Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Despre fotografie, cu dragoste


Brooks Jensen, traducere de Voicu Bojan

08.06.2011
Editura Aqua Forte
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Brooks Jensen
Despre fotografie, cu dragoste
Editura Aqua Forte, Colecţia Diafragma 9, 2011
Traducere din limba engleză de Voicu Bojan


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
 
Pentru Maureen, port sigur în orice furtună
 
Prefaţă
 
Aceste eseuri au fost scrise pe parcursul a zece ani. Astăzi, nici un fotograf nu are cum să creeze imagini timp de un deceniu fără să descopere, în cel de-al zecelea an, lucruri care îi contrazic puternicele convingeri de la început. Sau cel puţin aşa este de dorit. Fotografia se schimbă, fotografii de asemenea, şi cu siguranţă se schimbă şi aşteptările publicului. Totuşi, consider încă adevărate ideile de bază cuprinse în aceste eseuri şi bănuiesc că aşa le consideră şi cei care au insistat să le strâng sub forma unei cărţi sau cei care le-au citit prima dată în paginile revistei LensWork.
 
Este semnificativă forma rotundă a lentilei aparatului foto care ne învaţă astfel că revenirea concentrică la începuturi este esenţa fotografiei. Pregătind aceste eseuri pentru publicarea lor în cadrul acestei cărţi, m-am învârtit din nou în jurul fiecăruia, editând acolo unde experienţa a dat la iveală noi adevăruri, rescriind acolo unde vechile idei erau, ei bine, vechi şi retuşând pasajele care acum păreau scrise de un fotograf mult mai tânăr decât mine. Sunt la fel de curios ca oricine asupra editărilor pe care le voi face peste încă 10 ani, presupunând că până atunci nu mă voi fi cufundat, cum spune Ansel Adams, în ultima imersiune.
 
A face artă este, prin definiţie şi practică, un lucru personal - chiar cel mai personal. Fiecare artist o apucă pe drumul propriu, învaţă în modul său particular, eşuează şi reuşeşte la timpul său. Evoluţia mea este la fel de personală şi deci non sequitur pentru alţii, precum toate evoluţiile din domeniu. Este totuşi interesant de observat, dacă ne luăm răgazul să ne uităm în dreapta şi în stânga, cât de paralele sunt drumurile noastre. Am început să scriu aceste eseuri pentru un grup foto local şi câţiva prieteni. Ei m-au încurajat să scriu mai mult, pentru că, spre surpriza mea, se pare că eforturile mele de a merge pe calea creaţiei le erau familiare şi altora, întrebările mele erau şi întrebările lor, descoperirile - şi ocazional şi răspunsurile mele - le erau de folos. Mă aflu într-o poziţie incomodă. Nu pot şi nici nu pretind să deţin toate (sau măcar multe) dintre răspunsurile la întrebările artei sau practicării sale. Pot, totuşi, spera ca ceea ce am învăţat eu şi v-am împărtăşit aici să vă fie de folos în drumul pe care îl parcurgeţi. Voi fi recunoscător dacă ideile mele v-au fost de ajutor. Dacă nu, vă recomand să le abandonaţi rapid. Cred mai mult în călătoria care urmează decât în drumul deja parcurs. Cum spunea Basho: "Nu căutaţi înţelepţii din vechime, ci ceea ce căutau ei."
 
Brooks Jensen
Anacortes, Washington
Septembrie 2004
 
***
Limitări - Magritte a fost un pictor
 
Limbajul, fără îndoială una dintre uneltele cele mai folositoare şi mai inventive ale umanităţii, poate fi câteodată aşa o insultă! Afirmaţia "Magritte a fost un pictor" este teribil de nepotrivită. Este adevărat, a fost, dar viaţa şi arta lui au atât de puţin de-a face cu pigmenţii, încât îi insultăm viziunea creativă dacă îl numim pictor. Magritte nu a fost mai pictor decât a fost Paul Strand fotograf. Tocmai pentru că nu pot fi definiţi atât de uşor cei doi creatori au devenit atât de însemnaţi şi au putut transmite lucruri atât de importante prin arta lor.
 
Zilele trecute, un prieten m-a prezentat cuiva cu următoarele cuvinte: "Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Brooks Jensen. Este fotograf." În doar două cuvinte, "Este fotograf", întreaga mea carieră a fost descrisă, lămurită şi expediată. Conversaţia şi-a urmat cursul, odată definit locul meu în ierarhia cosmică.
 
În timp ce povesteam cu noua mea cunoştinţă, am aflat mai multe despre cum mă vedea el pe mine. Mi-a explicat cum eu, ca fotograf, mă încadram într-un anume stereotip - un obsedat de tehnologie, cu vorba iute, un maniac al imaginii, înconjurat de modele feminine frumoase, maşini rapide, editori şi termene limită sau, în cel mai bun caz, un anahoret ecologist care îşi petrece tot timpul fotografiind munţi răpitor de spectaculoşi pentru calendare şi vederi. Aceasta era imaginea conţinută în definiţia "este fotograf". Cu toţii am întâlnit aceste clişee uneori - un moment al adevărului în care anunţi că eşti fotograf iar prietenii şi vecinii tăi îţi descriu amintirea lor cea mai pitorească sau, după cum profeţea odată Ted Orland, îţi cer să faci fotografii la nunta lor.
 
Aceste lucruri nu ar avea importanţă şi nu ar fi demne de luat în discuţie dacă limbajul nu ar avea puterea de a crea realitate. Astfel de observaţii sunt periculoase deoarece conţin o serie ascunsă de auto-limitări. Ca instructor de workshop-uri, am văzut sute de portofolii ale studenţilor care includ nenumărate fotografii cu copaci, râuri, munţi şi motive desenate pe nisip, dar foarte rar văd fotografii care să se refere la viaţa, gândurile, sentimentele sau experienţele lor.
 
S-a spus că rolul artistului este acela de a ne învăţa să privim. Este adevărat, dar totuşi, rolul altor artişti este de a mă învăţa cum privesc ei. A fi învăţat cum să priveşti tu însuţi este ceva ce nu se poate preda, ci trebuie învăţat. Este prea facil să fii fotograful la care lumea se aşteaptă în loc de a fi un om ce priveşte lumea cu ochiul său interior. Este prea uşor să fotografiezi ceea ce alţi fotografi ne-au învăţat să vedem şi ceea ce alţii au stabilit că sunt subiectele semnificative, demne de a fi imortalizate.
 
Când cineva renunţă la definiţiile prestabilite şi se hotărăşte să devină artist (sau este ispitit să o facă), atunci definiţiile sunt restrictive. Un fotograf poate fi, conform definiţiei din dicţionar, "cineva care fotografiază", dar un fotograf de artă observă şi vede, simte şi exprimă, reacţionează şi interpretează, ascultă, gândeşte şi răspunde.
 
Mi-aş dori ca limbajul să nu fie atât de greoi şi ca prietenul meu să mă poată prezenta nu drept "fotograf", ci drept unul care "observă şi vede, simte şi exprimă, reacţionează şi interpretează, ascultă, gândeşte şi răspunde". Din păcate, în virtutea limbii lumea se va referi la mine întotdeauna ca la "un fotograf". Data viitoare când voi fi prezentat astfel voi încerca să-mi aduc aminte ce ne-a învăţat Magritte prin pictura lui, şi anume că Aceasta nu este o pipă.
 
Simbolurile nu sunt altceva decât simboluri. Realitatea este, mă rog, ştiţi voi ce este realitatea. Întrebarea importantă în acest caz nu este: "Sunteţi fotograf sau creator de imagine?" Există întrebări mai importante, precum: Ce vezi? Ce simţi? Ce gândeşti? Ce auzi? Cum răspunzi? Lăsaţi mai degrabă ca aceste întrebări să vă definească. Magritte, Paul Strand, Dvorak, Rodin, Li Po şi Shakespeare merită să fie numiţi artişti deoarece au refuzat să fie definiţi prin profesia lor. Acesta este unul dintre înţelesurile crezului artistic al unui creator chinez pe nume Chi Yung Sheng Tung: "Respiraţia Raiului dă viaţă mişcării".
 
 ***
Treburi de zi cu zi - când arta dă nas în nas cu viaţa

L-am întâlnit doar o singură dată pe Ansel Adams, foarte scurt, la un vernisaj. Era în Carmel, la Galeria Weston, cu doar câţiva ani înainte de moartea sa. Eram printre primii care intraseră în sală şi l-am văzut stând acolo în picioare, cu un zâmbet larg pe chip, privind intens prin ramele negre ale ochelarilor la o reproducere mare cât peretele reprezentând celebra fotografie Monolith Face of Halfdome. I-am strâns mâna şi am bolborosit câteva propoziţii şchioape despre cât de mult îmi plac fotografiile lui. Mi-am dorit în secret să fi ştiut la rândul său câte ceva despre fotografiile mele şi să-mi spună ce minunate i se păreau. Dar, la naiba, de-abia ce aveau părinţii mei habar că mă ocupam de fotografie! Îmi amintesc de parcă ar fi azi cum am strâns mâna aceea mare şi noduroasă, artritică, de pălmaş şi nu voi uita sentimentul acut că tocmai în acea clipă l-am întâlnit pe Papa. De fiecare dată când mă gândesc la Ansel Adams îmi vine în minte această imagine de Bătrân înţelept, de Împărat artistic al fotografiei.
 
E destul de ciudat, dar cam acelaşi tip de imaginar îmi bântuie mintea şi când mă gândesc la toţi ceilalţi fotografi pe care îi admir. Îl văd pe Wright Morris ca pe un fotograf de succes al anilor '80 cu pletele lui cărunte şi mustaţa neagră ca tăciunele. Brett Weston, privit cu ochii minţii mele, este un tip viguros cam la şaptezeci de ani, îndrăzneţ, plin de pasiune, mereu cu pipa aprinsă şi cu bărbia ridicată cutezător în vânt. Immogen Cunningham îmi răsare în memorie ca o zână mică, fragilă, uşor ştrengăreaţă, având în mâini un aparat reflex cu dublu obiectiv. Minor White este un guru zen deşirat, cu părul alb. Edward Weston, înainte de a fi fost lovit de boala Parkinson, priveşte inexpresiv către nicăieri de undeva dintr-un alt ungher al fanteziei mele.
 
Descriu aceste imagini pentru a marca o idee. De fapt, nici unul dintre aceşti mari fotografi nu erau deloc aşa cum apăreau pe tapetul imaginaţiei mele, decât poate colo către finalul carierei după ce apucaseră să cunoască succesul din plin şi să fie într-adevăr ceea ce numim nişte oameni faimoşi. De ceva vreme am devenit mult mai conştient de limitările create de acest tip de adulare a unor eroi personali.
 
Nu demult, povesteam cu un prieten foarte apropiat despre Brett Weston. M-au fermecat istorisirile lui despre viaţa lui Weston. Acesta i se mărturisea prietenului meu - târziu, spre finalul vieţii, după ce devenise celebru şi plin de succes - afirmând că timp de patruzeci de ani nu a completat nici măcar o dată vreo declaraţie de venit către Finanţe. În patruzeci de ani ca artist nu a reuşit nici măcar o dată să facă destui bani ca să trebuiască să-şi declare venitul în plus către Stat. Mi se pare o poveste minunată, s-ar prea putea ca ea să fie şi adevărată. După ce am auzit-o, am început să reflectez la realităţile unei vieţi de creator de artă. Oare cât este de simplu să-ţi imaginezi că uneori Ansel Adams mergea la piaţă după legume, spăla haine, tundea iarba, juca baseball cu copiii, se certa cu vecinii, curăţa streşinile, schimba siguranţele şi cumpăra ciorapi? Oare André Kertész  a spălat vasele vreodată? Bag de seamă că da. Există nenumărate argumente care ne fac să credem că şi marii artişti au avut la rândul lor treburi de zi cu zi aşa ca noi, cu toate că este foarte tentant să presupunem că toţi au fost permanent conştienţi de importanţa istorică a viziunii lor artistice. Mi-i imaginez pe marii creatori ca pe nişte fiinţe sanctificate, protejate, răsfăţate, care sunt complet rupte de corvoadele zilnice. Fără îndoială, acest lucru este cât se poate de fals. Marii fotografi sunt şi ei doar oameni, ca fiecare dintre noi, şi sunt supuşi aceloraşi rutine care ne colorează viaţa. Şi dacă este o diferenţă între noi şi ei, ea nu constă în banalitatea treburilor de zi cu zi ale vieţii, ci mai degrabă constă în atitudinile diferite pe care le avem faţă de acestea.
 
Mereu a trebuit să muncesc pentru a-mi câştiga pâinea. Sunt tentat să folosesc acest lucru ca pe o scuză fie pentru diferite proiecte de care nu m-am apucat niciodată, fie pentru cele începute, dar pe care nu am reuşit să le duc nici până astăzi la capăt. Este foarte la îndemână să-mi folosesc propria viaţă ca pe o scuză - de parcă astrele călăuzitoare ale artei n-ar fi niciodată deranjate de tot soiul de detalii triviale menite să le abată traiectoria de la crearea unor opere măreţe. Folosind o astfel de mitologie comodă mi-e uşor să cred că şi eu aş putea crea nişte lucrări de artă grandioase dacă nu ar trebui să curăţ frigiderul, să fac naveta sau să mă gândesc la toate complicăciunile non-artă cu care mă împiedică viaţa pe traseu. (Din păcate, nu am realizat niciodată că spălarea unui frigider poate fi în sine un imbold de a face artă până nu am văzut minunatele fotografii ale lui Joseph Sudek având subiecte precum ouă, brânză, pâine sau pungi de hârtie. Să-l ia naiba că prin asta mi-a pus în cârcă o extra-cantitate de vinovăţie!)
 
Ce-i de făcut? Dacă nu putem schimba viaţa, atunci trebuie să ne schimbăm atitudinea pe care o avem faţă de aceasta şi să realizăm magia lumii în mijlocul căreia ne mişcăm. Sudek a fotografiat ouă şi brânză. Wynn Bullock a realizat Child in Forest în 1951 pe când era în vacanţă cu familia, într-un camping. Cheia constă în a-ţi integra arta în propria viaţă şi nu invers. L-am intervievat odată pe Chip Hooper care îmi spunea că îşi ţinea tot timpul aparatul în maşină şi de obicei făcea fotografii în drum spre casă, atunci când lumina era exact cum trebuia. La fel, Ansel Adams este deseori citat în cercurile de fotografi cu următoarea afirmaţie: "Succesul este de partea celor cu mintea pregătită".
 
Fotografului David Bayles, unul dintre cei mai buni instructori de workshop-uri pe care îi cunosc, îi place să afirme că dacă există cineva care vrea să fie un creator adevărat, ei bine acela trebuie să exerseze în fiecare zi - adică în fiecare zi. Apoi accentuează faptul că aceasta nu înseamnă neapărat să expui un film pe zi sau să stai închis în camera obscură cu nasul în revelator. Mai degrabă, dacă vrei să faci artă din fotografie, trebuie să gândeşti fotografic, să priveşti fotografie de calitate, să cauţi fotografii posibile, să fii sensibil la subiecte potenţiale, să repeţi, să pui teoria în practică sau chiar, dacă acest lucru este posibil, să creezi imagini pe film sau să măreşti pe hârtie. Ideea pe care vrea s-o transmită este că fotografia nu este ceva care se întâmplă pur şi simplu sau ar trebui să aibă loc în momente deosebite, în locuri special amenajate, în anumite zile, sau realizate de către oameni cu înzestrări aparte. Orice zi poate deveni o zi semnificativă pe cărarea unei vieţi cu adevărat creative.
 
Oare de ce atât de mulţi fotografi (printre care mă număr şi eu) sunt convinşi că pot crea opere cu adevărat importante, semnificative muncind doar ocazional? Atleţii nu pot evolua la cel mai înalt nivel dacă se antrenează doar de câteva ori pe an. Muzicienii, chirurgii, ba chiar contabilii îşi dau seama de valoarea implicării şi de importanţa repetiţiei. Oare nouă de ce ni se pare că am fi diferiţi?
 
Pentru mine personal, răspunsul la această întrebare este conţinut în seducătoarea idee a norocului. În sinea mea ştiu că nu pot scrie un roman bun doar având noroc. N-am cum să joc baseball la cel mai înalt nivel doar cu ajutorul vreunui noroc chior. La fel, nu prea am cum să descopăr noi legi ale fizicii doar dintr-un noroc. În schimb pot (sau cel puţin aşa mi se pare) face fotografii tari doar cu un aparat foarte scump (o legendă pe care o perpetuează cu ardoare fabricanţii de aparate) la care se adaugă 1/60 dintr-o secundă norocoasă. Ştiu că sunt o sumedenie de oameni care cred chestia asta pentru că am auzit-o de nenumărate ori pe la workshop-uri, exprimată într-o formă sau alta. "M-am apucat de fotografie pentru că simţeam nevoia de a face artă, dar nu sunt în stare să pictez. Îmi lipseşte talentul de a sculpta. Am încercat să desenez şi tot ce mi-a ieşit au fost nişte desene naive, de clasa a IV-a". Oare chiar aşa este, sau ne dăm bătuţi cu mult înainte de a începe lupta?
 
Încep să cred că fotografii tind să împărtăşească o trăsătură comună a personalităţii lor, şi anume nerăbdarea. Patru minute este un timp mult prea lung pentru a aştepta ca imaginea să răsară din tava cu revelator. Eşecul principiului reciprocităţii este de fapt un eşec al producătorilor de filme foto şi nu o lege a fizicii. Oare de ce nu inventează odată un film cu un ISO de 10.000 şi cu asta basta? Vrem capete de trepied care să se desfacă mai iute, motoare care să tragă filmul şi mai rapid, timpi de reîncărcare instant la bliţuri şi rame care se prind perfect în şuruburi. Daţi-ne totul şi daţi-ne repede. Daţi-ne acum. Şi deodată, toată povestea începe să semene cu smiorcăiala interminabilă a unui copilaş de 5 ani.
 
Poate că atunci când Ansel Adams ne spunea că într-un an bun s-ar putea produce 10 fotografii reuşite, sfatul lui din subsidiar era să o luăm mai încet. Noi am priceput pe dos şi ne-am gândit că sfatul lui era de fapt să expunem şi mai multe role de film pentru a ne creşte şansele de succes. A vedea cere timp. A fotografia cu cap cere timp. A mări ca lumea în laborator cere timp. Din fericire, timpul ne este împărţit zilnic fiecăruia dintre noi, în mod egal. Poate lecţia cea mai importantă ce ni se predă zi de zi constă în faptul că nu va fi niciodată timp pentru fotografie, în schimb este mereu timp pentru a ne trăi viaţa. Şi atunci când vom găsi un mod fericit de a integra fotografia în viaţa noastră aşa cum e ea, vom găsi timp şi pentru fotografie. Şi poate am face bine să băgăm la cap această lecţie înainte ca viaţa însăşi să ne scape printre degete.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer