Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Casa scărilor


Corina Bernic

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Corina Bernic
Casa scărilor
Editura Casa de Pariuri Literare, 2011




*****
Intro

Prezentare autor
Născută la Iaşi în 1981, Corina Bernic a lucrat din 2003 până în 2005 ca jurnalist TVR, din 2006 până în 2010 a ocupat funcţia de şef de departament în cadrul Centrului Naţional al Cărţii al Institutului Cultural Român. În prezent este manager cultural al Fundaţiei Bosch.

A publicat articole în diverse ziare şi reviste (Observator cultural, Dilemateca, Dilema veche, Contrafort, ofCorso, Timpul, Ziarul de Iaşi), proză în diverse antologii, a editat antologia de proză scurtă Primii mei blugi (Editura Art, 2009) şi antologia bilingvă a Festivalului Internaţional de poezie "Oskar Pastior", Sibiu 2007 (Editura Art, ed. I 2008, ed. a II-a, 2009). Printre autorii traduşi de ea se numără Herta Müller, Daniel Kehlmann, Peter Handke, Oskar Pastior.
 

Prezentare volum
 
Se poate locui în Casa scărilor, se poate citi, poţi spiona vecinii de vizavi, trage cu urechea. Aici ai parte de mici revelaţii şi înfiorări, filme, distracţie şi tristeţe. Scris cu inteligenţă şi umor - şi încă ceva: o detaşare caustică se simte pe tot parcursul lecturii -, volumul are toate atuurile să devină unul de referinţă. (V. Leac)
 
Corina Bernic scrie o "poezie de speriat copilul din tine" (un copil al Epocii de Aur, desigur). Lucrurile se complică atunci când acesta se strecoară, ca un ilegalist, prin cotloanele de pe casa scării pe care o bântuie şi, pe nepusă masă, se năpusteşte şi te sperie la rândul lui, de ţi se face părul măciucă. (Constantin Acosmei)
 
Corina Bernic îşi păstrează, în ciuda numeroaselor responsabilităţi, alura de puştoaică nonşalantă, de zvârlugă pe cât de ingenuă, pe atât de afurisită. Am numit-o cândva "Gavroche", cu simpatie, cucerit de vioiciunea, inteligenţa şi - n-o să vă vină să credeţi! - gravitatea şi seriozitatea sa.
 
Nu ştiam că scrie versuri. De fapt, nici nu scrie versuri, stihuri, poezii ş.a.m.d., ea scrie "poezele", cum şi le botezase mai demult. Autoironică, precum îi este firea, se distanţează de confesiunea directă, respinge patetismul, se abţine de la efuziunile sentimentale. Volumul ei propune, aparent în joacă, un remember al copilăriei comuniste, cu şoimii, cireşarii, pistruiaţii, mieuneii şi bălăneii ei. Joaca păstrează inocenţa, dar refuză naivitatea. Copilul şi adolescentul au învăţat să destructureze miturile entertainmentului "educativ" şi "multilateral dezvoltat", încep să distingă realitatea cenuşie din jur, privesc cu sarcasm "revoluţia continuă" propagată de la tribune, pe care o asociază, ricanând, dinamicii bufe a desenelor animate. "Poezelele" rimează astfel cu vacuitatea unei lumi, fiind mai convingătoare, mai tuşante şi mai adecvate - ca expresie stilistică a candorii înşelate - decât o filipică explicită. "Poezeaua" reabilitează, în felul acesta, poezia interzisă. Chiar şi acum, după douăzeci de ani. (O. Nimigean)
 
***
 
în casa scărilor
 
e bine
îmi place bejul crăpat pe pereţi
e rupt de alb de-un şnur înalt şi roşu
 
e bine aici
am trepte pe care le prefer
una-i mâncată-n dreapta, alta-n stânga
îmi sprijin capul mai uşor
chiar pot să şi aleg
 
aici în casa scărilor
e bine
căldura miroase a ceapă la tigaie
sau a tocană când face doamna de la doi
atunci nici liftul nu mai deranjează
e un castron ce plimbă cărnuri noi
 
nu-i rău aici
de unde stau văd gaura-n pantofi
şi tivul rupt la pardesiul doamnei de la patru
sacoşele sunt fascinante
mari, grele, pline de culori
 
în casa scărilor
nu-i bine
când rămâi singur
doar cu un ecou
mi-o ia întruna înainte
mă supără şi-şi bate joc de mine
când nu e nimeni şi e plină zi
dar râd şi eu de el
atunci ies şi latru
în scările de bloc de vizavi
parter
 
revoluţie
 
l-au lovit, l-au scuipat
pe bălănel
i-au scos ochii
şi l-au pus să meargă pe o sârmă
cu un os la capăt
a căzut. atunci
i-au turnat brifcor
pe gât
în fund i-au îndesat
racheta albă
de gât i-au agăţat
o cheie de paişpe
toate astea sub
ochii bolnavi de strabism
ai lui miaunel
care urla necontenit
NU, ZAIŢ şi PAGADII.
 
şoimii
 
copiii cernobâlului se pierd
an după an
în mlaştina asfaltului topit -
cu cheia de la gât ei,
cireşarii,
scobesc trotuarele,
căutând o nouă
rachetă albă
 
fetiţa cu două capete
 
maria-mirabela
fata cu cele două capete
care se ceartă
între ele
întruna
 
maria vrea mereu mai mult
mirabela ia totdeauna
mai puţin
nici la ele stânga nu s-a înţeles
mai de loc
cu dreapta
dar de fiecare dată
a ştiut
una
ce face cealaltă
 
dintr-un vis
 
dor
meam
şi te visam
astă noapte
trezirea
din
dor
mire
mi te-a luat
din ochi aşa
cum un bunic
îi şterge nepotului
urmele de îngheţată
din colţul
gurii
 
melc de calendar
 
uneori
trece
prin zi
ca pe un covor
roşu
 
îşi împleteşte
ochii
cu firele epice
ale ţesăturii
 
să nu cadă
printre nopţile
de luni
se agaţă de fiecare filă
ca un melc
de calendar
 
noroi de zi
 
după cafea, după iaurt
după aerul înghiţit şi rumegat
între foile de ţigară
se îndreaptă spre baie,
sanctuarul singurătăţii
sanitare
şterge faţa de urmele de noroi
de zi
şi
pregăteşte-o pentru o noapte
plină de poze
în mişcare
şi de neînţeles dimineaţa
următoare
încât vor părea
să fi fost
la fel de inocente şi frumoase ca
din vise plăcute
oarecare
de noapte bună.
 
spre adormire
tresare
şi se întreabă
 
dacă nu cumva a uitat
să şteargă
oglinda
de faţa grea de noroi
 
gelozie
 
mi-aş fi dorit
să fi învăţat de la mine
unele cuvinte
pe care le foloseşti
atât de uşor
ca pe un zmeu
mă mănâncă visele
şi abia mă abţin
să nu alerg
 
în buzunar
dau numai peste
mărunţiş
cu care nu pot
nici măcar
să-mi cumpăr
un dumnezeu
al meu
şi numai
al meu
pe care să-l trag
după mine
de sfoară
ca pe zmeu
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer