Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Buruiana care împleteşte ştreangul


Alan Bradley, traducere de Monica Vlad

27.07.2011
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alan Bradley
Buruiana care împleteşte ştreangul
Editura Trei, 2011

Traducere de Monica Vlad



*****
Intro

Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană. Buruiana care împleteşte ştreangul este al doilea dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce, fetiţa detectiv pasionată de chimie. Primul roman din seria respectivă, Plăcinta e dulce la sfârşit, a fost tradus în 36 de limbi şi a fost recompensat în 2007 cu Dagger Award, precum şi cu numeroase alte distincţii literare.

După uriaşul succes al primului său roman, Plăcinta e dulce la sfârşit, Alan Bradley îşi pune iarăşi la încercare eroina preferată.

O întâmplare stranie tulbură din nou liniştea din Bishop Lacey, acest bucolic sătuc englezesc, cu grădini îngrijite şi păşuni învăluite în ceţuri. Şi de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce - neîntrecut detectiv şi chimist genial - cu riscul ca ora ei de culcare să fie în repetate rânduri depăşită. Pentru că Flavia se află la dificila vârstă de 11 ani. Şi pe lângă asta, trebuie să lupte cu două surori veninoase, să se descurce cu imaginea fantomatică a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoască, să accepte răceala unui tată absorbit de clasoarele lui cu timbre... şi, în plus, să mai rezolve şi acest caz dificil! Rupert Porson, păpuşar vestit, a suferit în timpul unui spectacol cu marionete un şoc... electric şi, din păcate, a părăsit această lume.

Excentrica lui asistentă pare suspectă, dar nu este singura. Prin poveste bântuie şi Meg Nebuna, locuitoare a pădurii Gibbet, unde se găsesc rămăşiţele unei vechi spânzurători - scena unui episod întunecat din trecut. În toiul intrigii mai aterizează şi un pilot german îndrăgostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola ţinuturile mlăştinoase şi colinele acoperite de iarbă neagră. Şi lista suspecţilor se extinde...

Cum va dezlega neastâmpărata Flavia misterul şi la ce îi vor folosi de data aceasta cunoştinţele extinse de chimie rămâne să descoperim.

O performanţă desăvârşită care întrece un debut deja remarcabil. (Houston Chronicle)

Absolut încântător... o demonstraţie de ingeniozitate... Ceea ce ne seduce este vocea plină de haz a Flaviei şi distribuţia excentrică a personajelor. (People)

Bradley preia elementele clasice ale unui roman poliţist şi le subminează, iar rezultatul e o poveste alertă, cu nerv, care nu trenează niciun moment. (Entertainment Weekly)

Fragment

Ar putea exista, mă întrebam, vreo legătură stranie între turnuri, păsări, moarte şi descompunere? Stând acolo preţ de câteva clipe şi încercând să mă gândesc care ar putea fi acea legătură, auzii un sunet neobişnuit veni dinspre turn.

La început mă gândii că ar putea fi murmurul şi uguitul porumbeilor, aflaţi deasupra, în porumbar. Sau să fi fost vântul?

Părea totuşi, un sunet prea continuu pentru oricare din aceste lucruri, înălţându-se şi coborând ca alarma fantomatic a unei sirene care anunţă un raid aerian, aproape la limita auzului.

Uşa deformată din lemn stătea întredeschisă şi am descoperit că mă puteam strecura cu uşurinţă prin ea către centrul gol al turnului. Tock trecu frecându-mi-se de glezne, apoi dispăru în întuneric în căutare de şoricei.

Duhoarea înţepătoare a locului respectiv mă izbi în faţă: mirosul chimic de neconfundat al găinaţului de porumbel, din care marele Humphry Davy a produs, prin distilare, carbonat de amoniu, cu un reziduu de carbonat de calciu şi sare obişnuită, o descoperire pe care o verificasem odată printr-un experiment efectuat în laboratorul meu de chimie de la Buckshaw.

Sus, deasupra capului, nenumărate raze de soare care pătrundeau prin deschizături acopereau pereţii curbaţi cu pete de lumină galbenă. Era ca şi cum aş fi pătruns într-o strecurătoare în care un uriaş pusese la scurs oasele fierte pentru supă.

Aici în interior, vaietul se auzea şi mai tare, un vârtej de zgomote amplificate de pereţii circulari al căror miez eram chiar eu. Nu aş fi putut să strig - chiar dacă aş fi îndrăznit să o fac.

În centrul încăperii, pivotând pe un stâlp vechi de lemn, se afla o schelă mobilă, oarecum asemănătoare scării dintr-o bibliotecă, care cândva trebuie să fi fost folosită de către păzitorii păsărilor pentru a ajunge la păsările condamnate.

Chestia respectivă scârţâi înspăimântător în momentul în care pusei piciorul pe ea.

Urcai, centimetru cu centimetru, ţinându-mă strâns, întinzându-mi braţele şi picioarele, făcând nişte paşi uriaşi şi imposibili de la o traversă care scârţâia la alta. Privii în jos doar o singură dată şi simţii că ameţesc.

Cu cât urcam mai sus, cu atât sunetul ascuţit devenea mai puternic, ecourile sale reunindu-se acum într-un cor de voci ca o tânguială ascuţită şi sălbatică.

Deasupra mea, în stânga, se deschidea o nişă arcuită, mai mare decât celelalte. Stând pe vârfuri şi apucând bordura de cărămidă cu degetele, m-am putut ridica până ce ochii mi-au ajuns la nivelul podelei acestei grote.

Înăuntru, se afla o femeie în genunchi, cu spatele la mine. Cânta. Vocea ei subţire se lovea de cărămizi şi mi se rotea în creier:

Prigorul de apă a fost luat
Vântul încet l-a legănat
Un cântec de leagăn i-a cântat
În braţe l-a alintat
Şi într-o barcă l-a legănat
.

Era doamna Ingleby!

În faţa ei, pe o cutie întoarsă cu fundul în sus, ardea o lumânare, sporind prin mirosul său de fum căldura înăbuşitoare a micii peşteri de cărămidă. În partea dreaptă se afla rezemată o fotografie alb-negru a unui copil: fiul ei mort, Robin [În engleză, "robin" înseamnă "prigor". (n. tr.)], care zâmbea fericit la aparatul de fotografiat, ciuful lui de păr blond părând aproape alb în soarele unor îndepărtate zile de vară. În partea stângă, aşezată într-o rână, de parcă fusese trasă pe o plajă pentru a fi curăţată de scoici, se afla o bărcuţă de jucărie.

Mi-am ţinut respiraţia. Ea nu trebuia să ştie că mă aflam aici. O să cobor încetişor, şi...

Picioarele începură să-mi tremure. De-abia mă mai ţineau şi tălpile de piele ale pantofilor îmi alunecară pe cadrul putrezit de lemn. Pe când începeam să cobor încetişor, doamna Ingleby îşi reîncepu bocetul, de data asta un alt cântec şi, lucru straniu, cu o altă voce, un gâlgâit aspru, gălăgios şi pirateresc:

Deşi curajosul Robin a plecat dintre noi,
Inima lui dăinuieşte încă,
Şi noi bem în cinstea lui de trei ori câte trei
.

Şi slobozi un râs oribil şi fornăit.

Mă ridicai din nou pe vârfuri, exact la timp pentru a o vedea scoţând dopul unei sticle înalte şi transparente, dându-şi capul pe spate şi trăgând repede o duşcă. Îmi păru a fi gin, şi se vedea clar că se ocupase de ceva vreme de sticla respectivă.

Cu un oftat lung şi sfâşietor, vârî înapoi sticla sub o grămadă de paie şi aprinse o lumânare nouă de la flacăra celeilalte, care era pe cale să se stingă. Cu ajutorul unor picături de ceară topită, o făcu să stea dreaptă lângă surata ei epuizată.

Şi acum începu alt cântec, acesta într-o notă mai joasă şi mai întunecată; cânta mai încet, aproape jelind, pronunţând fiecare cuvânt cu o claritate exagerată şi înfiorătoare:

Robin cel Rău, dorindu-şi un asemenea festin
O să ia micul dejun cu o funie şi o bucată de unt
La care să-şi invite toţi tovarăşii
Care se desfată cu asemenea isprăvi întunecate
.

O funie şi o bucată de unt? Isprăvi întunecate?

Brusc mi-am dat seama că mi se făcuse părul măciucă, la fel cum mi se întâmplase când Feely frecase pieptenele ei negru de ebonită de puloverul de caşmir şi îl apropiase de ceafa mea. Însă în timp ce încercam să calculez cât de repede aş putea coborî cadrul de lemn ca să o rup la sănătoasa, femeia vorbi:
- Vino sus, Flavia, zise ea. Vino şi alătură-mi-te în micul meu recviem.

"Recviem?" am gândit. "Oare chiar vreau să mă caţăr într-o celulă cu pereţii din cărămidă împreună cu o femeie care în cel mai bun caz e într-o uşoară stare de ebrietate şi în cel mai rău e o maniacă ucigaşă?"

M-am târât în acel întuneric.

Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu lumina lumânării, am văzut că ea purta o bluză albă de bumbac cu mâneci scurte şi bufante, şi cu un decolteu rotund. Cu părul negru ca pana corbului şi cu fusta ei viu colorată, putea cu uşurinţă să fie luată drept o ţigancă ghicitoare.
- Robin s-a dus, zise ea.

Aceste cuvinte aproape că îmi frânseră inima. Ca oricine altcineva din Bishop's Lacey, întotdeauna am crezut că Grace Ingleby trăieşte în propria ei lume singuratică: o lume în care Robin se joacă încă în curtea plină de praf a casei, alergând dintr-o parte într-alta după găini ameţite, dând năvală în bucătărie din când în când pentru a cere ceva dulce.

Însă acest lucru nu era adevărat: ea stătuse, ca şi mine, lângă mica piatră funerară în cimitirul Sfântul Tancred, şi citise inscripţia simplă: Robin Tennyson Ingleby, 1939-1945, Adormit întru Domnul.
- Robin s-a dus, zise ea din nou, acum aproape ca un geamăt.
- Da, am zis. Ştiu.

Firicele de praf pluteau ca nişte lumi în miniatură în razele de soare subţiri cât creioanele ce pătrundeau în crepusculul încăperii. Mă aşezai pe grămada de paie.

Şi atunci, un porumbel se înălţă din cuibul său şi ieşi prin mica fereastră arcuită. Aproape că mi se opri inima în loc. Crezusem că porumbeii au plecat de mult timp de acolo şi aproape că mă aşezasem pe bietul prostuţ.
- L-am dus la mare, continuă Grace, mângâind bărcuţa, fără a da importanţă păsării. Ştii, Robin iubea marea.

Mi-am tras genunchii sub bărbie şi i-am cuprins cu braţele.
- Se juca în nisip. Construia castele de nisip.

Se lăsă o tăcere îndelungată şi văzui că era cu mintea în altă parte.
- Şi mâncaţi îngheţată? am întrebat, de parcă asta era cea mai importantă întrebare din lume. Nu-mi veni altceva în minte.
- Îngheţată?

Ea dădu din cap.
- Ne-o serveau în cupe de hârtie... nişte cupe de hârtie mici şi ţuguiate. Noi voiam cu aromă de vanilie - amândurora ne plăcea vanilia, şi lui Robin, şi mie. Lucru ciudat, totuşi...

Ea oftă:
- Când am mâncat-o, avea gust de ciocolată... de parcă nu clătiseră linguriţa cum trebuie.

Dădui din cap cu înţelepciune.
- Se întâmplă uneori, zisei.

Ea întinse mâna şi mângâie din nou bărcuţa, trecându-şi vârfurile degetelor peste carena netedă şi vopsită. Apoi suflă în lumânare şi o stinse.

Rămăsei ceva vreme în tăcere, în revărsarea de lumină care se infiltra în peştera aceea cu pereţii din cărămidă roşie. "Aşa trebuie să fie în uter", mă gândii.

Cald. Aşteptând să se întâmple ceva.
- De ce eşti aici? zise ea în cele din urmă.

Am observat că nu mai articula cuvintele la fel de neclar ca înainte.
- Vicarul a trimis două persoane ca să-şi instaleze cortul pe Câmpul Jubilee. M-a rugat pe mine să le arăt drumul.

Ea mă apucă de braţ.
- Gordon ştie? întrebă ea.
- Cred că ştie, am zis. I-a spus vicarului că e în regulă dacă îşi instalează cortul la capătul aleii.
- La capătul aleii...

Ea dădu drumul unui oftat lung şi greoi.
- Da, e în regulă, nu-i aşa?
- E un teatru ambulant de păpuşi, am zis. "Păpuşile lui Porson". O să dea o reprezentaţie sâmbătă. I-a rugat vicarul. Vedeţi, li s-a stricat furgoneta... şi...

Am fost cuprinsă brusc de inspiraţie.
- De ce nu veniţi şi dumneavoastră? am întrebat. Va fi toată lumea din sat acolo. Aţi putea sta lângă mine şi...

Doamna Ingleby se uita îngrozită la mine.
- Nu! zise ea. Nu! N-aş putea face asta.
- Poate dumneavoastră şi domnul Ingleby aţi putea veni împreună şi...
- Nu!

Se ridică în picioare, stârnind un nor gros de pleavă, şi pentru câteva clipe, în timp ce pleava se învârtea în jurul nostru, rămăserăm complet nemişcate, ca două siluete într-un glob de jucărie.
- Mai bine ai pleca, zise ea brusc, cu o voce răguşită. Te rog să pleci acum.

Fără a mai spune un cuvânt, am orbecăit până la deschizătura din podea, cu ochii lăcrimându-mi din cauza prafului. Şi cu un efort surprinzător de mic, m-am pomenit lunecând pe girueta de lemn şi începând lunga coborâre.

Trebuie să recunosc că m-am gândit la povestea lui Jack şi a vrejului de fasole.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer