasă, şi i s-au văzut cele două găuri ale măselelor ce-i lipseau de lângă caninii de sus când râdea.

Chowcito-ul avea întotdeauna un show după ce se termina show-ul şi acum o amatoare de rumbe dansa pe muzica de la tonomat care s-a oprit acum şi i-a zis unui chelner care trecea, Papi, fă-l să meargă ca să ne simţim bine, şi chelnerul s-a dus şi-a scos şi-a băgat tonomatul în priză o dată şi-ncă o dată şi de mai multe ori, dar cum muzica se oprea de fiecare dată când se stingea tonomatul, dansatoarea rămânea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pământiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsând în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere, pe coapsele lungi, pline, elastice şi perfecte şi îşi azvârlea capul pe spate, în sus, într-o parte, în alta, în stânga şi în dreapta, pe spate din nou, mereu pe spate, pe spate lovindu-se de ceafă, de spatele decoltat şi lucios şi tutuniu, pe spate şi în faţă, mişcându-şi mâinile, braţele, umerii cu o piele de un incredibil erotism, incredibil de senzuală, incredibilă mereu, trecându-şi-le peste sâni, aplecându-se, peste sânii plini şi tari, fără sutien evident, ţepeni evident, evident catifelaţi, dansatoarea de rumbă fără nimic pe dedesubt, Oliva, aşa se numea, aşa i se spune şi-acum prin Brazilia, fără pereche acum, slobodă, liberă acum, cu faţă de fetiţă perversă incredibil de inocentă în acelaşi timp, inventând mişcarea, dansul, rumba acum în faţa ochilor mei; toată mişcarea, toată Africa, toate femeile, tot dansul, toată viaţa, în faţa ochilor mei şi eu fără un nenorocit de aparat de fotografiat, şi în spatele meu Estrella care vedea totul şi zicea, Îţi place, îţi place, şi s-a ridicat de pe tronul său taburet şi dansatoarea încă nu-şi sfârşise dansul când s-a îndreptat spre tonomat, spre ştecher, zicând, Prea multă patimă, l-a scos din priză, l-a smuls aproape cu furie, scoţând pe gură parcă o spumă de vorbe grele şi a spus, Gata, acum urmează muzica. Şi fără muzică, vreau să spun fără orchestră, fără acompaniator, a început să cânte un cântec necunoscut, nou, ce ieşea din pieptul ei, din cele două ţâţe enorme, din pântecele ei de budană, din acel corp monstruos, şi de-abia mi-am mai amintit de povestea cu balena ce-a cântat la operă, pentru că punea în acel cântec altceva decât artificialul, dulceagul, sentimentalul, falsul sentiment, fără urmă de prostii siropoase, de sentimentul de fabricare comercială a feeling-ului, doar un sentiment autentic iar glasul ei se înălţa blând, catifelat, lichid, uleios acum, un glas coloidal ce se revărsa din tot trupul ei ca şi cum ar fi fost plasma vocii sale şi brusc m-am înfiorat. De mult timp nu mă mai emoţionase ceva atât de tare şi am început să zâmbesc cu voce tare, pentru că tocmai recunoscusem cântecul, să râd, să izbucnesc în hohote de râs fiindcă era Noche de ronda şi mi-am zis, Agustín[1] n-ai inventat nimic, n-ai compus nimic, femeia asta îţi inventează acum cântecul; vino mâine şi ia-l şi copiază-l şi pune-i iarăşi numele tău: Noche de ronda se naşte în noaptea asta.

Estrella a mai cântat şi alte cântece. Părea neobosită. La un moment dat i-au cerut să cânte Pachanga şi ea, în picioare, cu un picior în faţa celuilalt, cu trunchiurile înlănţuite ale braţelor sale peste marile valuri ale trunchiurilor şoldurilor sale, bătând în podea cu o sanda ce era o şalupă scufundându-se în oceanul trunchiurilor picioarelor sale, bătând din picior, făcând să sune repetat barca izbită de podea, întinzându-şi în faţă chipul asudat, botul de animal sălbatic, de mistreţ năpârlit, cu transpiraţia picurându-i din mustaţă, împingând înainte toată urâţenia chipului ei, cu ochii acum mai mici, mai răi, mai ascunşi sub sprâncenele ce nu erau decât două viziere de grăsime pe care se desenau într-un ciocolatiu mai închis sprâncenele făcute cu creionul, cu toată faţa înaintea trupului ei infinit, a răspuns, Estrella nu cântă decât bolerouri, a zis şi-a adăugat, Cântece dulci, sentimentale, de la suflet la buze şi de la gură la urechea ta, fata mea, ca să ştii, şi a început să cânte Nosotros, inventându-l pe răposatul Pedrito Junco[2], transformând cântecul lui de jale într-un cântec adevărat, într-un cântec plin de forţă, plin de nostalgie intensă şi adevărată. A mai cântat Estrella, a cântat până la opt dimineaţa, fără ca noi să ştim că este opt dimineaţa până când chelnerii au început să strângă totul şi unul dintre ei, casierul a spus, Ne pare rău, draga noastră familie, şi voia să spună cu adevărat familie, nu spunea vorba asta doar aşa ca s-o spună, să spună familie şi să spună ceva foarte diferit de familie, ci voia să spună familie cu adevărat, a zis, Iubită familie, trebuie să închidem. Dar mai înainte, un pic mai înainte, înainte de asta, un chitarist, un bun chitarist, un tip slăbuţ, supt, un mulatru simplu şi nobil, care nu-şi găsea de lucru fiindcă era foarte modest şi foarte natural şi foarte bun, dar un mare chitarist, care ştia cum să scoată o melodie deosebită dintr-un cântec la modă oricât de ieftin şi de comercial ar fi fost, care ştia să pescuiască sentimentul din adâncul chitarei, putea să dezgroape dintre corzile ei sămânţa oricărui cântec, a oricărei melodii, a oricărui ritm, ăsta care are un picior de lemn şi o gardenie la butonieră tot timpul, căruia îi spuneam cu drag, în glumă, Niño Nené, fiindcă îi imita pe copiii cântăreţi de flamenco, pe Niño Sabicas sau pe Niño de Utrera sau pe Niño de Parma, Niño Nené, i-a spus, a rugat-o, Lasă-mă să te acompaniez la un bolero, Estrella, şi Estrella i-a răspuns foarte încrezută, ducându-şi mâna la piept şi bătându-se de două-trei ori pe ţâţele enorme, Nu, Niño, i-a zis, Estrella cântă întotdeauna singură; dă pe dinafară de muzică. După asta a cântat Mala noche, imitând-o pe Cuba Venegas într-o parodie ce mai târziu a devenit faimoasă, şi toţi ne-am tăvălit de râs şi apoi a cântat Noche y día şi apoi a venit casierul şi ne-a spus să plecăm. Şi cum noaptea se sfârşise, am plecat.

Estrella m-a rugat s-o conduc acasă. Mi-a spus s-o aştept un pic că se duce să caute ceva şi a venit cu un pachet, şi când am ieşit ne-am urcat în maşina mea care este un automobil din astea sport, englezesc, şi ea care încă nu reuşise să se aşeze bine, cu cele trei sute de livre pe scaunul unde nu încăpea nici măcar una din coapsele ei, mi-a spus, punând pachetul între noi, Sunt nişte pantofi i-am primit cadou, şi m-am uitat la ea şi mi-am dat seama că era tare săracă, şi-am demarat. Ea locuia cu o familie de actori, vreau să spun cu un actor care se numea Alex Bayer. Tipul nu se numeşte aşa în realitate, ci Alberto Pérez sau Juan García sau ceva de genul ăsta, dar el şi-a pus numele ăsta de Alex Bayer, fiindcă Alex e un nume foarte folosit în lumea lui iar Bayer l-a luat de la fabrica Bayer, asta care face aspirine, dar chestia e că tipului ăstuia oamenii nu-i spuneau, unii oameni, oamenii de la cafeneaua Radiocentro, de pildă, prietenii lui nu-i spuneau Alex Bayer în felul cum pronunţa el A-leks Bay-er când termina o emisiune, ci îi spuneau, aşa cum îi mai spun şi-acum, îi spuneau Alex Aspirină, Alex OK, Alex Mejoral şi chestii dintr-astea, şi toată lumea ştia că e poponar, aşa că trăia cu un medic în casa acestuia ca parte a unui cuplu recunoscut şi ieşeau peste tot împreună, peste tot bot în bot, şi acolo în casa lor ea, Estrella, locuia în casa lor, era bucătăreasa lor, servitoarea lor şi le făcea mâncărică şi le făcea pătuţul şi le pregătea băiţa, etceteriţa, şi cânta pentru plăcerea ei, pentru pura plăcere de a cânta, şi cânta pentru că avea chef, pentru plăcerea de a cânta la Las Vegas sau la Bar Celeste sau la Café Ñico sau în oricare dintre cafenelele ori barurile ori cluburile din jurul zonei La Rampa. Aşa că o duceam cu maşina mea, eu foarte plin de sine de dimineaţă din aceleaşi motive dar pe dos pentru care alţi oameni s-ar fi simţit foarte jenaţi sau foarte deranjaţi sau pur şi simplu stingheriţi că o duc cu maşinuţa pe acea negresă enormă, arătând-o în public la acele ore ale dimineţii cu toată lumea în jurul meu, cu toată lumea mergând la slujbă, muncind, mergând pe jos, urcându-se în autobuze, umplând străzile, inundând totul, bulevardele, caldarâmul, străzile, străduţele, roind printre clădiri ca nişte neobosite păsări colibri. Eu o conduceam la casa lor, unde lucra ea, ea, Estrella, care era acolo bucătăreasa, servitoarea, fata în casă a acestui cuplu deosebit. Ajungem.

Era o stradă izolată din cartierul Vedado, unde lumea dormea încă, visând încă şi sforăind încă şi tocmai opream motorul, lăsând maşina în viteză, scoţând un picior din maşină, privind acele indicatoare nervoase ce reveneau la punctul mort al odihnei, văzând reflexia chipului meu consumat, matinal îmbătrânit, în geamurile aparatelor de la bord, învins de noapte, când i-am simţit mâna pe piciorul meu; şi-a pus cei cinci cârnaţi pe coapsa mea, aş zice chiar cinci salamuri ce ornează un jambon pe coapsa mea, mâna ei pe coapsa mea şi am văzut că îmi acoperă tot piciorul şi m-am gândit, Frumoasa şi bestia, şi cu gândul la frumoasă şi la bestie am zâmbit şi atunci ea mi-a spus, Urcă, sunt singură acasă, mi-a zis, Alex şi medicul lui de familie, mi-a zis şi a râs cu râsul ei ce părea în stare să trezească din somn, din coşmaruri sau din morţi ori din ce-o fi toţi vecinii, mi-a zis, nu sunt acasă; s-au dus la plajă, în wikend, urcă, o să fim singuri, mi-a zis. N-am văzut nimic rău în asta, n-am văzut nicio aluzie la ceva, nimic legat de sex, nimic-nimic, dar chiar şi aşa i-am spus, Nu, trebuie să plec, i-am spus. Am de lucru, trebuie să dorm, şi ea n-a zis nimic, n-a zis decât, Bine, şi-a coborât din maşină, mai bine zis, a început operaţia de extragere din maşină şi după o jumătate de oră, când eu am coborât într-o clipită, am auzit că îmi spune, de pe trotuar, punând şi celălalt picior pe trotuar (şi aplecându-se în chip ameninţător peste maşinuţa mea ca să ia pachetul cu pantofi, i-a căzut unul dintre pantofi şi nu erau pantofi de damă, ci nişte pantofi vechi de copil, şi când l-a luat de jos din nou), îmi zice, Ştii, am un băieţel, nu ca o scuză, nici ca o explicaţie, ci ca o simplă informaţie, mi-a spus, Ştii, un prostănac, ştii tu, dar îl iubesc foarte mult, mi-a spus şi a plecat.

Note:
[1] Ángel Agustín María Carlos Fausto Mariano Alfonso Rojas Canela del Sagrado Corazón de Jesús Lara y Aguirre del Pino (1897-1970), mai cunoscut sub numele Agustín Lara sau porecla El Flaco de Oro, "Slăbănogul de Aur" (în sp.), compozitor şi interpret mexican, autor, între multe alte cântece, al unor celebre piese ca Granada, María Bonita, Noche de ronda etc.
[2] Pedro Buenaventura Jesús del Junco Redondas (1916-1939), compozitor cubanez de muzică uşoară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer