Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prezentare Despre fotografie, cu dragoste


Voicu Bojan, pe marginea unei cărţi de Brooks Jensen

08.06.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Brooks Jensen
Despre fotografie, cu dragoste
Editura Aqua Forte, Colecţia Diafragma 9, 2011
Traducere din limba engleză de Voicu Bojan


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prezentare
 
intro
 
Există azi peste tot cărţi, manuale şi workshop-uri care te învaţă cum să fotografiezi. Internetul e plin de surse din care poţi pricepe ce rol au butoanele unui aparat foto, cum să foloseşti diafragma şi care este efectul ei asupra profunzimii de câmp. Toate acestea creează iluzia că în fotografie cheia este una de natură tehnică. Accentul se pune pe "cu ce?" şi pe "cum?".
 
Cărţile foto din Colecţia Diafragma9 sunt puţin altfel, fiindcă ele mută acest accent pe "de ce?" şi "încotro?", discută despre misterul creativităţii, despre pasiune, implicare şi viziune personală. Sunt cărţi care te pot ajuta să ajungi la un nivel superior de înţelegere a fotografiei şi a imaginii în general. Te pot ajuta să deschizi mai bine ochii.
 
Să fie lumină!
 
Când am citit acum câţiva ani această carte, am avut senzaţia unei iluminări interioare. Am înţeles pentru prima oară că fotografia nu este tocmai ceea ce credeam eu. Am simţit brusc nevoia unei schimbări radicale de macaz relativ la imaginile mele. După zeci de ani de experienţă, Brooks Jensen nu se rezumă la a prezenta simple eseuri disparate pe tema fotografiei, ci cartea lui este unitară. Vorbeşte despre viziunea, limitele creativităţii şi confuzia cu care se confruntă orice om care creează ceva din nimic, gratuit şi aparent fără vreun scop precis, pentru pura bucurie de a celebra faptul de a vedea lumea. Iată ce spune autorul:
 
"Nu prea a mai rămas nimic nou sub soare, e drept. Tehnologiile sunt ele noi, dar condiţia umană fundamentală este neschimbată de mii de ani. Cam aceleaşi pasiuni ne guvernează şi pe noi ca pe primul om. Cam cu aceleaşi întrebări ne frământăm şi noi ca şi strămoşii noştri din vremuri imemoriale. Aceasta este şi a fost mereu sursa artei cu A mare: Cine sunt? Unde mă aflu? De ce?"
 
LensWork
 
Editor al prestigioasei reviste americane de fotografie LensWork, Brooks Jensen pune la bătaie în aceste pagini o experienţă semnificativă. LensWork e recunoscută azi pentru încăpăţânarea de a aduce înaintea publicului proiecte fotografice unitare, eseuri şi interviuri, dar mai ales pentru calitatea ireproşabilă a reproducerii fotografiilor. Brooks Jensen şi Maureen Gallagher au fondat revista în 1992. În stil clasic american, au pornit totul într‑un garaj, iar joaca lor continuă şi azi. Declaraţia lor editorială este la fel de valabilă şi astăzi: "Punctul focal al revistei noastre îl reprezintă ideile mai degrabă decât imaginile în sine, imaginaţia mai degrabă decât imitaţia, precum şi înţelegerea limitelor fotografiei dincolo de simplul meşteşug".  (www.lenswork.com şi www.brooksjensenarts)
 
Cartea lui Jensen este aproape un ghid practic pentru toţi cei care vor să treacă la un alt nivel de înţelegere al imaginilor care ne împresoară astăzi în exces. E o carte terapeutică, necesară, iar pe alocuri un duş rece care te obligă să te repoziţionezi. De ce? Pentru că există în fotografie un sistem de iluzii extrem de rafinat şi subtil cu care ne amăgim cu toţii, sistem care se bazează pe o afirmaţie pe cât de falsă, pe atât de perfidă: "Fotografia e o chestie simplă".  E declicul fatal ce îl aruncă pe orice îndrăgostit de fotografie într-un vârtej de sentimente şi emoţii contradictorii care îi scot peri albi.
 
Sistemul de iluzii
 
Aşa porneşte deci la drum orice începător, cu un entuziasm debordant, vecin cu naivitatea: "Fotografia e o chestie simplă". Iar sistemul de iluzii îl înfăşoară şi-l anesteziază, ca în mătasea unei pânze de păianjen. Accesul la tehnică e azi tot mai facil, la fel şi expunerea imaginilor. Nu a fost niciodată mai simplu să faci poze şi acest lucru nu mai este apanajul unor iniţiaţi. Prietenii din jur ne bat pe spate, ne spun că suntem geniali şi apoi ne cheamă să fotografiem la chefuri şi nunţi. E foarte uşor să cazi în plasa unui sistem de iluzii bazat pe ideea că nu e mare scofală să faci poze bune, îţi trebuie doar un aparat ca lumea. Jensen trage un prim semnal de alarmă aici: "Fotografia este un proces instant, accesibil maselor. Cere doar puţină experienţă şi aparatură pe care cei mai mulţi şi-o pot permite. Pare ceva uşor. Sari din maşină şi creezi artă. Dar nu este deloc uşor. Este seducător şi frustrant, solicitant şi neiertător. Este accesibilă doar cu mari eforturi, dedicaţie, repetiţie şi muncă grea".
 
Fotografiile clare şi colorate nu sunt şi neapărat bune, ci fac şi ele parte din sistemul de iluzii. Îmi amintesc cu câtă sfinţenie măsuram paşii pe vremuri între mine şi subiect, sperând "să scot" şi eu o poză clară cu Smena. Când am reuşit, am tras adânc în piept aerul tare al iluziei de a mă crede fotograf adevărat, ceea ce e uşor când ai treişpe ani. Au trebuit să treacă mulţi ani pentru a înţelege într-un sfârşit ce contează şi ce nu de fapt într-o imagine. Dar Jensen o spune şi mai plastic: "Fotografiile - cel puţin cele bune - vorbesc întotdeauna despre idei; fără idei, fotografiile sunt simple imagini. O imagine lipsită de o idee este la fel de sterilă ca un paragraf lipsit de un gând. Este la fel de uşor să faci o fotografie fără conţinut precum este să scrii o propoziţie care nu spune nimic".
 
Accesibilitatea
 
În România de azi lipsesc multe lucruri, printre care lipseşte şi o platformă critică reală în fotografie şi de aceea majoritatea se simt confortabilă în sistemul de iluzii. Pe lângă reţete fotografice rapide, supe instant şi cartofi pai congelaţi, oamenii mai vor pe deasupra şi succes instantaneu. Aici intervine accesibilitatea, un alt termen asupra căruia Jensen trage un al doilea semnal important de alarmă. Succesul majorităţii fotografilor bine plătiţi de azi se bazează nu pe atenţia acordată îndelung şi repetat unui subiect anume, nu pe emoţie, sinceritate şi muncă asiduă, ci pe acces. Una e să faci doi ani fotografii în scara blocului şi cu totul alta e să ai acces într-o puşcărie de maximă securitate din Sao Paolo, într-un trib obscur din Etiopia, între celebrităţile de la Hollywood, într-un club underground de drogaţi sau într-o rezervaţie, pentru a studia ritualurile de împerechere ale leilor de mare. Există o singură mare problemă - imaginile sunt atât de sincere, încât îşi trădează mereu autorul, întocmai ca un copil care proclamă în gura mare un adevăr incomod în auzul tuturor pasagerilor din autobuz.
 
Jensen nu este un mare fotograf, în schimb e un editor foarte bun şi un profesor pe cinste. E un om corect, cuminte, care vorbeşte un pic prea mult despre artă şi artişti pentru gustul meu. E în mod evident fascinat de Ansel Adams, care pe mine mă cam lasă rece, dar principiile pe care le trasează în cartea lui sunt sănătoase şi valide. Iar strădaniile şi frustrările lui de creator de imagini sunt perfect valabile. Experienţa lui enormă, valorile în care crede şi pasiunea pentru fotografie transpar din fiecare pagină. Concluzia lui e pe cât de simplă, pe atât de greu de digerat: "Odată ce a stăpânit tehnica şi meşteşugul, orice artist trebuie să rezolve adevărata provocare - aceea de a găsi ceva personal şi de a crea din inimă, cu sinceritate". Iată pragul fatal peste care trebuie să trecem fiecare dintre noi, dacă ne pasă într-adevăr de fotografie şi de investiţia emoţională nepreţuită pe care o facem ca şi creatori de imagini. Dacă vrem ca într-o bună zi fotografiile noastre să devină semnificative şi să reziste probei timpului, se cuvine să lăsăm dincolo de acest prag tot sistemul de iluzii şi tot exotismul accesibilităţii în care ne-am pus încrederea într-un moment dat al evoluţiei noastre.
 
În concluzie, cartea lui Jensen este un exerciţiu de sinceritate, o cădere în realitate dacă doriţi. E un exerciţiu la trapez, fără plasă de siguranţă. Este o carte directă, practică, citibilă, dar şi periculoasă şi subversivă, adresată curajoşilor, celor dispuşi să se rişte, să schimbe ceva şi în final să se bucure de progresul făcut. De citit cu mintea deschisă!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer