Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O descriere subiectivă


Augustin Ioan

23.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu e tocmai uşor de ajuns pe insula Torcello. De la Fondamente Nuove, din Venezia, schimbi trei vaporetto: spre Murano, spre Burano şi, abia de acolo, treci apa la Torcello. Are aerul unui pelerinaj. Şi pe drept cuvânt, căci, rămase în picioare, din ceea ce fusese după epoca justiniană o metropolă, sunt doar două lăcaşuri de cult: Santa Fosca (imagini aici) şi catedrala Santa Maria Assunta (imagini aici), edificată începând cu secolul al VII-lea. Santa Fosca e contemporană cu San Marco din Venezia şi a fost gândită ca martirium pentru ansamblul sacru format din baptisteriul-cu-bazilică de alături. Astfel, arhitectura dădea seamă despre triada naştere (creştină, prin botez în baptisterul aflat primul pe axa est-vest a ansamblului), viaţă (de aici şi de apoi, prin catedrala-bazilică, unde naosul şi altarul, clar marcate deja, după episodul iconoclast, dau seama despre cele două feluri, tragem nădejde, ale vieţii noastre) şi, respectiv, moarte (în speţă, moartea martirică şi cea părelnică, a sfinţilor prezenţi prin sfintele moaşte, la Santa Fosca).
 
Triada spaţială înseamnă şi o diversitate tipologică. Baptisteriul din ax este cilindric în plan, pentru ca locul propriu zis al scufundării în apă, din centru, să fie anturat de opt coloane, pentru că opt e număr hristic iar octogonul negociază şi în naos între pătratul lumii acesteia şi cercul (spaţial: cupola) cerurilor, de deasupra, prin intermediul triunghiurilor sferice, patru, cu evangheliştii. Bazilica (vezi aici) are o prispă, dispusă de-a stânga şi de-a dreapta baptisteriului, pe unde intră în lăcaşul de cult cei deja botezaţi. În rest, este o bazilică obişnuită, dintre cele din care am uitat să mai facem deşi avem, în Dobrogea, o tradiţie îndelungată şi glorioasă în acest sens (mai multe, aici; sau, despre un tip foarte special de bazilică cu cupolă, aici).
 
Al treilea element spaţial al ansamblului este o capelă cruciformă, o interpretare creatoare a tipului de cruce greacă înscrisă, constantinopolitan: Santa Fosca. De afară, predomină cupola, ridicată peste porticul - cum altfel - octogonal. Din interior, însă, observăm că laturii estice, cu altarul, i s-a lungit semnificativ braţul crucii, ca şi când altarul ar tinde către răsărit mai mult decât corpul bisericii însuşi. Dictată, probabil, din necesităţi de cult, această modificare a tipului de cruce greacă înscrisă, cum este el cunoscut (aşadar cu braţele crucii egale, căci înscrise într-un cerc), ne pune pe gânduri. Cu câteva secole înainte de edificarea acestui mic lăcaş de cult, Sf. Maxim Mărturisitorul, în a sa Mystagogia ne spunea două lucruri care pe un arhitect de biserici îl siderează, sper, şi azi:
 
1) Fiecare spaţiu al bisericii, înaintând spre est, este cer pentru cel dinaintea lui.
2) Naosul este hieration-în potenţă (hieration, locul sfânt, era numele de-atunci al altarului încă nedespărţit, prin iconostas, de restul bisericii), în vreme ce hieration-ul este naos-în-act. Prin urmare, naosul tinde, deopotrivă spre estul mistic (în sus) şi spre estul geografic, în vreme ce altarul a ajuns deja.
 
Or, la Santa Fosca lucrurile par că se petrec exact invers...
 
În fine, dar deloc mai puţin important, ansamblul de pe Torcello mai conţine, dincolo de altarul bazilicii, la care voi reveni, şi o celebră campanilla. Atât din Venezia, cât şi de pe aeroport, când soseşti pe Marco Polo şi porneşti cu vaporetto spre destinaţie, campanilla uriaşă domină orizontul, la fel cum o face şi campanilla din miezul Pieţei San Marco. Ele două, ca şi multe altele, par să compenseze orizontalitatea peisajului lagunar, vegheat totuşi, spre nord, de profilul cretat al Alpilor din apropiere.
 
Ansamblul de la Torcello are, în cele două case romane de faţă, un muzeu. Ca să nu plătească, turiştii se fotografiază cu toţii doar pe bucata de rocă numită Tronul lui Attila: stând pe el, cruntul rege hun ar fi împărţit versiunea sa de dreptate lagunei. Acolo, însă, în muzeu, am văzut prima oară o cruce fractală: fiecărui braţ al crucii îi creşte o cruce şi pe fiecare braţ al acestora înmugureşte o alta şi aşa, cât a permis fierul cel negru din care este croită.
 
Dar nu de asta ne ducem la Turcello, ci pentru a privi cu atenţie catedrala Santa Maria Assunta. Ca orice bun exemplu care a trecut testul timpului, pe care îl dau studenţilor, catedrala are câteva caracteristici esenţiale:
1). Nu este o clădire, ci un ansamblu articulat de obiecte edificate, cu diferite funcţii.
2). Catedrala este interesantă şi semnificativă de la orice distanţă am privi-o: şi de pe aeroportul Marco Polo, sau de pe ţărmul Veneziei, de la Fondamente Nuove, de unde ni se anunţă prin campanilla şi prin acoperişul bazilicii, dar şi de la distanţă microscopică, atunci când - anticipez puţin, privim sideraţi Judecata de Apoi, copleşitoare cum şi trebuie să fie, sau mozaicul pardoselelor).
3) Catedrala nu este o clădire, ci un proces, iar rezultatul, iarăşi, nu este un obiect, ci un palimpsest. Din secolul al VII-lea până cu cinci sute de ani mai târziu şi până astăzi, când se restaurează campanilla, strat peste / lângă strat, obiect nou lângă / peste obiect vechi, mozaic peste frescă peste mozaic peste marmură nudă. Schimbările de soartă ale oraşului sunt vizibile în destinul ansamblului religios, atât în glorie, cât şi în decădere.
 
În orice caz, mi se pare relevant că, atunci când localitatea a pierit, pentru că laguna s-a colmatat în dreptul portului său, ea a fost folosită drept carieră de piatră pentru noua metropolă: Venezia, cea de peste lagună. Acesta este răspunsul dat celor care caută cu înfrigurare urmele unui oraş prosper, de peste 50.000 de suflete, în ierburile care ţiuie metalic de atâţia greieri şi nu găsesc nimic. Oraşul şi-a urmat locuitorii. Mai puţin ansamblul catedralei, care a rămas aici neatins, devenind mănăstire şi, acum, muzeu. Singurătatea aproape absolută de acum îi prieşte.
 
Dar senzaţia pe care o dă oricui intră prima dată înăuntru aceasta este: deopotrivă de înălţare şi de învăluire. Sunt proporţiile bazilicii, de bună seamă. Sunt mozaicurile de aur, peste care tronează cel de pe peretele vestic, unde ne sunt povestite pe registre, ca în benzile desenate, cerurile, cine le stăpâneşte, judecata de apoi şi tot ce mai trebuie să ştii ca lucruri de folos spre propria mântuire. Hieration-ul, altar zicându-i-se astăzi, este înălţat cu câteva trepte (şi locul înalt pe care soseşti se cheamă solee), iar în exedră este un mic amfiteatru, cu, în ax, tronul episcopului, amplasat cel mai sus în spaţiul sacru. Cel mai sus, adică aproape de semicalota unde un alt mozaic de aur o descrie pe Fecioara Maria cu Pruncul, în transcendenţa lor. De jur împrejur, acolo unde, astăzi, într-o biserică ortodoxă, ar sta sfinţii militari, sunt montate panouri de piatră dispuse simetric, tăiate cum sunt dintr-o singură lespede de marmură. Par să aibă proporţii de aur, dar nu am verificat. Astfel aşezate, ca la Sfânta Sofia, par exemple nenumărate de Teste Rorschach (imagini aici). Peste o parte din aceste panouri a fost, o vreme, frescă, apoi, apoteotic, mozaicurile de aur care predomină astăzi. Deasupra structurii care delimitează, lăsându-l vizibil, altarul, au fost amplasate târziu nişte icoane, dar orientate către oficiant, nu către naos.
 
Deasupra capelei din dreapta altarului, cum privim spre el, chiar pe arcul care o desparte de naos, mozaicul ne aminteşte de cel de la Capela Sf. Zenon din bazilica Prassede de la Roma (imagini aici). Coborând din nou către acesta, dacă ne putem desprinde ochii de pe pereţii bazilicii, am putea observa mozaicurile pardoselii, din intarsie de marmură, unele în manieră cosmatescă. Vorbind despre straturi, veţi observa că această pardoseală nu este prima: pe alocuri, suntem lăsaţi să privim în profunzime, unde, la vreo două palme de suprafaţa vizibilă astăzi, se vede prima pardoseală, cu nimic mai prejos decât cea de acum...
 
Am reuşit să ajung pe Torcello, pentru a vedea acest ansamblu edificat, abia în 2010 şi l-am revăzut de curând, pe îndelete. În 2010 am poposit spre seară, cu un grup de studenţi cu care venisem să ne minunăm de Bienala de Arhitectură. Intrat în bazilică, după o vreme de muţenie, am reuşit să mai spun doar că eu nu mă mai întorc la Venezia, pentru că am ajuns acasă. Desigur, bravam: m-am întors spăşit, se înserase deja, la "acasa" noastră temporară, de lângă Ponte Rialto, apoi la aceasta, din patrie, de unde vă povestesc astăzi...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer