Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Infecţia Marxo-Leninistă (Americanii despre realismul socialis)


Augustin Ioan

19.07.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(sintagma "Infecţia Marxo-Leninistă" a apărut prima dată într-un articol publicat în America în 1943.)[1]

Criticii de artă şi, în particular, cei de arhitectură, din America, au devenit conştienţi de considerabila schimbare în arta şi estetica Uniunii Sovietice cu precădere datorită (şi în timpul) concursului pentru Palatul Sovietelor. Chiar dacă plăteau un tribut indirect[2] nu numai constructivismului, ci şi - unii dintre ei - chiar regimului sovietic, perceput din ce în ce mai mult în epocă drept un viitor alternativ[3], arhitecţii străini fuseseră eliminaţi încă din prima etapă deschisă a competiţiei, fapt ce a stupefiat până şi pe cei mai favorabili critici. Faptul că Alexander Hamilton, un obscur arhitect american care a câştigat această primă fază - împreună cu Ivan Joltovsky şi fraţii Vesnin - nu a mai fost ulterior invitat la faza a doua cu siguranţă nu a fost un fapt în măsură să corecteze impresia din ce în ce mai tulbure pe care URSS şi Palatul Sovetelor o lăsau în lumea arhitecţilor americani.
 
Palatul cel straniu
 
"Poporul rus vede viciul vechii societăţi în ce priveşte drepturile omului, dar masele populare nu sunt încă în stare să vadă viciul din domeniul lucrurilor create, în care arhitectura se află la loc de cinste." (Frank Lloyd Wright)

Ce se întâmpla acolo era atât de ciudat, încât i se făcea publicitate gratuită în presa americană. Confuzia însă domnea la nivelul aprecierilor critice. În 1934, Isadore Rosenfield, la acea vreme profesor la New York University, îl aprecia pe Boris Iofan drept "unul dintre cei mai aclamaţi arhitecţi ai timpului nostru,"[4] sau, încă mai mult, adăuga un critic al vremii, Van Buren Magonigle, unul "excepţional."[5] Era, credeau deopotrivă cei doi autori, o întâmplare nefericită că arhitecţii americani nu îl cunoşteau încă suficient pe Iofan, steaua urcătoare a arhitecturii sovietice, pe măsura valorii sale reale. Dar mai apoi, credea Magonigle, asta nu era treaba presei americane, cât datoria Agitprop-ului sovietic însuşi.
 
După elogiile iniţiale, sunt formulate însă reţineri caustice la adresa "acelor creaţii de patiser, atât de familiare nouă,"[6] din rândul cărora făcea parte şi proiectul câştigător al lui Iofan. După competiţia pentru Chicago Tribune Tower, o atare arhitectură era cu adevărat familiară, neogoticul zgârie-norilor încununaţi cu dantelării de piatră fiind figură comună în oraşele americane interbelice. Nici măcar figura de stil nu era nouă. Louis Sullivan afirmase despre arhitectura isteric-clasicizantă a târgului de la Chicago din 1893 că este o "tartă bozartistă de cofetar."[7]
 
Până la data când Van den Buren Magonigle îşi scria articolul, în ciuda încheierii competiţiei cu mult timp în urmă, acesta nu poseda încă planurile şi secţiunile edificiului preconizat, aşa că, atâta vreme cât doar macheta era disponibilă pentru analize, acorda lui Iofan beneficiul dubiului.[8]
 
În 1937 Iofan şi arhitectura clasicizantă a realismului socialist căpătaseră însă un avocat mult mai proeminent în Statele Unite: Frank Lloyd Wright însuşi. El a călătorit la Moscova cu o delegaţie americană, relatând ulterior despre primul congres al uniunii arhitecţilor sovietici în revista Architectural Record. Acolo a întâlnit actorii principali ai tragi-comediei realist-socialiste. În "Arhitectură şi viaţă în URSS", articol publicat în revista citată în octombrie 1937 şi tradus la noi parţial în Simetria nr. 1/1995, Wright explică franc dintru bun început că "dezagream hotărât Palatul Sovietic al Muncii[9] - o fac încă - (şi) speram să schimb minţile implicate în ridicarea sa[10], dar fundaţiile erau deja pornite."[11] Palatul părea a fi o fatalitate a istoriei sovietice şi un subprodus al populismului implicit care însoţea doctrina sovietică.[12] De fapt, critica pe care Wright o avea de făcut Palatului Sovietelor era similară cu aceea pe care o avea de făcut şi zgârie-norilor americani. Grandomania acestora, încununată de sculpturi, fusese totuşi depăşită de Iofan.[13] Era de prost gust, deci, să celebrezi un om atât de măreţ precum Lenin printr-un edificiu care nu putea fi "mai incongruent de atât."[14]
 
Era o respingere fără drept de apel a unuia dintre cele mai influente proiecte ale anilor treizeci. Lipsa de calitate a acestui proiect îi apărea şi lui Wright ca fiind straniu, devreme ce Palatul Sovietelor venea de la aceaşi om care dăduse "cel mai dramatic şi mai de succes edificiu expoziţional de la târgul parizian (din 1937, n.a.)."[15] Or, era vorba despre două edificii gemene în ideea lor originară, ambele fiind de fapt socluri arhitecturale pentru sculpturi cu intenţie ideologică expresă. Ôi totuşi, "admir clădirea de la Paris (pavilionul sovietic din 1937, n.a.) a lui Iofan la fel de mult pe cât detest monumentul său sovietic, ceea ce spune foarte mult."[16] Wright, un visător romantic incurabil, îl provoacă chiar pe Iofan la un "duel": să refacă competiţia (de parcă asta depindea de Iofan), promiţând că de data asta va participa el însuşi la concurs; curtenitor, Wright declara că ştie a priori că tot Iofan va câştiga şi "va salva astfel Uniunea Sovietică de viitoare umilinţe."[17]
 
Cel mai dificil lucru pentru Wright era să concilieze ataşamentul său politic[18] faţă de experimentul stalinist[19] cu ceea ce el considera a fi o arhitectură inferioară menirii sale sociale şi profund nesinceră.[20] Cu toate acestea, Wright se declara un adept al planului urbanist stalinist, chiar dacă el implica distrugerea bisericilor, întrucât "scopul şi caracterul liberal al schimbărilor şi extinderilor propuse sunt uluitoare"[21] şi aplicarea lor va transforma Moscova, fără îndoială, în "primul oraş al lumii."[22] Părea uluitor chiar că Rusia, până nu demult o ţară inapoiată, putea avea oraşe. Dar, punctează Wright în final, s-ar putea ca asemenea oraşe fastuoase, precum se întrevedea a deveni Moscova de după aplicarea planului stalinist, să fi venit "probabil prea devreme."[23]
 
Un discurs controversat
"Puţini din cei care au vizitat pavilionul rus de la New York vor uita vreodată ilustraţiile academizante decorând pereţii pavilionului sovietic" (Peyton Bosswell)[24]

Arta realist-socialistă a fost destul de frecvent criticată în presa americană, fiind în acest scop folosite criterii de judecată ideologice. Dacă pictorul revoluţionar Diego Rivera putea afirma că arta avangardei ruse fusese suprimată pentru că nu fusese suficient de revoluţionară, Glen Wessels, criticul de artă de la revista Argonaut opta pentru o părere opusă: într-un stat totalitar, credea Wessels, "arta nu poate fi modernă, radicală sau chiar progresistă (...) În Rusia (...) numai conservatismul este permis ca tehnică, iar subiectul este dictat de stat,"[25] aşadar este un subiect cu tendinţă, permeabil la presiuni ideologice".[26] Referinţele critice de mai sus au fost făcute la adresa picturilor expuse la târgul de la New York în imediata proximitate a machetei încrustate cu pietre preţioase a Palatului Sovietelor. Pavilionul însuşi evoca arhitectura proiectului lui Iofan şi fusese extrem de bine primit de publicul american. Realismul socialist era tangent de altfel la mizanscena holywood-iană a anilor treizeci, atât de elocvent exprimată în arhitectura de la expoziţia mondială Pacifica-San Francisco din 1939. Ambele refuzau austeritatea modernă, flatau gustul popular către opulenţă, carnaval şi decor. Nu trebuie făcută confuzia de a identifica realismul social american cu realismul socialist sovietic al acelor "bolnave, diforme ilustraţii care treceau drept artă în pavilionul sovietic."[27]
 
Dar, pe de altă parte, nu fusese Lenin cel care încurajase o asemenea artă? Peyton Bosswell cita în The Art Digest un critic de artă de la revista Argonaut din San Francisco, care argumenta că lui Lenin îi displăcea pictura avangardei, care prezenta "muncitori bruni luptându-se eroic cu maşinile glorificate, având impresia că astfel creează «artă proletară».[28] Lenin credea, potrivit celor două surse, că muncitorului obosit după o zi de muncă nu i-ar fi plăcut să vadă acasă "picturi cu muncitori în fabrici."[29] Criticul de pe coasta Pacificului era un adversar al artei realist-sociale americane, dar Bosswell, când critică ceea ce crede a fi o abordare prea conservatoare,[30] se referă indirect la castratul "realism" sovietic şi la fericirea obligatorie pe care o descria.
 
În timpul războiului totuşi, dată fiind alianţa împotriva unui inamic comun, artei oficiale sovietice începe să i se acorde oarece credit, fie şi din considerente exclusive de politeţe diplomatică. "În Rusia", acceptă să recunoască Bosswell, "se pare că artistului i se dă o funcţiune socială de îndeplinit de către stat. Acesta este un mod de igienă artistică pe care poporul îl acceptă şi îl îndrăgeşte, mod care dă un plus de energie moralei sale."[31] Pentru Bosswell era clar că exista un divorţ între obiectivele lui Stalin[32] şi cele ale pictorilor comunişti americani, care, ca şi avangarda rusă odinioară, credeau că arta este o armă împotriva realităţii "corupte". Ironia comentariilor lui Bosswell, forţat să se poarte "cu mănuşi" cu o estetică pe care nu o agrea deloc, este implicită în aparentele sale aprecieri: "Arta oficială (a Rusiei) este la fel de avansată din punct de vedere creativ ca şi cea mai avansată pictură academică de secol al XIX-lea".[33] Este de înţeles stupefacţia autorului nostru, ca de altfel a mai tuturor comentatorilor americani, în faţa dilemei aparent insolubile, aceea de a asocia "regimul cel mai radical din lume [cu] cea mai conservatoare pictură."[34]
 
Poate cel mai exact mod de a descrie cum s-a reflectat peisajul artistic sovietic în afara URSS este dublul paradox: cei care, ca Wright, admirau regimul sovietic ca pe regimul viitorului, nu puteau să nu observe opoziţia amintită, între discursul politic şi cel artistic. Viceversa, cei care criticau "infecţia marxist-leninistă" de pe poziţii politice conservatoare, erau stupefiaţi că trebuie să fie de acord cu "realismul" optimist al picturii şi cu arhitectura clasică şi monumentală a regimului sovietic.
 
Publicul american era însă unanim încântat de arta socialist-realistă şi nu întâmpina dificultăţi de decodaj sau de interpretare. Era uşor de înţeles, naturalistă în descrierea naturii şi flatantă la adresa înclinaţiilor acestui public către monumentalism şi exces decorativ. Nu cerea implicarea spectatorilor şi cultiva un comod statu quo la nivel societal şi estetic.
 
Realismul socialist şi arhitectura sa nu au fost greu de acceptat în Statele Unite, ci doar dificil de criticat. De fapt, nu exista un pericol real ca arta americană să devină "realist-socialistă", în sensul ataşamentului său la o pretinsă ideologie de stânga. Arta realist-socialistă propunea subiecte inteligibile, cu definite delimitări între bine şi rău şi pretindea a lăsa pradă maselor, altădată excluse de la lux şi confort, noile palate ale statului "macho", tutelator. Realismul socialist era o artă a codurilor tari, a limbii de lemn şi a kitsch-ului, întâlnind pe drum astfel cultura populară americană. Rămânea doar sarcina câtorva critici să se străduiască a dialoga cu aparent insolvabila dilemă pe care arta sovietică o ridica înaintea judecăţii estetice.


 [1] Dr. Horace M. Kallen, "The Marxo (sic!)-Leninist Infection" în Art and Freedom, Dwell, Sloan and Perce, New York, 1943, citat de Peyton Boswell în "Comments", The Art Digest, 1 aprilie 1943, pag. 3
 [2] Încă din anii douăzeci avangarda era în declin. Moartea lui Lenin, preluarea puterii de către Stalin şi filosofia "socialismului într-o singură ţară" au retezat baza ideologică a avangardei: cosmopolitism şi revoluţie mondială, o revoluţie estetico-politică de rescriere totală a realului potrivit unui plan unic.
 [3] Criza economică păruse a nu avea efecte majore asupra URSS. Obiectivele majore ale primului plan cincinal - industrializarea rapidă, lichidarea consecinţelor NEP-ului şi colectivizarea agriculturii - erau implementate cu putere, în ciuda foametei din 1930, a dramelor individuale şi colective. Retorica antibolşevică devenea tot mai agresivă exact în ţări unde existau partide comuniste puternice. Pe de altă parte, numeroşi scriitori, gânditori şi artişti de marcă se radicalizau spre stânga şi proclamau superioritatea doctrinei bolşevice. Interviul aproape hagiografic luat în 1934 de The New Statesman lui Stalin este o altă dovadă în acest sens. În acest cor laudativ, experienţele personale traumatice, precum aceea a lui Panait Istrati - socialist militant care se vindecă definitiv de bolşevism după ce vizitează URSS în anii epurărilor şi îşi mărturiseşte trezirea din amăgire - trec neobservate sau sunt blamate public.
 [4] citat de H. Van Buren Magonigle, "The Upper Ground - Being Essays in Criticism" în Pencil Points, august 1934, pag. 419
 [5] ibid
 [6] ibid
 [7] citat de James Gilbert, Perfect Cities-Chicago's Utopias of 1893, University of Chicago Press, Chicago, pag. 80
 [8] Macheta va rămâne de altfel singura "realitate", intens mediatizată, a acestui Palat al Sovietelor.
 [9] O denumire probabil temporară sau greşit tradusă de Wright
 [10] Dar Iofan îl contrazicea violent pe cel care credea că, din nou faimos acasă, în Statele Unite, după 1935, putea schimba ceva prin simpla sa prezenţă de special guest star în URSS: "Nu vă faceţi probleme, d-le Wright. (palatul) Va fi îmbunătăţit pe măsură ce înaintăm. Îl studiem în continuare" - citat de Wright în ibid. Wright relatează şi faptul că, deşi pierduseră competiţia, fraţii Vesnin lucrau în continuare la propunerea lor, despre care credeau că într-adevăr, "nu este încă rusească." (ibid) Wright menţionează că i-a plăcut proiectul fraţilor Vesnin, unul dintre cele patru care au străbătut întreaga competiţie, mai mult decât cel al lui Le Corbusier.
 [11] idem, pag. 59
 [12] "... nu le place mai mult (maselor, n.a.) ca strălucirea coloanelor de marmură sub plafoane înalte, candelabrele scânteietoare, luxul fără cusur, la care trebuie să privească în sus când acesta le decidea soarta, când mâncau din mâna luxului, dacă mâncau vreodată" - în ibid.
 [13] Aceasta fusese de altminteri una din cerinţele temei proiectului. Palatul Sovietelor va fi prezentat drept cea mai înaltă structură din lume şi va fi periodic reproiectat spre a continua să deţină această supremaţie virtuală.
 [14] idem, pag. 61
 [15] ibid
 [16] ibid
 [17] idem, pag. 62
 [18] "Un nou fel de eroism, unul mai integral fată de umanitate, creşte în lume aici în Uniunea Sovietică, unde oamenii sunt oameni şi femeile - femei; unde Dumnezeu a încetat de a mai fi o distracţie scumpă pentru popor; unde avortul este abolit (...)" - în ibid
 [19] "Dacă tovarăşul Stalin, aşa cum spun outsiderii în necunoştinţă de cauză, trădează revoluţia, atunci, în lumina a ceea ce am văzut la Moscova, pot spune că o "trădează" punând-o în mâinile poporului rus." - idem, pag. 60
 [20] "Îmi plac arhitecţii înşişi, îmi va plăcea munca lor mai mult când va semăna mai mult cu ei." - în idem, pag. 62
 [21] idem, pag. 60
 [22] idem, pag. 62
 [23] idem, pag. 62
 [24] în The Art Digest, 1 aprilie 1943, pag. 3
 [25] citat şi criticat de Peyton Bosswel în "comentariile" sale din The Art Digest, 1940, pag. 3
 [26] "Singurul lucru care nu este naturalist în pictura comunistă de astăzi este subiectul, care înclină a exagera ferocitatea condiţiilor dinafara Rusiei şi să scalde condiţiile dinăuntrul Rusiei în aceleaşi lumini daurite prescrise de cele mai conservatoare agenţii de publicitate pentru pictorii angajaţi într-o academică depictare a fructelor conservate"; pe scurt, subiectul picturii realist-socialiste este "fericirea proletariatului în ţările controlate de comunism şi mizeria sa de orinde altundeva" - în ibid.
 [27] ibid
 [28] comentat în The Art Digest, 15 octombrie 1940, pag. 3
 [29] ibid
 [30] "Escapism is indeed one of the supreme blessings of mankind," concludea sarcastic Bosswell în finalul rubricii sale din ibid.
 [31] în "Comments", The Art Digest, 1 aprilie 1943, pag. 3
 [32] "Dar nu pot abţine să nu mă gândesc ce ar face Stalin cu un artist preocupat exclusiv de meandrele sufletului său (...)" în ibid. Întrebarea era, desigur, retorică, devreme ce Bosswell ştia că soarta avangardei ruse fusese pecetluită cu cel puţin un deceniu înainte.
 [33] ibid
 [34] ibid.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer