Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Clopotele


Richard Harvell, traducere de Daria Bârsan

06.07.2011
Editura Litera
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Clopotele
Richard Harvell
Editura Litera, 2011
Traducere din limba engleză de Daria Bârsan


*****
Intro
 
Născut în anii 1700, într-un sat din Alpii elveţieni, unde mama lui surdă trăgea cele mai răsunătoare clopote de pe pământ, Moses Froben, protagonistul romanului de debut al lui Richard Harvell, este înzestrat deopotrivă cu o ureche extraordinar de sensibilă şi cu un glas special, care îl vor ajuta să-şi depăşească originea umilă şi să devină Lo Svizzero, cea mai celebră voce a Europei secolului al XVIII-lea. Dar, în copilărie, viaţa lui şi a mamei se învârte în jurul clopotniţei, iar copilul este fascinat de sunetul clopotelor. Când îi sunt descoperite calităţile, precum şi puterea lui de a scoate la iveală păcatele din interiorul bisericii, Moses este alungat din sat. Salvat de doi călugări aflaţi pe drumul de întoarcere la Abaţia St. Gallen şi graţie vocii lui extraordinare, pe care o descoperă şi el abia acum, Moses este primit în corul de băieţi al abaţiei. Aceeaşi voce îi atrage însă şi cea mai mare nenorocire când dirijorul corului decide să fie castrat, pentru a-i păstra astfel vocea de înger. După exilarea celor doi prieteni călugări, salvatorii lui, şi căsătoria impusă de familie tinerei de care este îndrăgostit, Moses hotărăşte să plece de la abaţie, pe urmele iubirii lui. Ia aşadar drumul Vienei, unde ajunge în cele din urmă elevul celebrului cântăreţ Guadagni. Apoi viaţa lui va lua întorsături nebănuite.

Clopotele este o carte din care nu lipsesc misterul, adevărul şi legenda, dragostea regăsită şi pierdută, şi mai ales sunetele vieţii sub toate formele ei.
 
"Clopotele este pentru auz ceea ce Parfumul este pentru miros. Un roman care îţi bucură simţurile şi îţi captivează mintea în acelaşi timp." (Sarah Dunant)
 
***
Fragment
 
"La început au fost clopotele. Trei clopote, turnate din lopeţi, greble şi sape strâmbate, ceaune crăpate, pluguri tocite, o sobă ruginită şi câte o monedă de aur topită în fiecare din ele. Erau negre şi aspre, mai puţin de jur împrejurul buzelor argintii, unde ciocanele de lemn ale mamei mele bătuseră de un milion de ori. Mama era destul de mică încât să poată dansa sub ele, în clopotniţă. Când se legăna, tălpile i se desprindeau de pe podeaua cu scânduri lustruite, astfel că, atunci când ciocanul lovea clopotul, îi simţea vibraţia din coroana lui şi până-n vârful degetelor ei întinse de la picioare.
 
Erau cele mai Răsunătoare Clopote de pe Pământ, aşa spuneau toţi locuitorii din Uri, şi chiar dacă acum ştiu unul mai puternic, aşezarea lor deasupra Văii Uri le făcea într-adevăr foarte răsunătoare. Dangătul lor putea fi auzit de pe apele Lacului Lucerna până deasupra zăpezilor din Pasul Gotthard. Chemarea lor îi întâmpina pe negustorii care veneau din Italia. Coloanele de soldaţi elveţieni îşi astupau urechile cu palmele când mărşăluiau pe drumul din Uri. Când clopotele începeau să bată, cirezile de boi nu voiau să se mai urnească. Până şi cei mai graşi bărbaţi îşi pierdeau pofta de mâncare de la vibraţiile din măruntaiele lor. Toate vitele care păşteau pe păşunile din împrejurimi surziseră de mult. Chiar şi văcarii cei mai tineri erau la fel de tari de urechi ca bătrânii, deşi se ascundeau în colibele lor dimineaţa, la amiază şi noaptea, când mama bătea clopotele.
 
M-am născut în acea clopotniţă, deasupra bisericuţei. Acolo am fost alăptat. Când era destul de cald, acolo şi dormeam. Ori de câte ori mama nu le bătea cu ciocanele, ne cuibăream sub clopote, în turnul clopotniţei, cu cei patru pereţi deschişi către lume. Mă adăpostea de vânt şi mă mângâia pe frunte. Deşi nu-mi adresa nici un cuvânt, şi nici eu ei, îmi privea gura când gânguream ca orice copil mic. Mă gâdila ca să râd. Când am învăţat să merg de-a buşilea, mă ţinea de picior ca să nu alunec peste margine, să cad şi să mă zdrobesc de stâncile colţuroase de dedesubt. Ea m-a ajutat să stau în picioare. Îi strângeam în fiecare pumn câte un deget şi ea mă tot conducea în cerc pe lângă fiecare margine, de o sută de ori pe zi. În ce priveşte spaţiul, clopotniţa noastră era o lume foarte strâmtă - majoritatea ar fi văzut-o ca pe o închisoare pentru un copil. Dar în ce priveşte sunetul, era cea mai grozavă casă de pe pământ. Căci toate sunetele scoase vreodată erau captate în metalul clopotelor şi, în clipa-n care mama le bătea, dădea drumul în lume frumuseţii lor. Atâtea urechi auzeau prin munţi ecoul dangătului tunător. Unii îl urau, alţii erau inspiraţi de forţa lui sau atât de fermecaţi, încât rămâneau cu privirea pierdută; sau plângeau, căci vibraţiile îi făceau să-şi scuture tristeţea. Dar nu li se părea frumos. N-avea cum. Frumuseţea dangătului era destinată doar mamei mele şi mie.
 
Aş vrea ca acesta să fie începutul: mama şi clopotele acelea, Eva şi Adam pentru vocea mea, pentru bucuriile şi tristeţile mele. Dar bineînţeles că nu ăsta-i adevărul. Am şi tată; şi mama avea unul. Chiar şi clopotele aveau un tată. Al lor a fost Richard Kilchmar care, într-o noapte din anul 1725, se clătina pe o masă, aşa de beat încât a văzut două luni în loc de una. [...]
 
Biserica lui Kilchmar a fost terminată în 1727, înălţată numai cu truda celor din Uri şi cu piatră din Uri, astfel încât, în lunile de iarnă, indiferent de cât lemn ardea în sobă, rămânea la fel de rece ca muntele pe care a fost construită. Era o biserică mică şi joasă, ce aducea cu o gheată. Episcopului i s-a cerut într-o petiţie să trimită un preot potrivit pentru frigul şi pustietatea postului. Răspunsul lui a sosit după câteva zile în persoana unui preot tânăr care se încrunta la uşa lui Kilchmar - eruditul părinte Karl Victor Vonderach. "Omul potrivit, scria episcopul, pentru a fi delegat pe un munte rece şi îndepărtat. Nu-l trimite înapoi."
 
Acum biserica avea un conducător, douăsprezece bănci rustice şi un acoperiş care nu lăsa să pătrundă înăuntru o bună parte din apa de ploaie, dar tot nu avea ceea ce Kilchmar le promisese. Nu avea clopotele ei. Aşadar Kilchmar şi-a pregătit căruţa, şi-a sărutat soţia şi a spus că va face o călătorie la St. Gallen, ca să găsească cel mai bun meşter de clopote din lumea catolică. A pornit-o huruind spre nord, în strigăte patriotice, şi nu a mai fost văzut niciodată în Uri.
 
Construirea bisericii îl ruinase.
Astfel, la un an după ce ultima plăcuţă de ardezie a fost pusă pe acoperişul ei, biserica înălţată pentru a găzdui cele mai Frumoase şi mai Răsunătoare Clopote nu avea nici măcar o talangă atârnată în clopotniţă.
 
Locuitorii din Uri sunt nişte oameni mândri şi inventivi. Cât de greu poate fi să faci un clopot? s-au gândit ei. Matriţe de argilă, nişte metal topit, câteva grinzi pe care să atârni clopotele la sfârşit - nimic mai mult. Poate că Dumnezeu l-a trimis pe Kilchmar numai ca să-i pornească pe drumul lor.
Dumnezeu are nevoie de fierul tău, aşa era răspândită vorba. Adu-I arama şi tinicheaua ta.
 
Lopeţi ruginite, sape rupte, cuţite oxidate, ceaune crăpate - toate erau aruncate într-o grămadă care, în scurt timp, ajunsese să troneze în Piaţa Altdorf, chiar pe locul unde Kilchmar îşi pecetluise făgăduiala în urmă cu trei ani. Mulţimea primea cu urale orice donaţie nouă. Un om şi-a târât soba care ar fi trebuit să-i ţină de cald în acea iarnă. Dumnezeu s-o binecuvânteze, a şoptit cineva când o văduvă bătrână şi-a azvârlit bijuteriile în grămadă. Au curs lacrimi când cele mai bogate trei familii s-au adunat şi au contribuit cu câte o monedă de aur. Era nevoie de zece căruţe trase de boi ca să transporte metalul în sat.
 
Sătenii, deşi nu prea aveau ce metal să ofere, nu s-au lăsat mai prejos. Nouă zile şi nouă nopţi cât au păzit cuptorul de topit improvizat au pus la bătaie tot şnapsul care le mai rămânea în sticle la revărsatul zorilor, plus un set complet de dinţi de lup, un corn încovoiat de ibex şi o bucată mare de cuarţ prăfuit.
Doisprezece bărbaţi s-au ales pe viaţă cu urme de arsuri în ziua când au turnat supa încinsă în matriţe. Primul clopot era rotofei ca un curcan gras, al doilea destul de mare cât să ascundă sub el o capră mică, iar al treilea, nemaipomenitul clopot al treilea, era înalt cât un om şi a fost nevoie de şaisprezece cai ca să-l ridice în turnul clopotniţei.
 
Toţi locuitorii din Uri s-au adunat pe o colină la poalele bisericii ca să audă bătaia clopotelor pentru prima dată. Când totul a fost rânduit, oamenii şi-au îndreptat smeriţi ochii către părintele Karl Victor Vonderach. El le-a întors privirea, de parcă ar fi fost doar o turmă de oi.
- O binecuvântare, părinte? a şoptit o femeie. Binevoiţi să binecuvântaţi clopotele noastre?
 
El s-a scărpinat la tâmple şi a ieşit în faţa mulţimii. Şi-a plecat capul şi toţi au făcut la fel.
- Tată ceresc, a bombănit el dregându-şi glasul. Binecuvântează aceste clopote ale Tale... A pufnit şi s-a uitat împrejur, apoi la pantoful lui care stătea într-o baligă proaspătă. Lua-le-ar naiba, a bodogănit el.
 
A trecut ţanţoş prin mulţime. Oamenii l-au urmărit cu privirea până a dispărut în casa lui, care avea geamuri la ferestre, dar încă nu avea ţigle pe acoperiş. Apoi mulţimea tăcută s-a întors să privească şapte rude de-ale lui Kilchmar cum intrau hotărâte în biserică - una să tragă clopotul mic, două pe cel mijlociu şi patru pe cel mare. Mulţi şi-au ţinut răsuflarea când, în turnul clopotniţei, cele trei clopote mari au început să se legene.
 
Atunci cele mai Răsunătoare şi cele mai Frumoase Clopote de pe Pământ au pornit a bate.
Văzduhul s-a cutremurat. Dangătul a inundat valea. Era ascuţit ca o balama ruginită, tunător ca o avalanşă, pătrunzător ca un ţipăt şi mângâietor ca şoapta unei mame. Toţi au scos un strigăt de uimire, s-au înfiorat şi şi-au astupat urechile cu mâinile. S-au dat înapoi împleticindu-se. Geamurile părintelui Karl Victor au crăpat, iar dinţii erau atât de încleştaţi, încât s-au ciobit. Timpanele s-au spart. O vacă, două capre şi o femeie au fost apucate deodată de chinurile facerii.
 
Când ecourile de pe crestele înalte s-au stins în sfârşit, s-a lăsat liniştea. Toată lumea se uita ţintă la biserică de parcă ar fi stat să se prăbuşească. Atunci uşa s-a dat în lături şi rudele lui Kilchmar au năvălit afară, astupându-şi cu palmele urechile făcute zob. Au dat ochii cu mulţimea ca nişte hoţi prinşi cu comoara la ciorap.
 
Şi atunci au început uralele. Mâini se înălţau către cer. Pumni se agitau în aer. Lacrimi şiroiau pe obraji. Reuşiseră! Cele mai Răsunătoare Clopote de pe Pământ tocmai bătuseră!
Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ era în siguranţă!
 
Mulţimea a luat-o încet în josul colinei. Când cineva a strigat: "Mai trageţi-le o dată!", toată lumea a bătut în retragere şi au luat-o imediat la goană - bărbaţi, femei, copii, câini şi vite alergau, alunecau, se rostogoleau pe dealul noroios şi se ascundeau în spatele caselor dărăpănate, de parcă fugeau din calea unei avalanşe. S-a aşternut iar liniştea. Câteva capete s-au ivit de după case şi s-au uitat în direcţia bisericii. Rudele lui Kilchmar nu erau de găsit. Într-adevăr, în scurtă vreme nu mai vedeai picior de om la câteva sute de metri de biserică. Nu se mai găsea nimeni destul de viteaz să tragă iar clopotele.
 
Şi totuşi? Şuşoteli au străbătut văzduhul. Copiii arătau către o pată maronie care se mişca încet în vârful dealului, ca un mănunchi de fân în bătaia domoală a vântului. Un om să fie oare? Nu, nu era om. Doar un copil - o fetiţă - în zdrenţe murdare.
 
Întâmplarea a făcut ca acest sat să aibă, printre comorile sale, o fetiţă nătângă şi surdă. Obişnuia să se zgâiască la săteni cu privirea ţintă, de parcă le cunoştea păcatele pe care se străduiau să le ascundă, aşa că ei o alungau aruncând după ea găleţi de zoaie de fiecare dată când se apropia. Copila aceasta surdă se uita la clopotniţă în timp ce urca dealul, căci şi ea auzise clopotele, nu cu urechile ei neputincioase, ci aşa cum se aude sfinţenia: ca o vibraţie în pântece.
 
Au privit-o cu toţii cum urcă şi au ştiut că Dumnezeu le-o trimisese pe această copilă nătângă tot aşa cum Dumnezeu îl trimisese pe Kilchmar, aşa cum le trimisese piatra cu care să construiască biserica şi metalul de turnat clopotele.
Copila se uita la clopotniţă ca şi cum îşi dorea să poată zbura.
- Du-te, i-au şoptit sătenii. Du-te.
 
Ea nu-i aude cum o îndeamnă să meargă. Dar amintirea dangătului clopotelor o atrage spre uşi şi înăuntrul bisericii, unde nu mai călcase până atunci. Pe podea sunt cioburi de sticlă - geamurile sparte - aşa că fata lasă urme sângerii când urcă scările înguste din spatele bisericii. La primul nivel al clopotniţei, cele trei frânghii atârnă din tavan. Dar ea ştie ce-s alea frânghii şi ştie că magia nu vine de la ele, ci acestea o conduc mai sus, aşa că urcă scara şi ridică trapa cu capul. Părţile laterale ale turnului sunt deschise - nu există parapet care să te împiedice să cazi - şi vede patru privelişti diferite: la stânga, piscuri întunecate; în faţă, valea şerpuind în sus spre Italia; în dreapta, trecătoarea Susten înzăpezită; iar când urcă prin trapă, în spatele său, îşi vede spectatorii adunaţi în jurul caselor ca viermii care mişună pe carnea putrezită.
 
Se duce sub cel mai mare clopot şi îşi ridică privirea, în umbra lui. Corpul lui e negru şi aspru. Ajunge sus la el şi-l loveşte cu mâna, dar nu se clinteşte. Copila nu simte nici un sunet. Două ciocane de aramă stau rezemate în colţ. Ridică unul din ele şi-l împinge în cel mai mare clopot.
 
Simte efectul mai întâi în burtă, ca atingerea unei mâini calde. Nu a mai atins-o cineva de ani de zile. Închide ochii şi simte atingerea radiind în josul coapselor. Se răspândeşte în coşul pieptului. Copila oftează. Loveşte iar clopotul cu ciocanul, cât poate de tare, iar vibraţia merge mai departe. I se încolăceşte pe la spate şi sus, către umeri. Parcă o ţineîn aer, parcă pluteşte în sunet. Loveşte clopotul iar şi iar, şi sunetul se face tot mai cald.
 
Trage clopotul mijlociu. Îl aude în gât, în braţe, în scobiturile din spatele genunchilor. Sunetul trage de ea, de parcă nişte mâini calde ar desface-o în bucăţi, iar ea se face în trupul ei mic mai înaltă şi mai lată decât a fost vreodată.
Clopotul mic îl aude în falcă, în lobul urechilor, în arcuirea tălpilor. Leagănă ciocanul iar şi iar. Ridică şi al doilea ciocan, ca să poată bate clopotele cu ambele braţe.
 
La început, sătenii au primit miracolul cu urale şi strigăte. Ecourile dangătului răsunau în toată valea. Au închis ochii şi au ascultat gloria lui.
Copila bătea clopotele. De o jumătate de oră. Nu se mai puteau înţelege între ei. Unii strigau ca să fie auziţi; majoritatea şedeau pe buşteni sau se sprijineau de zidurile caselor şi îşi astupau urechile cu mâinile. Purceii fuseseră deja fripţi. Butoaielor cu vin li se dăduse cep, dar cum puteau începe ospăţul victoriei fără o binecuvântare?
- Opreşte-te! a strigat cineva.
- Linişte!
- Gata!
           
Agitau pumnii către biserică.
- Cineva trebuie s-o oprească!
La aceste vorbe, oamenii s-au uitat cu sfială în jur. Nimeni nu a ieşit în faţă.
- Aduceţi-l pe tatăl ei! strigau. Asta-i treaba lui!
           
Bătrânul Iso Froben, ciobanul a cărui nevastă îi dăruise acest copil diform după douăzeci de ani de căsnicie, a fost împins în faţă. Nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar ochii îi erau adânciţi în orbite, iar braţele semănau cu cioturile descărnate ale unui străbunic. Şi-a şters cu dosul palmei nasul care-i curgea, apoi şi-a ridicat privirea către biserică de parcă ar fi fost trimis să răpună un balaur. O femeie a ieşit în faţă, i-a astupat urechile cu lână, apoi i-a înfăşurat nişte pantaloni murdari în jurul capului, legându-i la spate ca un turban.
Bătrânul a strigat ceva la bărbatul de lângă el, care a dispărut în mulţime şi, după câteva clipe, s-a întors cu un bici pentru catâr.
 
De multe ori auzeam fără să vreau povestea: viteazul Iso Froben a urcat cu greu dealul, cu o mână ţinând pantalonii să nu-i alunece pe ochi, iar cu cealaltă biciul. Poteca abruptă se înnoroiase atât de tare de la miile de picioare nerăbdătoare, încât bătrânul aluneca deseori, patina şi cădea în genunchi, apoi se ridica iar, ajutându-se cu mâinile. Când a ajuns în sfârşit la biserică, era murdar din cap până-n picioare. Biciul împroşca stropi de noroi când se legăna în mâna lui. Chiar şi cu lâna în urechi şi cu pantalonii în jurul frunţii, clopotele îi strângeau şi îi zguduiau capul la fiecare dangăt.
           
Sunetul a devenit şi mai puternic atunci când a intrat în biserică şi a urcat scările, care păreau să se cutremure sub el. Îşi ţinea palmele peste urechile astupate, dar nu-l ajuta cu nimic. L-a blestemat pe Dumnezeu a mia oară pentru că îi dăduse această copilă.
           
La primul nivel al clopotniţei, a văzut că frânghiile erau nemişcate şi totuşi clopotele băteau. Vedea puncte negre în faţa ochilor. Când pământul a început să se învârtă cu el, a înţeles dintr-odată: acestea nu erau deloc clopotele Domnului! Sătenii fuseseră păcăliţi. Astea erau clopotele diavolului! Cu toţii erau proştii diavolului. Ei construiseră această biserică. Ei turnaseră aceste clopote!
 
S-a întors s-o ia la fugă pe scări, dar atunci a zărit deasupra lui, în crăpăturile dintre scândurile plafonului, dansul picioarelor micuţe, drăceşti.
Mai rămăsese o urmă de curaj în scheletul acela neputincios şi veştejit. A strâns în mână biciul ca pe o sabie. A urcat scara clopotniţei şi a deschis trapa doar cât să tragă cu ochiul.
           
Fata ţopăia, se rotea, se legăna şi se întindea. Învârtea ciocanul prin aer şi rămânea atârnată în aer cât timp acesta lovea. Clopotele păreau trase dinăuntrul ei, ca şi cum acestea erau însăşi inima ei neagră. Copila sărea de-a lungul marginii şi o mână invizibilă o conducea înapoi în siguranţă. A bătut clopotul cel mare: sunetele i s-au înfipt bătrânului în urechi ca nişte cuie.
           
Plăcerea care-i strălucea fetei în ochi era ultima dovadă de care Iso Froben avea nevoie: fiica lui era posedată de diavol. A izbit trapa şi s-a căţărat deasupra. Bătrânul era un războinic. A biciuit-o pe copila îndrăcită până când aceasta a căzut fără simţire pe podeaua clopotniţei. Curând, din dangătul clopotelor a mai rămas doar un ecou stins. Din satul aflat în vale au izbucnit urale. Fata lui scâncea.
           
Bătrânul a aruncat biciul lângă ea şi a coborât. A trecut prin satul în plină sărbătoare fără să se oprească şi n-a mai fost văzut niciodată în Uri, aşa că, după Kilchmar, el era a doua, dar nu şi ultima, victimă a clopotelor.
 
Rămasă în biserică, fata nu s-a mişcat decât la lăsarea întunericului. Şi-a ridicat capul ca să se asigure că tatăl ei plecase şi s-a ridicat. Hainele îi erau însângerate. Rănile de pe spinare o ardeau. Zgomotul ospăţului din satul de dedesubt nu ajungea la urechile ei surde. Şi-a luat ciocanele şi a deschis trapa.
           
Mâine, se gândea ea uitându-se în sus la clopote. Mâine am să vă bat din nou.
A doua zi, le-a bătut iar, precum şi în ziua următoare, şi în fiecare dimineaţă, amiază şi noapte până la moartea ei.
Pe această copilă o chema Adelheid Froben, iar eu, Moses Froben, sunt fiul ei."

Notă: Cartea urmează să apară pe piaţă în luna august 2011.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer