Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

(Sub) imperiul postmodernităţii (un document istoric)


Bogdan Ghiu

24.07.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Postmodernismul a fost un strigăt de luptă care nu ştiu cît se mai potriveşte luptelor actuale. S-o luăm pe rînd.

1. Postmodernismul a fost

Reproduce perechea postmodernism-postmodernitate, tensiunile, dialectice sau nu (iar asupra acestui punct va trebui, măcar un moment, să revin, să mă explic), existente în cadrul perechii istoric anterioare (sau refulate, sau ocultate, sau reformulate-traduse, sau, pur şi simplu, tactic, abandonate... şi aici, altă nevoie de revenire... deja e prea mult!), modernism-modernitate?
 
Vreau (îmi place, îmi convine) să cred că, în bună măsură, da. Modernismul n-a fost decît un simplu, biet curent în cadrul procesului vast care este modernitatea. Modernismul s-a istoricizat, modernitatea s-a reformulat (continuat) ca postmodernitate, sau a fost, nomadic, abandonată, dezafectată: tensiune insuportabilă, nimicitoare pentru toate părţile aflate în joc.
 
La fel, vreau (repet!) să cred, şi postmodernismul a reprezentat - şi, în minţile întîrziate, ce se hrănesc, îngrăşîndu-se, omeneşte, din propriile anacronisme, încă mai reprezintă - un simplu curent, un simplu "strigăt de luptă". (Politica este eminamente aceea a spiritului.) Aşa cum modernismul nu epuizează modernitatea, ci doar îi precipită şi mimează sinteza, nici postmodernismul nu epuizează postmodernitatea: îi actualizează doar un set restrîns, finit din noianu-i de virtualităţi. Nivelurile şi amplorile sunt, aici, extrem de diferite, ajungînd chiar, în multe puncte (structural-explozive), pînă la divergenţă, la conflict, la luptă latentă. M-aş încumeta chiar să afirm că, în clipa de faţă, postmodernismul a ajuns caricatura, duşmanul "de moarte" al postmodernităţii, secta fundamentalistă din cadrul procesului de virtualitate care este postmodernismul (proces, încă, mai mult constituant decît constituit). Postmodernismul s-a potrivit postmodernităţii în momentul, nu întîmplător inaugural, al unei anumite avangarde din arhitectură, în cîteva opere literare, şi s-a explicat cu aceasta în filosofia «post-structuralistă». Acum este amplu depăşit, rămînînd a întruchipa doar aripa militantă, ideologică, nefilosofică - moartă, deci, în planul gîndirii şi al creaţiei - a postmodernităţii.
 
A venit, cred, momentul să despărţim aşa cum se cuvine postmodernismul de postmodernitate. "Post" fiind această modernitate, ea excelează tocmai în a-şi asigura postumităţi imprevizibile, ireductibile la nişte "origini" sau "fundamente" pe care le-a dizolvat tocmai ca statut şi ca presupoziţie ontologică (misiune istorică, pentru moment, îndeplinită). La fel ca şi modernismul (dar într-o măsură chiar mai mare), postmodernismul şi-a adjudecat, performativ, numele apei celei mari (rîul Pacific!), ocean într-o proporţie covîrşitoare, şi azi încă, freatic, nereuşind însă - dimpotrivă chiar - să-1 rezume, să-1 reprezinte. "PoMo" întruchipează azi mai mult un obstacol în calea unei bune înţelegeri (creaţii) a postmodernităţii actuale.
 
Mult mai nimerit mi se pare ar fi să vedem cum stau lucrurile în cazul perechii (nepereche) modernitate (M) - postmodernitate (PM). M s-a dorit şi a fost / este voluntarist, eroic, constructivist, propulsiv, manipulator (etc.): performativ, egocentrat - egoperformativ. PM, din aceste puncte de vedere şi prin comparaţie, pare a se fi înţelepţit: îşi propune (la nesfîrşit, compulsiv) să fie (şi acesta este "perfomativul", "voluntarismul" său, ţelul şi iluzia sa de sine) (şi tocmai aici este marea problemă: poate fi propusă ca scop şi realizată practic ne-fiinţa, sau extra-fiinţa, cum spunea Deleuze? Creştinism «buddhizat»...), lăsîndu-se (aşa crede! Aşa vrea să creadă!) să plutească în derivele imanenţei. La nivelul gîndirii filosofice, ruptura (mai curînd deznodarea, în lipsa deznodămîntului) ar putea fi surprinsă de pildă în trecerea (încă dialectică) de la Heidegger la Levinas. Profanaţi-l pe Levinas şi veţi obţine ceva foarte apropiat de ceea ce cred că s-ar cuveni să înţelegem sub denumirea de PM. Eroarea, în cazul acesta, este una eternă, acut însă actualizată: propunerea constatatului - fruct al imanenţei, al devenirii (sau poate doar al ajungerii) - ca scop pentru o performativitate a eului (conceput ca transcendent).
 
Greşeala postmodernismului militant este aceea de a-şi stabili de-venitul istoric postmodern ca ţel acţional, contrazicîndu-şi astfel, o dată în plus, unul dintre propriile postulate: istoria, operă nietzschean-genealogică a hazardului şi accidentalului, nu este produsul raţiunii omului. Din această perspectivă, postmodernismul (ca mod de desfigurare a postmodernităţii) apare ca mult prea modern-voluntarist, ajungînd, pur şi simplu, să contravină postmodernităţii. (Aporie fatală: poate fi practicată, adoptată postmodernitatea ca postmodernism? Desigur, dar, pentru a parafraza un banc vechi, este deja păcat...) «Strigătul de luptă» al PM nu e modernul «eu este un altul», ci nu există decît celălalt. Vom depăşi (părăsi, uita, refula...) PM în momentul cînd de la celălalt vom trece la altul. Celălalt este, încă, perechea, dublul, ipostazierea - deci, poate, doar travestiul strategic - al lui «eu». În PM, «eul», desistat, acţionează sub chip de celălalt. Dar celălalt stă cu faţa, închide imediat cercul, este oglindă (hiperbolizantă) a lui ego, îl reprezintă (politic), prelungind, continuînd bătăliile modernităţii în chip postmodern, adică doar cu alte mijloace. Cîtă modernitate este în postmodernitatea noastră? Dintr-un punct de vedere, enorm de multă; din altul, aproape deloc. PM poate fi conceput atît ca barbarizare, cît şi ca hipercivilizare a modernului, pe care fie îl continuă, fie îl lasă de izbelişte. O dată cu PM s-au lămurit (pentru o vreme) şi pretenţiile dialectice, prezumţia de dialectică (Revenire 1). Momentul III, al aşa-numitei şi multvisatei sinteze, se pare că nu există şi, mai ales, că nu pune punct, nu încununează nici un proces; că nu constituie decît o iluzie glorificator-ordonatoare, uzurpatoare, o megalomanie: nu există sinteze-depăşiri pentru care taberele în conflict (teze şi antiteze: de ce numai două?) să se soluţioneze estetic devenind suport-materie. Deplasarea, nomadismul - pe loc: dromomania - istorice conţin «preluarea» poate doar în sensul unor acumulări inconştiente... Traduceri, desfăşurări, explicitări-instituţionalizări ale Aceluiaşi. Istoria înaintează postmodern, construcţia e deconstrucţie, deconstrucţia nu este a construitului, nu-1 afectează distrugător din afară, doar - şi tocmai - construcţia deconstruieşte, amenajînd spaţiul, făcînd loc spaţiu(lui).

2. Luptele actuale...

Aş vrea să evoc, doar aici, fără nici cea mai mică pretenţie de a o lua efectiv în discuţie, o impozantă carte recentă, prea puţin, dacă nu chiar deloc, cunoscută încă la noi: Imperiu (Empire) de Michael Hardt şi Antonio (Toni) Negri (noul «subiect filosofic în doi», noul - aşa par a se voi ei înşişi - Marx-Engels al secolului al XXI-lea). Conform tezelor acestei cărţi, lumea contemporană s-ar afla într-o stare de imperiu. Imperiu (neo- sau chiar post-imperiu) lipsit însă de împărat. Suveranităţile de tip vechi nu mai sunt azi posibile (chiar dacă încă reale, practicate). Or, suveranitate în transcendenţă, transcendere abuzivă (confiscare şi monopolizare a unei structuri) a puterii, care tocmai astfel se şi constituie, permanent, prin luptă de clipă cu clipă. Trăim azi, probabil, în imperiul imanenţei, dar sub imperiul niciunei puteri, sau doar a unora tot mai vădit nefondate. Nimic, totuşi, mai aporetic, mai inconsistent, mai pervers şi, tocmai de aceea, mai provocator şi fascinant pentru gîndirea filosofică decît tocmai conceptul - vai, atît de uşor ideologizabil: gata, deja ideologizat! - de imanenţă...
 
Lumea, globalizată, ca neo-imperiu, ca imperialism efectiv, plănuit, organizat şi practicat de cîteva multinaţionale, de cîteva supraputeri politico-economice reunite în oculte Sfinte Alianţe pe faţă, de fluxurile financiare anonime, dar la fel de anonim dirijate etc., reprezintă o schemă de interpretare a lumii contemporane extrem de curentă; prin care manipulaţii se onorează, de fapt, pe ei înşişi ca ego virtualmente potent, dar momentan alienat, postulînd existenţa unui «super-ego» manipulator, împilator la scară planetară - puterea, ca şi lipsa de putere, nu pot fi decît personale. Dar imediat perfect depăşită, anacronică, deoarece noi continuăm să imaginăm imperiul (asupra) lumii contemporane ca fiind deţinut şi exercitat de o putere plină şi chiar în exces, cînd, de fapt, spun(e) Hardt-Negri, Statele Unite ale Americii, de pildă, pe care întreaga lume le acuză că ar conduce imperialist lumea, nu fac decît ca, pradă aceleiaşi iluzii şi aceluiaşi anacronism de înţelegere, să candideze şi să lupte pentru putere pentru a ocupa locul mereu gol, şi tocmai de aceea excesiv de umplut, al puterii. Ceea ce, din cîte se pare (cît optimism, totuşi!), nu mai este posibil. Trăim într-un imperiu fără de împărat, în care puterea îşi vădeşte tot mai clar neconstituţionalitatea (străveche), nemaifiind credibilă şi efectivă pe latura ei constituită, fie şi doar prin mandat democratic, ci doar pe cea a forţei (energiei) constituante, aceea a multitudinii, care nu mai e nici mulţime, nici masă, nici gloată (deşi poate face oricînd obiectul unor tentative insidioase de masificare, plebeianizare etc.) - mulţime, da, dar de indivizi, fapt care ar constitui sistemul de pură imanenţă al lumii. Forţa constituantă de putere nu-şi mai împlineşte azi rolul. Mai curînd defectează, fuge, se sustrage pe sine ca suport tradiţional al puterii. Dezertarea, susţin cei doi autori (unul american, celălalt italian), ne-lupta, nomadismul şi «şomajul» istoric ar constitui astfel armele şi modalităţile luptelor actuale; puterii începe să nu i se mai dea corp (suport şi ţintă, conform decisivelor analize ale lui Foucault). Relaţia de transcendenţă se află în curs de dizolvare (sau, cum s-ar spune, de soluţionare...). Iată noua speranţă şi noua iluzie - noul Manifest fără de partid. Conform unei astfel de analize - puternic, totuşi, orientată -, se pare că ne ducem azi vieţile într-o paradoxală stare de hiper/(post)modenitate, deopotrivă solidar omogenă şi dezbinată lăuntric (stare de conflict esenţializată, imanentizată, ce nu se mai lasă desfăşurată, ci acţionează doar ca «program»). Problema care mi se pare a se pune este însă alta: prin reduplicare (sau prin ceea ce acelaşi Foucault numeşte în Cuvintele şi lucrurile «dublare empirico-transcendentală»), putem noi trăi postmodern postmodernitatea? Sau o trăim modern? Ne-am trăit vreo clipă, pînă acum, postmodern postmodernitatea? Cum se împacă voinţa teleologică de a realiza postmodernitatea cu postulatul ei privind lipsa de orientare, de «mare naraţiune»? Sau, dimpotrivă - şi aceasta este o limitare, poate salvatoare -, ne-am comportat faţă de fiinţa noastră istorică ajunsă postmodernă într-un mod hipermodern? Poate fi atinsă (înfăptuită) cu adevărat imanenţa (trăirii) lumii? Poate fi eliminată complet tensiunea (structurală) transcendent-transcendentalizantă? Ne îndreptăm noi oare, (încă) sub masca Celuilalt, spre Altul şi mai cu seamă spre Alţii (diferiţi, nerelaţionaţi)? Altfel spus, va conduce hiper / (post)modernitatea spre infra-viu şi spre «cosmic» - singurele planuri, poate, pur şi pe deplin imanente în care şi faţă de care omul, ca specie de individualizare, a devenit (neajungînd) prin transcendere de (ca) sine? Suntem, cu alte cuvinte, pe cale de extincţie în viu, de resorbţie-explozie în molecular şi corpuscular etc.? O nouă metafizică, dinspre ştiinţe de data aceasta, cu putere impusă de tehnologic se schiţează, iată, deja, tocmai acum cînd ne pregăteam să încheiem epuizaţi, noi, postmodernii, prohodul hohotitor, îngînat la căpătîiul vechii metafizici, repauzată de cauze intestine. Febra utopiei - dispărută sub formele altor boli - stă iar să izbucnească. După detensionarea, după aproape totala evacuare (mai mult dorită, visată decît săvîrşită) corpusculară a tensiunilor a căror acumulare, programatic-modernă, s-a «rezolvat» postmodern, modul modern de trăire a postmodernităţii - contradicţie, luptă doar aparentă - pare a triumfa, chiar dacă local, chiar dacă plural, chiar dacă planetar.
 
Fie şi doar căutîndu-şi şi atribuindu-şi diverse nume, postmodernitatea caută, încă, să se întîrzie, să se amîne, să se difere, neîndrăznind să admită, încă, aventura că ne-am apropiat periculos şi fascinant de mult de «deschisul» total, că trăim într-o epocă radical fără nume, esenţial anonimă. O dată în plus, limbajul uman - raţiunea tehnologică însăşi - îşi dovedeşte extraordinara capacitate de temporizare, de istorizare...
 
Un cerc (circ, ciclu) este pe cale, aşa ne imaginăm, de a se încheia. Aşa să fie! Dar încotro se va mai rostogoli el?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer