Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Operele alese ale lui T.S. Spivet


Reif Larsen, traducere de Bogdan Perdivară

13.07.2011
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Reif Larsen
Operele alese ale lui T.S. Spivet
Editura Vellant, 2011
traducere din engleză de Bogdan Perdivară


*****
Intro
 
Bine aţi venit în lumea lui T.S. Spivet! Un geniu cartograf în vârstă de 12 ani, care locuieşte în Divide, Montana, alături de mama sa, Dr. Clair, - un savant în ştiinţele naturii, aflată de peste douăzeci de ani în căutarea unei specii legendare de cărăbuş -, de tatăl său, un cowboy posac care pare să trăiască în secolul trecut, de sora sa mai mare, Gracie, neînţeleasă şi nemulţumită ca orice adolescentă, şi de Foartebine, câinele familiei care a început să o ia razna. Este neobişnuit, dar nu aşa sunt toate familiile?

Ocupaţia preferată a lui T.S. Spivet este cartografia, disciplină în care excelează, fie că  e vorba de redarea apelor curgătoare din nordul Montanei, sau de reprezentarea grafică a conversaţiilor din timpul cinei. Însă, când cei de la Institutul Smithsonian îl sună pentru a-l anunţa că va primi prestigiosul Premiu Baird, T.S. nu are curajul să le mărturisească vârsta sa reală, în totală discordanţă cu CV-ul încărcat. Aşa că porneşte într-o adevărată odisee cu trenul de marfă de-a lungul Americii pentru a ajunge la Washington şi a-şi ridica premiul. Este un itinerar al descoperirii de sine, dar şi o simfonie a topografiei, geologiei şi a istoriei americane, de la indienii navajo la McDonalds-urile care îl fascinează pe T.S. cu tridentul lor de lumină.
Sunt oare listele şi hărţile suficiente pentru explicarea lumii şi a propriei familii? După o traversare de la vest la est a Americii, T.S. realizează că, în ciuda rigorii sale analitice, lumea din jurul său rămâne un mister.

Reif Larsen a scris Operele alese ale lui T.S. Spivet la vârsta de 28 de ani. A studiat la Universitatea Brown şi a predat la Universitatea Columbia unde îşi pregăteşte doctoratul în literatură. Este producător şi regizor al mai multor documentare desfăşurate în S.U.A., Marea Britanie şi în Africa Subsahariană.
 
"Iată o carte care face imposibilul: îi combină pe Mark Twain, Thomas Pynchon şi pe Little Miss Sunshine. Romanele bune îţi ţin companie; dar cele mari sunt ca un cadou pentru cititorii care au norocul să le găsească. Cartea asta e o comoară." (Stephen King)

*****
 Fragment
 
Telefonul a răsunat într-o după-amiază târzie de august pe când Gracie, soră-mea mai mare, şi cu mine stateam pe veranda din spate şi depănuşam porumb în nişte găleţi mari de tablă. Găleţile păstrau încă urme mărunte de dinţi rămase de primăvara trecută, când Foartebine, dulăul nostru de la fermă, se deprimase şi se apucase să roadă metal.
 
Ar trebui, poate, să lămuresc lucrurile. Când spun că eu şi Gracie depănuşam porumbul, vreau de fapt să spun că Gracie depănuşa porumb, iar eu desenam o diagramă într-unul din carneţele mele albastre cu arc, care arăta exact cum depănuşa ea porumbul.
 
Carnetele mele erau organizate pe culori. Cele albastre, înşiruite frumos de-a lungul peretelui de sud al camerei mele, erau rezervate "Hărţilor cu Oameni Care Fac Chestii", spre deosebire de carneţelele verzi de pe pere­ tele dinspre est, care conţineau hărţi zoologice, geologice şi topografice, sau de cele roşii de pe peretele dinspre vest, în care inventariasem anatomii de insecte în caz că mama, Dr. Clair Linneaker Spivet, avea să-mi solicite vreodată serviciile.
 
Încercasem cândva să întind hărţi pe peretele sudic al camerei, însă în frenezia organizării uitasem momentan că acolo se afla intrarea în cameră, iar când Dr. Clair deschisese uşa să mă anunţe că cina e gata, raftul îmi picase în cap. M-am dezmeticit pe covorul meu cu Lewis şi Clark, acoperit de carnete şi de conţinutul raftului. "Am murit?" întrebasem ştiind că ea n-avea să-mi spună oricum, chiar să fi fost aşa.
"Să nu-ţi laşi niciodată munca să te pună la pămînt", îmi spusese Dr. Clair din cadrul uşii.
 
Ferma noastră era situată puţin mai la nord de Divide, Montana, un orăşel minuscul pe care nici nu-l observai de pe autostradă dacă se nimerea să schimbi vreun post de radio la momentul nepotrivit. Înconjurat de Munţii Pionierilor, Divide era aşezat într-o vale aplatizată, presărată cu tufe de salvie şi buşteni pe jumătate arşi, rămaşi de pe vremea când oamenii chiar obişnuiau să trăiască pe aici. Calea ferată venea dinspre nord, Râul Bulboanei dinspre vest şi amândouă o apucau spre sud, în căutare de păşuni mai verzi. Fiecare cu felul său de a se deplasa şi cu atmosfera proprie: calea ferată înainta fără să pună întrebări stâncii prin care săpa, cu şinele de fier turnat mirosind a unsoare şi cu traversele de lemn răspândind izul dulceag şi rânced de gudron. Prin contrast, Râul Bulboanei vorbea cu pământul în vreme ce-şi croia drumul şerpuitor prin vale, adunând pâraiele şi alegând, discret, calea minimei rezistenţe. Bulboana mirosea a mătasea-broaştei, a mâl şi a salvie, uneori a afine, dacă era perioada potrivită din an, cu toate că de mulţi ani nu mai fusese perioada potrivită.

Deja trenul nu mai oprea în Divide, şi doar marfarul Union Pacific trecea duduind prin vale la 6:44 am, 11:53 am şi 5:15 pm, poate cu o aproximaţie de câteva minute, în funcţie de starea vremii. Vremurile de glorie ale mi­ neritului din Montana erau de mult apuse; trenurile n-aveau de ce să mai oprească.
 
Cândva, în Divide fusese şi o tavernă.
"Cârciuma Luna Albastră", aşa îi zisesem eu şi fratele meu Layton în timp ce pluteam pe apa pârâului, cu nasurile iţite ţâfnos în sus, de parcă numai lumea bună ar fi frecventat localul, deşi, privind în urmă, probabil că era tocmai pe dos: la vremea aceea Divide era o aşezare de fermieri căpoşi şi de pescari împătimiţi, plus, ocazional, câte-un atentator cu bombe, iară nu una de filfizoni, cu gândul la scheme de budoar.
 
Layton şi cu mine nu fuseserăm niciodată la Luna Albastră, însă gândul la ce şi la cine ar fi putut fi înăuntru devenise piatra de temelie a multora din închipuirile noastre, în vreme ce pluteam pe spate. Luna Albastră a ars din temelii la puţin timp după ce a murit Layton, însă pe atunci, chiar şi înghiţită de flăcări, nu mai era un vehicol al imaginaţiei; ajunsese o clădire arzând ca atâtea altele, şi arsă e şi acum, în vale.
 
Dacă stai unde era altădată peronul vechii gări, lângă semnul alb şi ruginit pe care, dacă-ţi mijeşti ochii cum trebuie, încă mai poţi citi DIVIDE - din punctul ăsta, dacă te îndrepţi spre nord, folosind busola, soarele, stelele sau intuiţia, şi apoi mergi 4,73 mile croindu-ţi drum cu băţul printre tufele dese-perie din susul râului şi apoi tot în sus pe dealurile acoperite cu pini Douglas, o să dai peste poarta din faţă a micuţei noastre ferme, Coppertop, cuibărită pe un platou izolat, înalt de 5.343 de picioare, la o aruncătură de băţ spre sud de cumpăna continentală a apelor de la care oraşul şi-a căpă­tat numele.
 
Cumpăna, o, cumpăna! Am crescut sub semnul acestui impunător hotar, iar existenţa lui liniştită, infailibilă mi-a pătruns adânc în oase şi în creier. Cumpăna era o frontieră masivă, întinsă, stabilită nu de politică, religie sau război, ci de mişcări tectonice, granit şi gravitaţie. Ce-i curios este că niciun preşedinte al Statelor Unite n-a transformat-o vreodată în graniţă prin lege, cu toate că aşezarea sa a afectat extinderea şi formarea frontierei ame­ ricane într-o miriadă de feluri neştiute. Santinela asta colţuroasă a împărţit bazinele hidrologice ale naţiunii în estic şi vestic, în Atlantic şi Pacific - iar pentru vest apa însemna aur, aşa că unde ajungea apa urmau să ajungă şi oamenii. Picăturile de ploaie duse de vânt la două mile vest de ferma noastră se colectau în jgheaburi şi formau pâraie care ajungeau, prin bazinul râului Columbia, direct în Pacific, în vreme ce apa din pârâul Feely, pârâul nostru, a fost binecuvântată cu sarcina de a călători o mie de mile în plus, tocmai până în mlaştinile din Louisiana, înainte de a se vărsa, prin delta reavănă, în Golful Mexic.
 
Layton şi cu mine aveam obiceiul să urcăm pe Pasul Chelului, exact în centrul înălţat al cumpenei - el păşind cu grijă să nu verse paharul cu apă ţinut între palme, în timp ce eu feream un aparat de fotografiat rudimentar, o cameră obscură, pe care-o înjghebasem dintr-o cutie de pantofi. Îl foto­ grafiam vărsând apă de ambele părţi ale crestei, alergând când de-o parte când de alta şi strigând "Salutare Portland!" în alternanţă cu "Sal'tare N' Awlins!" rostit cu cel mai bun accent creol care-i ieşea. Oricât îmi băteam capul cu reglajele de pe marginea cutiei, fotografiile nu surprindeau niciodată pe deplin eroismul lui Layton din acele clipe.
 
Odată, la cină, după una dintre expediţiile noastre, Layton zisese: "Putem învăţa multe de la un râu, nu-i aşa, tata?". Şi, cu toate că tata n-a scos un cuvânt, puteai să vezi, din felul în care şi-a mâncat restul de piure, cât aprecia la fiul său genul acesta de gândire. Tata îl iubea pe Layton mai presus de orice altceva.
 
Pe veranda din spate Gracie depănuşa, iar eu desenam hărţi. Ticăind ritmic, aspersoarele irigau câmpurile fermei; în orchestraţia lor monotonă, luna august copleşea totul în jur: fierbinte, zăpuşitoare, dar de neasemuit. Montana strălucea în soarele verii. Cu doar o săptămână în urmă privisem revărsarea molcomă şi tăcută a zorilor peste creasta netedă, înveşmântată în brazi a pionierilor. Stătusem treaz toată noaptea lucrând la o carte-caleidoscop ce suprapunea pe contururile unei vechi schiţe a corpului uman, din vremea dinastiei Chin, un triptic de reprezentări navajo, shoshone şi cheyenne ale funcţionării interne a organismului.
 
În zorii zilei am ieşit pe veranda din spate în picioarele goale şi confuz. Dar chiar şi copleşit de oboseală tot simţeam vraja aparte a momentului, aşa că mi-am prins degetul mic cu cealaltă mână pe la spate şi am rămas aşa până ce soarele a dezvelit în cele din urmă Pionierii şi şi-a înălţat către mine faţa de nepătruns.
 
M-am aşezat pe treptele verandei, uimit, iar aceasta a profitat de ocazie ca să iniţieze o conversaţie:
Suntem doar noi doi, băiete, hai să cântăm împreună un cântec tăcut, a zis veranda.
Am treabă, am zis.
Ce fel de treabă?
Nu ştiu... la fermă.
Tu nu eşti băiat de fermă.
Nu?
Nu fluieri melodii de cowboy şi nu scuipi în cutii de tablă.
Nu-s bun la scuipat, am spus. Fac hărţi.
Hărţi? a întrebat veranda. Ce-i aia, să faci hărţi? Scuipă în cutii. Călareşte munţii. Ia-o uşor.
Sunt multe de pus pe hartă. N-am timp s-o iau uşor. De fapt, nici nu ştiu ce înseamnă asta.
Nu eşti băiat de fermă. Eşti un nătărău.
Nu sunt nătărău, am spus. Apoi: Chiar sunt nătărău?
Eşti singuratic, a rostit veranda.
Da?
El unde e?
Nu ştiu.
Ba ştii.
Da.
Atunci stai jos şi fluieră o melodie de cowboy singuratic.
N-am terminat cu hărţile. Mai sunt multe de cartografiat.
 
În timp ce eu şi Gracie depănuşam, Dr. Clair a ieşit pe veranda din spate. Amândoi am ridicat privirea la auzul scârţâielilor bătrânei verande sub paşii ei. Între degetul mare şi arătător ţinea strâns un bold în al cărui capăt licărea un cărăbuş strălucitor, verde-albăstrui cu irizări metalice, pe care l-am recunoscut ca fiind un Cicindela purpurea lauta, o subspecie rară de cărăbuş-tigru din Oregon.

Mama era o femeie înaltă şi osoasă, cu o piele atât de străvezie încât în Butte oamenii de pe stradă se opreau adesea să se uite la ea. Odată am auzit o femeie mai în vârstă, cu o pălărie de soare înflorată, exclamând către cel de lângă ea: "Ce încheieturi fragile!" Şi era adevărat: dacă n-ar fi fost mama mea, aş fi crezut că ceva nu-i în regulă cu ea.
 
Dr. Clair îşi ţinea părul negru strâns la spate într-un coc, cu ajutorul a două beţişoare lustruite ce arătau ca nişte oase. Şi-l desfăcea doar noaptea, şi doar în spatele uşilor închise. Când eram mai mici, Gracie şi cu mine făceam cu rândul, pândind prin gaura cheii scena ascunsă a pieptănatului din spatele uşilor. Gaura cheii era prea mică pentru a putea vedea întreaga imagine: desluşeai doar mişcarea de du-te-vino a cotului, şi iar du-te-vino, de parcă ar fi lucrat la o vârtelniţă veche; sau, dacă te mişcai un pic, puteai fi îndeajuns de norocos încât să zăreşti şi puţin din păr, pieptenele revenind iarăşi şi iarăşi, scoţând sunetul acela ca un fâşâit moale. Gaura cheii, pânditul, fâşâitul: toate păreau, pe vremea aceea, delicios de obraznice.
 
Layton, ca şi tata, nu era interesat de nimic care să aibă de-a face cu igiena ori cosmetica, motiv pentru care nu ni se alătura niciodată. Locul lui era cu tata pe câmp, la mânat vacile şi la îmblânzit caii.
Dr. Clair purta o mulţime de bijuterii verzi care scoteau clinchete - cercei de crisolit, brăţări mici de safir sclipitor. Până şi lănţişorul de la ochelari era din pietre verzi de malachit pe care le găsise într-o expediţie în India. Uneori, cu beţele acelea în păr şi împodobirea silenţioasă de smarald, mi se părea că arată ca un mesteacăn primăvăratic gata să înflorească.
 
Pentru o clipă a rămas nemişcată, cu privirea aţintită asupra noastră: Gracie ţinând între picioare găleata mare de tablă plină de ştiuleţi galbeni, iar eu, stând pe scări cu carnetele şi cu lupa cu dispozitiv de prindere pe frunte. Am privit-o la rândul nostru.
Apoi a zis:
-La telefon, T.S.
-Telefon? Pentru el? a întrebat Gracie, şocată.
-Da, Gracie, e pentru T.S., a zis Dr. Clair, nu fără o anume satisfacţie.
-Cine mă caută? am întrebat.
-Nu ştiu sigur cine e. N-am întrebat, a zis mama, încă răsucind în lumină cărăbuşul-tigru. Dr. Clair era genul de mamă care te-ar fi învaţat tabelul lui Mendeleev în timp ce te hrănea cu biberonul, dar nu şi genul care, în epoca terorismului global şi a răpitorilor de copii, să fi întrebat cine îi suna copilul.
 
Curiozitatea mea în privinţa apelului telefonic era complicată de faptul că eram în mijlocul întocmirii hărţii, şi o hartă neterminată îmi lăsa întotdeauna o uşoară mâncărime în fundul gâtului.
Pe harta "Gracie Depănuşând Porumb nr. 6", pusesem numeralul 1 mic acolo unde apuca mai întâi, de capăt, ştiuletele cu pănuşi. Apoi zvâcnea în jos de trei ori, fâş, fâş, fâş, iar mişcarea aceasta o reprezentam prin trei săgeţi, deşi una era mai mică decât celelalte, fiindcă primul gest era mereu puţintel mai dur - trebuia învinsă inerţia iniţială a ştiuletelui. Îmi place sunetul scos de pănuşi când sunt sfâşiate. Violenţa zgomotului, plesnetul continuu şi îndepărtatul firelor organice mătăsoase mă făceau să mă gândesc la cineva care face bucăţi o pereche de pantaloni scumpi, posibil italieneşti, într-un acces de nebunie pe care mai târziu s-ar putea să-l regrete. Cel puţin aşa depănuşa Gracie porumbul, sau îi lua coaja, cum spuneam uneori - cam răutăcios, aş putea adăuga, fiindcă dintr-un motiv care-mi scăpa, mama se supăra când făceam astfel de jocuri de cuvinte. Nu puteai s-o învinovăţeşti, chiar nu - era cercetător al gândacilor şi-şi petrecuse aproape întreaga viaţă de adult analizând fiinţe foarte mici sub lupă şi clasificându-le apoi cu precizie în familii şi suprafamilii, specii şi subspecii, potrivit trăsăturilor fizice şi evolutive. Aveam chiar şi o fotografie a lui Carolus Linnaeus, inventatorul suedez al sistemului modern de clasificare taxonomică, atârnată deasupra şemineului, care stârnea proteste tăcute dar continue din partea tatei. Aşa că, într-un fel, era normal ca Dr.Clair să se enerveze când ziceam "creier" în loc de "greier" sau "aspa-rage" în loc de "asparagus", fiindcă meseria ei era să fie foarte atentă la cele mai mici detalii, pe care ochiul uman nu le poate vedea, şi apoi să se asigure că prezenţa unui fir de păr pe vârful mandibulei sau prezenţa unor mici pete albe pe spatele elitrei denotă că respectivul cărăbuş este un C. purpurea purpurea, şi nu un C. purpurea lauta. Personal, consi­ deram că mama ar trebui să-şi facă mai puţine griji în privinţa jocurilor mele de cuvinte, un fel de aerobică mentală pe care o practică toţi băieţii sănătoşi de doisprezece ani, şi, în schimb, să fie mai atentă la uşoara nebunie care punea stăpânire pe Gracie când rupea pănuşile, fiindcă acţiunea asta era cu totul împotriva firii ei de adult de bună credinţă încătuşat în trupul unei fete de şaisprezece ani, şi care mie mi se părea că denotă o furie reprimată. Cred însă că pot afirma liniştit că, deşi Gracie era cu patru ani mai mare ca mine, era cu mulţi ani în urma mea în termeni de maturitate, bun simţ, cunoaşterea cutumelor din societate şi înţelegerea atitudinii dramatice. Poate că expresia de rătăcire ce-i stăruia pe faţă în timp ce depănuşa porumbul era doar atât: o expresie studiată, o aluzie în plus la faptul că Gracie era o actriţă neînţeleasă care-şi îmbunătăţeşte jocul practicând una dintre numeroasele corvoade banale la o fermă din Montana. Posibil, însă eram mai înclinat să cred că, dincolo de exteriorul imaculat, era pur şi simplu ţicnită.

Of, Gracie! Dr. Clair a zis că a fost absolut nemaipomenită în rolul princi­pal din Piraţii din Penzance, jucat pe scena liceului, la care eu nu putusem veni fiindcă lucram la o hartă comportamentală pentru revista Science, a felului în care femela de scarabeu de bălegar australian, Ontophagus sagittarius, îşi foloseşte coarnele în timpul copulaţiei. Nu i-am spus lui Dr. Clair despre proiectul ăsta. Doar m-am plâns de dureri de stomac şi apoi l-am făcut pe Foartebine să înghită nişte salvie şi să vomite pe toată veranda, după care am pretins că eu am fost, că eu am mâncat salvia, oasele de şoareci şi mâncarea pentru câini. Gracie a fost probabil fascinantă în rolul soţiei piratului. Era oricum o femeie fascinantă şi probabil cea mai cu capul pe umeri din familie, fiindcă altfel, dacă te uitai bine, Dr. Clair era un coleopterist nechibzuit care de douăzeci de ani vâna o specie fantomă de cărăbuş - călugărul-tigru, Cicindela nosferatie - despre care nici măcar ea nu era sigură că există; iar tatăl meu, Tecumseh Elijah Spivet, era un îmblânzitor de cai tăcut şi îngândurat, în stare să intre undeva, să zică ceva gen "nu poţ' să fraiereşti un greiere", după care pur şi simplu să iasă, genul de om născut, poate, cu o sută de ani prea târziu.
 
***
 
- Probabil că s-a săturat să aştepte, T.S. Ai face bine să te duci la telefon, a spus Dr. Clair. Sigur descoperise ceva interesant la exemplarul de C. purpurea lauta înfipt în bold, fiindcă sprâncenele i s-au ridicat, au coborât şi s-au înălţat iarăşi, apoi s-a răsucit pe câlcâie şi-a dispărut la loc în casă.
- O să termin de depănuşat, a zis Gracie.
- Să nu îndrăzneşti, am zis.
- O să termin, a rostit ea cu fermitate.
- Dacă faci asta, am spus, n-o să te mai ajut anul ăsta cu costumul de Halloween.
Auzind un asemenea lucru, Gracie s-a oprit şi a cântărit gravitatea ameninţării, apoi a zis:
- O să termin.
 
Şi a apucat ameninţător ştiuletele.
Mi-am scos cu grijă mecanismul de prindere al lupei, am închis carnetul şi am pus creionul cu care făceam schiţa în diagonală peste el, ca să-i transmit astfel lui Gracie că urma să mă întorc repede, că afacerea asta cu harta depănuşatului nu era încheiată.

Trecând prin dreptul biroului am văzut-o pe Dr. Clair luptându-se cu greutatea unui gigantic dicţionar de taxonomie, ţinând uriaşul tom doar cu o mână, în vreme ce cu cealaltă încă înălţa în aer cărăbuşul înţepat. Era genul de imagine pe care mi-o voi aminti mereu, şi atunci când mama nu va mai fi printre noi: echilibrul dintre un exemplar delicat şi greutatea sistemului căruia îi aparţinea.
Ca să ajung în bucătărie, unde se afla telefonul, puteam aborda o mulţime de rute, fiecare cu avantaje şi dezavantaje: Traseul Holuri-Cămară era cel mai direct, dar totodată şi cel mai plictisitor; Traseul Sus-Jos pe Scări era cel mai bun pentru condiţia fizică, însă schimbarea implicită de altitudine mă cam ameţea. În grabă însă, m-am decis asupra unei rute pe care-o foloseam arareori, în special când tata avea de lucru pe-afară. Am deschis cu grijă uşa simplă de pin şi mi-am croit drum prin întunericul îmbrăcat în piele al Camerei de Răgaz.
 
Camera de Răgaz era singura încăpere din casă în mod indiscutabil a Tatei. Pretindea posesia aupra ei cu o înverşunare tăcută pe care nu voiai s-o pui la încercare. Tata rareori scotea o vorbă în afară de mormăieli, însă o dată, la cină, când Gracie o tot ţinea că ar trebui să facem din Camera de Răgaz o cameră de zi mai normală, unde oamenii "normali" să se simtă înclinaţi să se relaxeze şi să aibă conversaţii "normale", a început să pufăie uşor deasupra piureului, până ce am auzit un soi de poc-şi-clinc şi când am ridicat ochii cu toţii am văzut că strânsese în palmă paharul de whisky până-l făcuse ţăndări. Lui Layton i-a plăcut asta la nebunie. Mi-l amintesc plăcându-i asta.
-Ăsta-i ultimu' loc din casă unde pot să m-aşez şi să-mi zvârl cizmele din picioare, a spus tata, cu sângele şiroindu-i din mână peste cartofi. Şi aşa a rămăs.
 
Camera de Răgaz era un fel de muzeu. Cu puţin înainte să moară, străbunicul Tecumseh Reginald Spivet (vezi coloana Tecumseh) îi dăruise tatălui meu, pe cale de a împlini şase ani, o pepită de cupru anaconda. O adusese de prin minele în care lucrase pe la începutul secolului trecut, când Butte prospera de pe urma cuprului, fiind cel mai mare oraş dintre Minneapolis şi Seattle. Bucata de cupru îl vrăjise cumva pe tata, fiindcă de atunci îşi făcuse obiceiul de a colecţiona tot felul de fleacuri şi obiecte de recuzită ale vastei scene înconjurătoare.
 
Pe peretele dinspre nord al Camerei de Răgaz, lângă un crucifix mare pe care tata îl atingea în fiecare dimineaţă, era un altar dedicat lui Billy the Kid, luminat timid de un singur bec şi decorat cu piei de şarpe cu clopoţei, pinteni prăfuiţi şi un bătrân Colt 45, dispuse împrejurul unui portret al infamului tâlhar de prerie. Tata şi Layton trudiseră din greu să construiască ansamblul. Unui observator din afară i s-ar fi părut, poate, bizar să vadă cum lui Dumnezeu şi unui nelegiuit li se arată acelaşi respect, dar aşa mergeau lucrurile la ferma Copperton: tata se călăuzea deopotrivă după nerostitul Cod al Cowboy-ului, înfăţişat în preaiubitele sale westernuri, şi după versetele biblice.

Pentru Layton această Cameră de Răgaz era cel mai grozav lucru de la inventarea brânzei la grătar. Duminica, după slujbă, el şi tata se aşezau în faţa televizorului şi se uitau toată după-masa la westernurile ce curgeau neîntrerupt pe ecranul televizorului aşezat în colţul de sud-est al încăperii. În spatele acestuia se afla o colecţie vastă, dar atent alcătuită de casete video. Râul Roşu, Diligenţa, Căutătorii, Draga mea Clementine, Cine l-a împuşcat pe Liberty Valance?, Monte Walsh, Comoara din Sierra Madre - eu nu mă uitam la ele cu nesaţ, ca tata şi Layton, dar fusesem expus la ele, prin osmoză, de atâtea ori, încât păreau mai puţin bucăţi de cinematografie, cât mai degrabă nişte vise dintre cele mai intime care se tot repetau. Mă întorceam adesea de la şcoală şi dădeam peste răpăitul înfundat al armelor sau peste copitele tropăind asudate în televizorul acela ciudat, versiunea tatei pentru flacăra eternă. Era prea ocupat ca să se poată uita în mijlocul zilei, dar cred că se consola cu gândul că înăuntru povestea continua în vreme ce el îşi făcea de lucru pe-afară.
 
Şi totuşi televizorul nu era singurul lucru ce crea "atmosferă" în Camera de Răgaz. Locul era plin de tot felul de obiecte de cowboy: lasouri, bucăţi de căpestre, frâie, scări, cizme găurite după ce bătuseră mii de mile de prerie, căni de cafea, până şi o pereche de ciorapi de damă purtaţi cândva de un fermier excentric din Oklahoma ce susţinea că ciorapii îl ajută să se ţină drept în şa. Peste tot prin Camera de Răgaz se găseau fotografii înceţoşate ori pe punctul de-a se îngălbeni, cu oameni fără nume pe cai fără nume. Williams Unsurosul călărind pe bătrânul şi nebunul Licurici, cu silueta elastică imposibil de contorsionată, dar reuşind cumva să se ţină pe spatele bestiei nărăvaşe. Era ca imaginea unui mariaj reuşit.
 
Pe peretele dinspre vest, în spatele căruia soarele apunea seară de seară, tata atârnase o pătură indiană din păr de cal şi un portret al primului Tecumseh împreună cu fratele său, profetul shawnee Tenskwautawa. Deasupra căminului, îndreptată către o scenă a Naşterii din porţelan, se afla o statuie de marmură a bărbosului zeu finlandez Väinämöinen, despre care tata susţinea că fusese de fapt primul cowboy, înainte să existe un Vest de cutreierat. Nu vedea nicio contradicţie în alăturarea dintre zeii păgâni şi scena Naşterii lui Cristos. "Cristos îi iubeşte pe toţi cowboy-i", îi plăcea să spună.
 
Dacă mă-ntrebai pe mine - deşi tata n-o făcea niciodată - mausoleul Vestului de Odinioară, realizat de dl T.E. Spivet, păstra amintirea unei lumi care nu existase, de fapt, niciodată. Sigur că la sfârşitul secolului al XIX-lea încă mai existau cowboy adevăraţi, dar, la vremea când Hollywoodul începuse să înfăţişeze Vestul în westernuri, baronii împărţiseră de mult vastele câmpii în ferme împrejmuite cu sârmă ghimpată, iar vremurile mânatului prin prerie apuseseră de-a binelea. Bărbaţi cu pinteni, cizme şi pălării Stetson arse de soare nu mai adunau vitele pe întinderile pline de mărăcini ale Texasului ca să le ducă o mie de mile spre nord străbătând ţinuturile vaste locuite de indieni Comanche şi Dakota ostili pentru a ajunge, în cele din urmă, la unul dintre depourile de cale ferată pline de zarvă din Kansas, unde cirezile apucau calea estului. Tatăl meu era atras, cred, nu atât de adevăraţii cowboy şi de mânatul cirezilor, cât de ecoul melancolic al acestor expediţii, o melancolie ce marca fiecare cadru din fiecare film aflat în colecţia din spatele televizorului. Această amintire falsificată - nici măcar amintirea lui falsă, ci o amintire colectivă falsificată - îl îndemna pe tata să se aşeze în Camera lui de Răgaz, să-şi lase cizmele la uşă şi să ducă la gură paharul de whisky o dată la patruzeci şi cinci de secunde, cu o regularitate fenomenală.
 
Poate că nu l-am bătut la cap pe tata în privinţa hermeneuticii contra­ dictorii a Camerei de Răgaz nu doar fiindcă m-aş fi pricopsit cu nişte răcnete de prima mână, ci fiindcă şi eu, la rându-mi, îmi recunosc vinovăţia de a fi cochetat cu o anumită nostalgie a Vestului de Odinioară. Sâmbetele mă învârteam de-un drum până-n oraş şi-mi aduceam omagiul arhivelor din Butte. Aici, înarmat cu un suc de fructe şi cu lupa prinsă pe frunte, mă cocoşam studiind hărţile istorice făcute de Lewis, Frémont şi guvernatorul Warren. Vestul era pe-atunci o întindere vastă, iar aceşti cartografi timpurii din Corpul Inginerilor Topografi îşi beau cafeaua fără zahăr dimineaţa, în spatele căruţelor cu coviltir, şi se uitau la munţii fără nume pe care, până la sfârşitul zilei, aveau să-i adauge corpusului cartografic ce se extindea cu iuţeală. Erau cuceritori în sensul cel mai propriu al termenului, fiindcă pe parcursul secolului al XIX-lea transferaseră vastul şi necunoscutul continent, bucată cu bucată, în uriaşa maşinărie a lucrurilor cunoscute, cartografiate, văzute - transferate din mitologie în domeniul ştiinţei empirice. Pentru mine, acest transfer însemna Vestul de Odinioară: avansul inevitabil al cunoaşterii, caroierea de neoprit a marelui teritoriu de dincolo de Mississippi într-o hartă ca oricare alta.
 
Propriul meu muzeu al Vestului se afla sus, la mine în cameră, în copiile după hărţile, diagramele ştiinţifice şi schiţele de observaţie ale lui Lewis şi Clark. Dacă apăreai la uşa mea într-o zi caldă de vară şi mă întrebai de ce tot copiez lucrările pe care le ştiu greşite, n-aş fi ştiut ce să-ţi spun în afară de asta: niciodată n-a existat o hartă perfectă, iar adevărul şi frumosul n-au coexistat niciodată pentru prea multă vreme.
 
Vezi acest fragment în versiune ilustrată pdf, aşa cum apare în carte, aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer