Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa de după şi timpul nescurs


Manu Anghelescu, Maria Balabas

28.06.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Viaţa de după

De la Jurnal la Completabil pare să fi trecut un deceniu. Strania senzaţie că nu mai recunosc nimic şi pe nimeni trebuie să mi se tragă din safety mode-ul activat de cînd m-am întors acasă. Ce frumoasă era viaţa văzută de pe bicicletă, tăind răcoarea serii, în viteza minutului, ca să idealizez cît se poate "starea de biciclat". Fiind aruncată în altă dimensiune, aceea a umblatului pe jos, vizualizam totul mai în amănunt, nu că m-ar fi ajutat starea asta. În pasul dimineţii mecanice, vedeam cum pieliţa care cădea de pe clădiri se transforma într-o pîclă protectoare. Oraşul putrezise sistematic. Încă nu învăţasem lecţia renunţării. Mă aflam în ipostaza de a activa fiecare colţ al camerii de tortură. Memoria. Comparam. Fiecare colţ de stradă, trecutul cu prezentul, omul cu avatarul. Oare fusese bine să plec, ştiind că mă voi întoarce? Oraşul mi se părea minuscul. Băusem poţiunea magică, fără să-mi stea mintea la sevraj. În plus deschisesem Cutia Pandorei fără milă.

Poate aveam nevoie de adrenalina aia sau poate nu bănuisem că nu voi şti să fac faţă. Şi tot aşa, cărîndu-mi capul încărcat de informaţii prea grele, simţeam cum chip-urile implantate în fiecare loc prin care trecuse se transformau în bacterii. Treceam peste poduri ştiute, peste trotuare încinse şi straturi gelatinoase. Intrasem din nou în acea spirală a dependenţei şi se părea că nu mai aveam nici o pastilă pe fundul borcanului. În schimb totul începuse să prindă alte dimensiuni în interior. Creşterea va coincide cu lăbărţarea din afară şi atunci toată lumea va şti ce şi cum. Poate mai bine decît mine care alunec pe drumul către trotuarele conştiinţei fără vreun drept şi cu aceeaşi teamă de ce va fi de acum înainte.

Primul semn că nu mă pot integra în viaţa de după este că sînt bîtă la condus. Am carnet, dar nu am ştiut niciodată să conduc şi abia acum îmi dau seama cît de relaxată era viaţa pe bicicletă. Regret prea mult, nu ştiu să schimb vitezele şi iată cum din pas în pas ajung la un dans de tango sincopat din care sînt curioasă cum am să ies fără vînătăi.

Era vorba de o eternă reîntoarcere pentru învăţarea lecţiei, acceptarea faptului că oricît ai vrea să pari normal nu vei fi niciodată şi că a fi diferit nu e deloc ceva "chic et cool". Pentru mintea confuză de acum povestea pare ruptă din Prinţ şi Cerşetor, cînd după viaţa de la palat trebuie să te întorci din nou pe stradă. Şi viceversa. Şi da, mi-am dat seama ce mă ţinea atît de lipită de oraşul meu mic şi molcom: senzaţia de siguranţă şi iluzia permanenţei. Nimic care să te stîrnească, nimic care să te sperie. Profesorii te ştiau de copil bun, scena era numai a ta, prietenii nu te dezamăgeau, familia părea eternă, criza era departe. Şi deodată eşti aruncat dintr-un colţ într-altul al lumii, fugind de pe un continent pe altul ca un dement în căutarea a ceva nedefinit, pentru ca apoi să fi aruncat în starea de static. Şi, bineînţeles, singura rezolvare avea să fie una matematică. Unu plus unu. După un an şi jumătate în care am fost găzduită, aveam să devin şi eu gazdă. Pentru cîteva luni. Oare cum va arăta lumea atunci?

Senzaţia timpului nescurs

Timp înainte sau timp după, dar nu mai ştiu care este ce... Într-una dintre dimineţile radiofonice, mi-am dat seama că-mi exist ceasul dintre 9 şi 10 în rubricile care s-au împământenit în solul hertzian, în anumite zile ale săptămânii. Haosul provocat de mutarea uneia sau alteia dintre editoriale, m-a făcut să mă simt ca acel Pedro Camacho al lui Llosa care încurca personajele teatrului radiofonic şi le făcea să moară şi să renască, până când din ele rămânea doar părerea că au fost vreodată fiinţe ca tine şi ca mine.

O groază şi mai mare o implică senzaţia că timpul nu mai înseamnă decât liniuţe şi ocheade aruncate şi repede luate către ecranele cu publicitate de la metrou. Nu vrei să vezi neapărat ce se întâmplă, dar nici nu poţi să nu ridici ochii înspre ele şi, automat, te măsori în acea secundă pierdută, nesemnificativă, urban-limitată. Prezentul mai este şi ziarul gratuit citit de vecinul de scaun în metrou, de care iar n-ai cum să scapi cu desăvârşire, cu groaza c-ai putea să-ţi vezi vecina de la etajul patru al copilăriei tale în bustul dezgolit "fără sfiiciune", alături de un solist cu bucle negre şi nume onomatopeic.

Noroc că în parc au pus nişte bănci printre pomi şi printre flori, aleatoric, altfel lumea mea ar fi fost din ce în ce mai egală şi sistematizată, încât până şi fărâma de incertitudine s-ar fi repezit repede repede, către intrarea în supermarket, pentru a nu rata "secunda reducerilor certe".

Un antropolog spunea că viaţa la etaje superioare limitează posibilitatea oamenilor de a-şi mai citi, cu metode tradiţionale, viitorul. Nu prea mai ai pe deasupra cui să arunci cununa de flori, pieptenele sau alte elemente magice... Ce tristeţe! Destinele suprapuse în cutii nu-şi mai aveau loc în fluxul timpului, cu implicaţii de destin şi personalităţi altfel construite decât din credit, coadă, cont, plăţi, taxe, contracte, carieră etc.

Cântecul se ascundea şi el, între o măsură şi alta, dar acestea nu mai aveau posibilitatea de a fi inegale, ci desluşeau şi ele posibilitatea sistemică de a fi la fel, unele după altele, multiplicate la infinit, pentru a trezi demonii adrenalinei de noapte secundă după secundă identică, azi după mâine, ieri după alaltăieri, într-o nesfârşeală a zilelor şi a oamenilor şi a timpului care nu mai era nimic.

Soarele îmi bătea în cap şi ştiam că atâta brumă de simţire mai aveam şi eu, să pot şti că e dimineaţă sau dup-amiază după cum e soare sau lună.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer