Înmormântare la buri

Au ajuns toţi la masa de Crăciun.
Nişte mese puse cap la cap în gradină, cu feţe de masă din damasc, nu de plastic, asta le deosebea de masa lungă în grădină de la noi... la parastas. Familie mare la buri, nu încăpeam toţi în sufragerie.
Crăciunul e, în mod sigur, ceva special, nu există scuză să lipsească nici un membru al familiei, deşi în restul timpului nu se prea văd, nu există ceea ce stiam eu că e familie.
Se pun platouri, un recipient mare cu suc, nu se stă lânga masă, fiecare împrăştiat prin curte, pe scaune.
Din ce s-a servit nu-mi e nimic cunoscut, doar un platou cu felii de limbă.

Toată lumea vorbeşte în engleză, pentru că sunt eu acolo, dacă mă duc la bucătărie să întreb cu ce pot ajuta, toate femeile ajută, ele nu mai vorbesc în afrikaans când intru eu. Eu le zic să o dea pe afrikaans că oricum nici din engleză nu înţeleg mare lucru şi e amicul bur la o adica să-mi traducă dacă e cazul, şi vreau să aud afrikaans. Iar am intrat în graţiile lor. Nu cred să fi cunoscut nişte oameni mai mândri de limba, de obiceiurile lor, de tot ce ţine de afrikaans, cum erau burii. Atâta favoare puteam să fac şi eu gazdelor, mai ales că mă interesa să-i cunosc, am avut prilejul să-mi povestească multe, poate pentru că eu nu eram pro nimic.
Englezul îi dispreţuia pe buri, ei pe englezi, mai rău ca românii cu ungurii.
Despre asta altă dată.

Gazda, nu multe luni după, a fost diagnosticată cu cancer de sân, m-am dus la ea la spital. Clinică privată, toţi pacienţii şi personalul sunt afrikaaneri.
Am stat mult de vorba cu ea, ştiu sigur că i-a facut multă plăcere, nu se astepta să vin.
Ori poate se aştepta, din păcate după nici doua luni a murit.

M-a anunţat burul, eu musai să fac coroană, mă duc la florărie, nu se fac coroane, mai ales cum vreau eu.
Până la urmă, cum nu mă înţeleg cu ei, vor trimite un aranjament floral. La înmormântare slujba e la biserică, am primit toţi un program cu ce se va cânta, cine va ţine discursul.
Moarta aşteptă într-o maşină lângă biserică. Cu escortă de poliţie se merge în cimitir. Cimitirul are nişte pietre minuscule, cam la un metru una de alta, cam tot un metru între rânduri, de mă întreb dacă pe ăştia îi îngroapă în picioare. Din toată audienţa eu sunt singura în negru, nu total, că nu aveam ţinută de înmormântare luată cu mine. Fata moartei parcă e descinsă dintr-o revista de mode.
Ceremonia e deosebit de scurtă, în afară de mine nu plânge nimeni, eu plâng... nu ştiu de ce, cred că de şoc cultural.
E un coş cu petale de trandafiri din care ia fiecare câteva şi presară, apare şi maşina de la florărie, pe lângă aranjamentul meu, care e cel mai grozav, mai sunt două mai mici.
Când termină popa de predicat toată lumea se urcă în maşini, nu stă nimeni să bage moarta în groapă.
Se merge iar la biserică unde e şi o sală de petreceri unde se servesc aperitive, ceai şi prajituri. Nimeni nu e trist.

Soţul moartei vorbeşte cu mine şi pare tare neconsolat. Îmi e tare milă de el.
După 3 luni de la înmormântare, tot prin biserică, unde merge la slujbe, îşi găseşte altă nevastă şi se însoară.
Şi pe defuncta tot la biserică a găsit-o.
Eu nu mai zic de atunci nimic la găsitul de nevasta prin Internet, de ce nu Internet ori biserica?
Căile Domnului se descurcă fiecare unde le caută. Tot o făcătură e.
Eu i-am admirat cât de tari se ţin la înmormântare, cum la sala de lângă biserică parcă eram la chef.
Oare accepta, ca dacii, moartea , că s-a râs şi s-a glumit, din vesela audienţă eu eram cea mai tristă, nu fiindcă de Craciun, ştiind ca voi fi invitată, mi-a pregătit şi mie un cadou, nu că m-a primit în casa ei, total străină, nu e nici asta puţin lucru, păcat că n-am apucat să ascult povestea celor 300 de linguriţe până la capăt...
Mai tare ne-am împrietenit când era în spital, nimic nu am priceput din felul în care s-au comportat la înmormântare, după. E aiurea să speculez, oricum gândesc şi se comportă total altfel.