Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De citit


Ioana Bâldea Constantinescu

09.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu cred că mi-a spus vreodată o poveste. Nu din cele declarat ficţionale, bântuite de lighioane special ticluite pentru copii. Probabil că nici nu-i prea plăceau. Avea ea alte poveşti.
 
Şi e ciudat cum, zilele astea, tocmai nişte lighioane, minuscule, reale şi cât se poate de pretenţioase mi-au adus-o înapoi.
 
În cartea pe care o citesc, cineva creşte viermi de mătase. Descântă şi observă în taină gogoşile bolborosind a borangic peste umbra discretă a ceea ce a fost o masă plină de frunze de dud.
 
Pentru mine, e o scenă familiară, cumva proustiană, cumva recuperatorie, cumva... aşa, de poveste. Am văzut-o aidoma de nenumărate ori. Chiar şi acum dormitează undeva, în tainiţele copilăriei mele, acolo unde se mişcă energic, niciodată obosit, niciodată plictisit, niciodată estompat de banalitate personajul fantastic al primilor mei ani.
 
Străbunica mea creştea viermi de mătase. Între altele. Felul în care studia gogoşile şi mă lăsa (ne lăsa, pe noi, a treia generaţie de copii pe care a refuzat să şi-i anine de fustă) să mă apropii cu nasul de masa unde trudeau jivinuţele claustrate de bunăvoie în coconul lor de iţe preţioase face parte din primele mele amintiri. Mi se părea un lucru extraordinar. Cumva secret, cumva ilicit... Stăpânit numai de ea, ţanţoşă ca îmblânzitorii de şerpi, care ştia după forma, mirosul şi moliciunea gogoşii cum va fi mătasea...
 
Fără să vreau, o văd pe femeia din carte, tânără, încă, la pagina 30, cu obrazul vag brăzdat de riduri atemporale al celei pe care mi-o evocă. La vârsta la care am cunoscut-o eu, străbunica mea, posesoarea unui incredibil păr lung şi negru şi a unor ochi vii, de culoarea tăciunelui, nu avea nimic din opintelile, ezitările şi văicăreala unui om bătrân. Când nu-şi hrănea supuşii misterioşi din inima gogoşilor de care vă spuneam, creştea pui de fazani, raţe leşeşti şi bibilici (Le auzi cum se vaită? Păcat, păcat, păcat, păcat...).
 
Râdea mult.
 
Ne plimba dimineaţa pe la ghivece locuite de flori şi ierburi care înfloreau bezmetic sub degetele ei, să crape vecinele de ciudă. E un talent pe care l-a moştenit verişoara mea. O vrăjitorie care de mine, viitoare clientă fidelă a supermarket-ului, nu s-a prins decât în germenii admiraţiei pentru oamenii care despart cu suficientă delicateţe trupul plantei de asediul buruienilor încât să li se nască negreşit muguri şi petale pe sub degete.
 
Nu credea în leacuri băbeşti, cât în atotputernicia aspirinei Bayer (Ia că-ţi trece...). N-am auzit-o niciodată vorbind de deochi, blesteme sau altele asemenea. Câteodată mă gândesc că acesta e şi motivul pentru care nici eu nu cred în ele. Dar asta e altă poveste...
 
Urzea. La război. Copii fiind, ne lăsa să ne lipim cu spatele de pedala de jos a maşinăriei din care se iveau velniţe şi covoare şi aşa, legănaţi de ritmicitatea ei, vedeam deasupra noastră firele colorate unite în îmbrăţişări neaşteptate şi geometrii policrome şi adormeam acolo, sub ţesătura aspră, uşor miţoasă, care lua fiinţă odată cu primele noastre vise.
 
Am multe amintiri cu ea. Măruntă şi iute, guralivă şi veselă, mămoasă, arţăgoasă, poznaşă şi copilăroasă, cumva, gata să scuture lumea de temeri, s-o ascundă în buzunar şi să mi-o pună apoi în palmă, cuminte şi fermecată, totodată, ca o gogoaşă de mătase...
 
O recitesc des, din imagini ca aceasta, iţite brusc în monotoniile mele urbane şi dezvrăjite, pline, parcă, de toate cuvintele pe care nu le spunea niciodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer