Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În timp ce tu dormeai


Ioana Bâldea Constantinescu

19.07.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Una peste alta, e a patra oară când încep textul ăsta. Nu-mi explic exact de ce, dar, de câte ori mă aşez să scriu, Mika începe să plângă. Şi, dacă plânge, e musai să las totul baltă şi să dau fuga la ea. Mika are trei luni jumate, aşa că nu prea încape loc de negociere.

Într-un fel, slalomul ăsta între biberonul cu lapte fără lactoză şi răbdătorul meu document Word m-a învăţat cât de utile erau, în facultate, exerciţiile alea cu scrisul contra cronometru. Sincer, e prima dată când profit de pe urma lor. De fapt, e cam prima dată în viaţa mea când important, cu adevărat important, nu e nici să scriu bine, nici mult, nici puţin, nici la obiect, nici personal ci, pur şi simplu, REPEDE. Viteza e de bază. Restul suportă modificări.

Acum, de exemplu, trebuie să intru rapid în subiect, dat fiind că uite-o că dă să adoarmă. Molfăiala asta de suzetă cu ochii întredeschişi acolo ne duce. Pot, prin urmare, să vă şochez în linişte cu mărturisirile mele de lectură. Pe locuri, fiţi gata, start!:

Cartea pe care o citesc e un sequel, cumpărat de la supermarket.
Nota nr.1: E despre căsătorie.
Nota nr.2: Copilul nu are nicio vină.

Momentul de oroare fiind depăşit, propun să plonjăm cu încredere în conţinut (da, Mika doarme, dar încă nu i-a căzut suzeta, ceea ce înseamnă că se poate trezi oricând. Când se trezeşte, va trebui să-i dau gluconat de calciu, fapt care va duce la o nouă criză de plâns - gluconatul e amar; există şi dulce, dar nu-mi place să-i dau prea mult zahăr la vârsta asta).

Şi am spus da, de Elizabeth Gilbert, e continuarea la Mănâncă, roagă-te, iubeşte (exact, cartea după care s-a făcut filmul cu Julia Roberts). Nu e un roman. E, mai degrabă, o povestioară care îi oferă autoarei, o demnă reprezentată a femeilor educate ale secolului XXI, prilejul unei analize extinse (sociologice, istorice, legale, morale, religioase şi, în foarte mică măsură, sentimentale) a instituţiei matrimoniale.

De ce să nu recunosc, e interesantă. Poate nu atât pentru că mă pune la curent cu ce înseamnă căsătoria pentru populaţia hmong (un grup etnic din nordul Vietnamului de a cărui existenţa ştiam cam cât ştie Mika despre salata Caesar (cum spuneam, ea mănâncă numai formulă - 4 cupe la 120 de ml de apă), ci pentru că îmi bagă sub nas o realitate contemporană care nu mai e, demult, ficţiune: căsătoria asta are extrem de multe nebuloase, ramificaţii şi matrapazlâcuri la activ.

Dacă e să te iei după Elizabeth Gilbert, căsătoria e un job. Unul cu binecuvântări divine cu tot. Unul pe care cetăţenii planetei noastre (aceia care nu sunt hmong) ezită să şi-l asume din pricina complicaţiilor la care îi expune, care merg de la vulnerabilizări financiare la responsabilităţi comune (vezi cele patru cupe de lapte praf la 120 de ml de apă) la care nu prea mai suntem dispuşi să ne înhămăm cu una, cu două. Nu după ce Europa medievală a privit căsătoria ca pe o manieră de a tranzacţiona bunuri, state şi titluri, nu după toate necazurile lui Henric al VIII-lea cu divorţul în Anglia de dinainte de secolul XVI, nu după ce, trei secole mai târziu, fiinţa legală a unuia din soţi (mda, femeia) dispărea cu totul în momentul căsătoriei.

Să adăugăm la toate acestea dificultăţile legate de talentul actual al unui cuplu de a avea un comportament anticonflictual, de compatibilitate, de coabitare, de heterogamie, de inflaţie, de renunţare gradată la propriul egoism, în contextul unei societăţi care te presează, cu fiece clipă, să fii fericit (tu, unul singur, nu jumătatea unui tot), de independenţă, de competiţie (există, se pare, în fiecare cuplu, indiferent că ne dăm seama de domeniul în care se manifestă, sau nu), de intimitate, de strategii prin care să-l recâştigi pe celălalt, de ruperi de rutină în care să-l laşi să te recâştige.

Sincer, sună a sport extrem. Şi nu pare a avea nimic în comun cu afecţiunea, cu iubirea, complicitatea, chimia sau celelalte accesorii devenite literatură. Căsătoria de care vorbeşte Elizabeth Gilbert e un hăţiş pe care omul actual simte nevoia să-l studieze în amănunt, să-l pună la microscop, eventual, înainte de a se încumeta la o aventură în inima lui... contractuală.

Din punctul acesta de vedere e, într-adevăr, înspăimântător şi, fie ea scriitoare sau nu, opţiunea naratoarei de a îmbrăţişa o perspectivă intelectualizantă asupra fenomenului se justifică întru totul. Într-un fel, căsătoria devine efortul individual de a convenţionaliza o legătură profund personală între doi oameni uniţi, în cele din urmă, şi de o iscălitură. Una care le satisface nevoia de ceremonie sau, din contră, îi sperie de moarte, pentru că-i sileşte să accepte faptul că viaţa e o experienţă finită, pe care, iată, au decis să o împartă cu un celălalt. Un unic celălalt. Cel puţin până la proba contrarie.

Dincolo de toate astea încape, însă, şi o dimensiune ludică a uneia din cele mai vechi şi mai prăfuite instituţii din lume. Aceea în care cuplul îşi asumă efortul de a fenta birocraţia, de a deveni un fel de sectă cu doi practicanţi în cadrul unei religii mai ample, de a-şi dezvolta un limbaj propriu, o complicitate numai a lor, o capacitate subversivă care-i face să se iubească în felul lor original, în pofida şi nu în baza unui contract în care scrie că aşa trebuie.

Romantic? Nu tocmai. Frumos? Aş spune că da. Efortul de a sfida raţionalul şi de a-ţi menţine o relaţie non-pragmatică, până la urmă, cu un celălalt, chiar şi după apariţia conturilor comune în bancă e un fel de formă modernă, poate chiar postmodernă de a rezista presiunilor unei lumi din ce în ce mai guvernate de hârţoage, clişee şi rate la bancă. Nu e o ficţiune, într-adevăr. E o rebeliune legală, o identitate smulsă unui conglomerat de reguli în oceanul cărora fie ne regăsim ca indivizi, cu particularităţile şi atipiile noastre, fie ne lăsăm înghiţiţi de un tipar respectabil şi cenuşiu.

Cum se termină cartea nu ştiu. Şi dacă aş şti, oricum, nu v-aş spune. Aşa banală, de la supermarket, cum e ea, pot spune, însă, că e provocatoare. Ironică. Inteligent scrisă. Şi, da, are şi un ingredient romantic. Scrie undeva, la un moment dat, că, de fapt, căutăm toată viaţa pe cineva cu care să putem face schimb de poveşti. Cineva pe care să-l acceptăm co-autor la ale noastre. Cineva care să ştie să ne citească, în ciuda defectelor noastre şi pe care să vrem, în continuare, să-l scriem, şi după ce ne-am descoperit teritorii de incompatibilitate totală...

Şi acum am să închei. Cum spuneam, mai am câteva pagini de citit. Mika doarme cu mânuţele în sus şi-şi mişcă, din când în când, buzele în somn... Dacă nu aş fi convinsă de faptul că, în fiecare zi, trebuie să învăţ puţin mai mult despre cum să fiu unul din cei doi adulţi care-i poartă de grijă, probabil că aş trezi-o, aşa cum nu ar face niciodată o mamă responsabilă, de drag, numai ca să mă joc puţin cu ea...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer