Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu, în traducere


Ioana Bâldea Constantinescu

14.06.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ştiu mulţi autori care să fi făcut performanţă într-o altă limbă. Nici nu cred că sunt mulţi.

Primul exemplu care-mi vine în minte e cel al lui Joseph Conrad, poate unul din cele mai spectaculoase cazuri de achiziţie lingvistică tardivă (a învăţat engleza, limba în care şi-a scris romanele, după douăzeci de ani), dublată de surprinzătoarea capacitate de a se topi emoţional, creativ, estetic în alte îngemănări de vocale şi consoane decât cele ale polonezei lui native.

E o excepţie care nu confirmă nicio regulă, în afara truismului unanim intuibil că noi, majoritatea vorbitorilor mai mult sau mai puţin experimentaţi ai unor limbi pe care nu le-am luat în stăpânire ca pe gena care ne-a hotărât culoarea ochilor, ajungem arareori la performanţa de a fi inovatori, din punct de vedere ficţional, într-o limbă străină. Altfel spus, nu prea scriem în altă limbă decât cea în care ne trăim emoţiile primare. Sau, oricum, nu cu foarte mult succes.

Prima oară când m-am gândit la dificultatea de a trece graniţa sensibilă a altor diftongi decât cei mestecaţi la micul dejun, în prima copilărie, a fost când am citit romanul unei alte autoare, tot poloneze, însă mult mai actuale - Eva Hoffman.

Eva Hoffman a învăţat engleza în adolescenţă, atunci când părinţii ei polonezi au emigrat în Canada. Unul din romanele ei, Viaţa într-o altă limbă, vorbeşte tocmai despre această reinventare a identităţii ei în funcţie de lexicul în care a ajuns să locuiască. În prezent, Eva Hoffman predă creative writing şi locuieşte la Londra. E bine stabilită într-o limbă de împrumut, pe care şi-a însuşit-o cotlon după cotlon, de multe ori cu preţul renunţării la amintiri fixate în limba maternă, dezrădăcinate de realităţi noi, care le-au supus asediului unei alte gramatici.

Dincolo de pura greutate de a transgresa un spaţiu lingvistic, Eva Hoffman vorbeşte, în cartea ei, despre nevoia de a-ţi găsi, practic, o nouă sintaxă spirituală, atunci când, venetic într-o limbă care nu e a ta, cauţi să construieşti o lume nouă pe temeliile unor vocabule în care nu ţi-a fost foame, n-ai iubit, nu te-ai temut şi nu ţi-ai legat şireturile la pantofi dintru început.

E un proces de durată, mult mai delicat ca laboriosul proces al traducerii, mult mai solicitant ca simpla acomodare lingvistică. E reajustarea unui talent la alte condiţii de creaţie. Funcţionează cam ca aclimatizarea unei plante, care ori se salvează, înfigându-se adânc în măruntaiele altui sol, ori moare.

Spre deosebire de muzică sau de artele vizuale, literatura are şi va avea întotdeauna marele dezavantaj al absenţei unui limbaj universal. E o formă de frumos mediat, iremediabil dependent de spaţialitate, de background-ul lingvistic al autorului şi al receptorului şi, nu în ultimul rând, de politică, de istorie, până la urmă.

Sunt mulţi cei care se caută în perimetrul altei limbi. Cei mai mulţi, cum spuneam, se regăsesc mai săraci cu cel puţin o abilitate - aceea de a ficţionaliza. De a trăi imaginativ, nocturn şi diurn, într-o lume autentică.

Ceea ce mă face se cred că exista ceva, un sistem de tropi care ne colorează primii ani de viaţă şi primele tentative şi tentaţii de a articula, care intervine profund în structura intimă a verbului nostru interior. Ceva care, după ani de studiu şi acrobaţie pe alte meridiane morfologice, rămâne, cumva, irecuperabil, iremediabil al nostru dintru început, în limba primelor vise, esenţa unui eu adânc, complet nepervertit şi, de cele mai multe ori, intraductibil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer