Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stâlp de fum în San Giorgio Maggiore - Venezia (1)


Augustin Ioan

16.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Probabil cea mai bine plasată biserică a Veneziei, după San Marco, biserica desemnată în cele ce urmează cu sigla SGM (terminată, după moartea autorului, şi completată în ansamblul mănăstiresc de Baldassare Longhena) este, probabil, cea mai spectaculoasă lucrare de artă sacră a lui Andrea Palladio. Campanilla sa este secundă doar după cea din piaţa de peste Canal Grande. Claustrele care îi sunt adosate sunt o minune a acestui tip de refugiu din lume (în Veneto, le concurează, în topul propriu, doar cele patru de la biserica unde odihnesc moaştele Sf. Anton de Padova).
 
Dar ea este, de asemenea, plasată într-un triptic de lucrări palladiene la Venezia. Biserica de la Zittele i se adaugă în stânga, cum privim dinspre coloanele de intrare în Piaţa San Marco, pentru ca triada să se închidă cu Il Redentore. Zittele este un cer cupolat peste un pământ pătrat. Nu este nimic altceva de spus în ceea ce priveşte spaţiul sacru. Poate doar faptul că, aproape în acelaşi timp istoric, la un mod similar, uluitor de simplu şi de expresiv de a reprezenta arhitectural o imago mundi se gândise şi Mimar Sinan Paşa, la Istanbul. Chiesa del Redentore, dedicată de Senatul Serenissimei Republici, ca şi Santa Maria della Salute, ieşirii din ciuma de la 1576, este un plan treflat precedat de un pronaos cu capele laterale. Pentru noi, cei obişnuiţi cu scara minoră a bisericilor treflate de pe la noi, Il Redentore ne dă o lecţie binemeritată de excelenţă a acestui tip de biserică. Dacă aş fi prins a treia duminică din iulie la Venezia, vedeam şi sărbătoarea anuală în care veneţienii, în pelerinaj, trec canalul Giudecca până la acest lăcaş de cult spre a mulţumi, iarăşi şi iarăşi, cerului cupolat dinlăuntrul său.
 
Fiecare dintre aceste biserici de (acelaşi) autor îşi merită cu prisosinţă locul în istoriile arhitecturii nu doar pentru logica structurală a interioarelor, ci şi pentru reuşita (vizibilă mai ales la SGM şi Redentore) de a propune o faţadă târziu-renascentistă unor bazilici.
 
Mai pe scurt, arcele de triumf care sunt faţadele palladiene sunt compuse dintr-un fronton triunghiular întreg pentru nava principală şi câte o jumătate de fronton de o parte şi de alta, care încununează navele laterale. Se poate vedea încă un astfel de exerciţiu palladian de placare a unui lăcaş de cult de data aceasta pre-existent (gândit de Jacopo Sansovino), la San Francesco della Vigna, o mănăstire aflată lângă Arsenal. Trebuie doar să mai adaug că am stat o săptămână fix lângă zidurile unei alte lucrări palladiene, Convento della Carità (la Ponte dell'Accademia).
 
Structura interioară, logică până la ultimele consecinţe, de la SGM invită la o înţelegere aproape şcolărească (dacă şcolarul, însă, e la arhitectură) a modului în care bolţile şi cupolele se intersectează spre a-şi înmâna eforturile, din nod în nod, spre pământ. Aceste toate puncte de intersecţie, de tensiuni, sunt tivite cu piatră. Prin urmare, avem următoarea convenţie vizuală: câmpurile sunt albe, iar muchiile, coloanele şi pilaştrii sunt gri. Pilaştrii sunt, la rândul lor, flancaţi de câte o coloană angajată de-a dreapta şi de-a stânga, realizând treimi şi ajutând la disiparea, inclusiv vizuală, a tensiunilor nu doar pe verticală, din cer în lagună, ci şi pe orizontală. SGM este un tratat de raţionalitate a modului cum trebuie alcătuită o biserică.
 
Totuşi, ce fel de noutate aş mai putea aduce la ceea ce se află scris în toate bunele cărţi de arhitectură, dacă m-aş opri aici? În definitiv, LiterNet nu este dedicat istoriei arhitecturii. Noutatea o constituie, sper, comentariul la o instalaţie site-specific a lui Anish Kapoor (http://artobserved.com, http://www.flickr.com, http://twitpic.com/). Nu este singura instalaţie din Venezia Bienalei de artă şi, mai cu seamă, lucru care m-a interesat cel mai mult, nu este singura instalaţie de, cum să îi spun? - artă contemporană care se foloseşte de spaţiul interior şi/sau exterior al unui lăcaş religios venezian. Nu am o statistică a bienalelor anterioare spre a vedea în ce măsură această apropriere a spaţiului sacru este o tendinţă nouă, întrucât mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu am urmărit cu atenţie decât Bienalele de arhitectură. Speculez, deci, că tema celei de artă din 2011, IllumiNations, predispunea, parcă, la o astfel de abordare. Revenind la instalaţia lui Kapoor de la SGM, care chiar este o instalaţie în sensul mecanic al termenului, ea constă într-o coloană de fum alb, care se generează sub cupola centrală a naosului, este apoi forţată să urce strict vertical şi, mai ales, să fie absorbită integral sub ochiul cupolei de o "hotă" care, apoi, iese printr-o fereastră a cupolei şi se vede, ca un şarpe de aluminiu, când priveşti SGM de peste lagună, să spunem chiar din faţă de la Arsenal. În dreptul celor patru stâlpi centrali, care susţin cupola, se află patru instalaţii verticale cu ventilatoare, care forţează coloana să urce dextrogir (rotindu-se în sensul acelor de ceasornic), ceea ce ea, ascultătoare, chiar face. Sus de tot, înainte de a se lăsa înghiţită şi scuipată afară, coloana de fum este şi luminată.
 
Ca instalaţie, întreaga înscenare este foarte interesantă. Stâlpul de fum urcă, rotindu-se în ascensiunea sa. Nu ştiu cum ar comenta criticii de artă rezultatul (în primul rând Erwin Kessler, dar - glumesc! - mi-e şi frică să-l întreb, după ce i-am citit comentariul la adresa întregii expoziţii în Revista 22 din 5, 12 şi 19 iulie 2011). Orice arhitect care cochetează cu tema sacrului desigur că vibrează altfel la o astfel de propunere, pentru că ea nu poate să rămână doar artistică. Am aflat ulterior că instalaţia nu e atât de specifică locului, că a mai fost, cu alte cuvinte, expusă. Fie! Dar nu într-o asemenea biserică. Am nimerit acolo chiar la vremea liturghiei. Printr-o foarte stranie coincidenţă, am văzut Il Redentore, Zittele şi SGM una după alta, intrând înăuntru pentru a prinde, în fiecare din ele, fix aceeaşi bucată de slujbă. Apoi, trecând Giudecca şi ajungând la Zattere, unde stăteam, am prins şi acolo, a patra oară, acelaşi moment liturgic final, ca şi când am fi trăit aceeaşi secvenţă temporală repetată, iarăşi şi iarăşi.
 
La SGM, coloana de fum preceda, în ordinea spaţială, mulţimea (da, mulţimea!) de credincioşi, strânşi lângă altar şi, deci, dincolo de ea. Ceva, în ordinea simbolică, mi s-a părut straniu. Dacă stâlpul de fum dorea să stea pentru ceea ce cred că voia să semnifice, lumea în rugăciune îi întorsese spatele. Pe de altă parte, a face vizibil ceea ce este nu numai de nerostit, ci şi de nevădit, mi se părea o forţare. Sunt, însă, dispus să recunosc că nu am dreptate, dacă mă convinge cineva. Altfel, nimic de spus, impresionantă asocierea dintre o capodoperă arhitecturală şi această piesă eterică de artă contemporană...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer