Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Cioplitorul în piatră


Camilla Läckberg, traducere de Simona Ţenţea

24.08.2011
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Camilla Läckberg
Cioplitorul în piatră
Editura Trei, 2011

Traducere din suedeză de Simona Ţenţea



*****
Fragment

În vreme ce coborau la parter, el clocotea de mânie. Nu trecuseră decât trei zile de la moartea Sarei, şi Lilian deja încerca să o folosească drept armă într-o vrajbă meschină. Era într-atât de... crud încât abia putea concepe că era posibil. Cel mai tare îl stârnea faptul că irosea timpul şi resursele poliţiei, când ei ar fi trebuit să-şi concentreze toată energia asupra găsirii persoanei care-i omorâse unica nepoată. Faptul că Lilian nici măcar nu se gândise la consecinţe era într-atât de abject şi pervers, încât el abia dacă putea găsi cuvintele care să fi descris acţiunile femeii.
 
Când intrară în bucătărie, văzu pe chipul lui Lilian că aceasta era conştientă de bătălia pierdută.
- Am aflat nişte chestiuni interesante de la Stig, grăi ameninţător Patrik.
 
Eva, prietena lui Lilian, îi privi întrebătoare. Fără îndoială că înghiţise toată gogoaşa spusă de Lilian, însă probabil că peste câteva minute avea să-şi vadă prietena într-o lumină complet diferită.
- Nu înţeleg de ce insistaţi să deranjaţi un om bolnav la pat, dar se pare că în ziua de azi poliţia nu mai are pic de respect pentru nimeni, împroşcă Lilian, într-o zadarnică încercare de a redobândi controlul.
- Aveţi, fără îndoială, dreptate cu privire la asta, spuse Gösta, aşezându-se calm pe unul din scaunele de bucătărie aflate cu faţa înspre Lilian şi Eva.
 
Patrik îşi trase un scaun lângă el şi se aşeză, la rându-i.
- A fost o idee bună să stăm de vorbă şi cu Stig, deoarece a făcut o declaraţie remarcabilă. Poate că aţi binevoi să daţi o mână de ajutor, explicându-ne.
 
Lilian nu întrebă ce fel de declaraţie a făcut soţul ei. Într-o linişte năprasnică, ea aşteptă ca poliţiştii să continue. Următorul care vorbi fu Gösta.
- A zis că v-aţi dus la el în cameră după plecarea lui Kaj şi că nu existau urme cum că v-ar fi lovit cineva. Şi nici nu i-aţi pomenit de asta. Puteţi explica?
- Presupun că durează o vreme până când urmele devin vizibile, mormăi Lilian, într-o curajoasă încercare de a salva situaţia. Şi nu am vrut să-l îngrijorez pe Stig, având în vedere starea lui. Sunt sigură că înţelegeţi.
Înţelegeau ei şi mai mult de-atât. Iar femeia o ştia.
 
Patrik preluă controlul.
- Sper că vă daţi seama de gravitatea fabricării unor acuzaţii false.
- N-am fabricat nimic, răbufni Lilian, apoi spuse pe un ton oarecum mai calm:
- Ei bine, poate că am... exagerat un pic. Însă doar pentru că era pe punctul de a mă ataca. I-o citeam în priviri.
- Şi loviturile pe care ni le-aţi arătat?
 
Nu spuse nimic, şi nici nu fu nevoie. Realizaseră deja că Lilian şi le produsese de una singură, înainte ca ei să îşi facă apariţia. Pentru întâia oară, Patrik începu să se întrebe dacă nu cumva femeia avea, într-adevăr, o problemă psihologică.
 
Ea spuse cu încăpăţânare:
- Însă a fost doar pentru că aveaţi nevoie de un motiv ca să-l luaţi la interogatoriu. Atunci aţi fi putut căuta în pace şi linişte dovada că el sau Morgan a ucis-o pe Sara. Ştiu că a fost unul din ei, am vrut doar să vă ajut, îndrumându-vă pe calea cea bună.
 
Patrik îi aruncă o privire sceptică. Ori era mai îngustă la minte decât orice altă persoană pe care-o cunoscuse el vreodată, ori pur şi simplu era uşor nebună. În orice caz, trebuiau să pună capăt acelor imbecilităţi.
- Pe viitor, am aprecia dacă ne-aţi permite să ne facem meseria. Şi să lăsaţi în pace familia Wiberg. Aţi priceput?
 
Lilian încuviinţă, însă vedeau că era furioasă. Prietena ei o privise uluită, de-a lungul întregii conversaţii. Apoi ţinu să plece odată cu Patrik şi Gösta. Fără îndoială, prietenia aceea tocmai suferise un şoc.
 
Nu vorbiră despre povestea lui Lilian pe drumul de întoarcere. Întreaga chestiune era mult prea deprimantă.
 
Întins în pat, Stig simţi un atac brusc de nelinişte. Era conştient că Lilian avea să fie supărată, însă nu ştia ce-ar fi putut face diferit. Arătase perfect normal atunci când venise în camera lui. Nu putea înţelege toate absurdităţile acelea cu privire la faptul că fusese agresată de Kaj. De ce-ar fi minţit în legătură cu aşa ceva?
 
Sunetul paşilor de pe trepte era exact atât de furios precum se temuse. Pentru o clipă, vru să-şi tragă cuverturile peste cap şi să se prefacă a dormi, dar se răzgândi. Cu siguranţă că nu avea să fie mare scofală. Pur şi simplu le spusese adevărul; Lilian trebuia să realizeze asta. În plus, totul trebuia să fi fost o greşeală.
 
Expresia de pe chipul femeii îi dezvălui mai mult decât îşi dorea să afle. Era clar că se supărase cumplit pe el şi, confruntat cu privirea sa, Stig se făcu mic, literalmente. I se părea mereu extrem de neplăcut când ea intra într-o stare de genul acela. Nu putea înţelege cum o persoană precum Lilian a lui, care era atât de binevoitoare şi afectuoasă, se putea transforma ocazional în cineva aşa dezagreabil. Brusc, se întrebă dacă era posibil ca aluziile poliţiştilor să fi fost adevărate. Să fi scornit ea o acuzaţie împotriva lui Kaj? Însă respinse ideea. Trebuiau doar să clarifice respectiva neînţelegere, iar atunci ar fi putut şi el să priceapă situaţia.
- Nu poţi niciodată să taci naibii din gură?
 
Femeia se contură ameninţător deasupra lui, iar tonul ascuţit al vocii sale îi fulgeră prin minte.
- Dar, draga mea, am spus doar...
- Adevărul? Asta vroiai să zici? Că doar le-ai zis adevărul? Ce noroc pe capul nostru să avem în preajmă persoane integre, ca tine, Stig. Persoane cinstite, onorabile, ca tine, cărora nu le pasă dacă-şi pun în primejdie propria soţie. Credeam că eşti de partea mea.
 
Se simţi împroşcat în faţă cu picuri mici de salivă şi abia dacă recunoscu figura schimonosită ce-i plana deasupra.
- Dar, Lilian, eu sunt întotdeauna de partea ta. Pur şi simplu n-am ştiut...
- N-ai ştiut? Chiar trebuie să îţi dau mură-n gură, idiotule?
- Dar nu mi-ai zis nimic... şi probabil că poliţiştii doar îşi imaginează ei toată absurditatea asta. Vreau să zic, tu n-ai inventa asemenea lucruri, nu-i aşa?
 
Stig făcea brave eforturi de-a găsi vreun fel de logică în furia ce era îndreptată asupra lui. Abia atunci observă urma de pe faţa lui Lilian, care începea să capete o tentă mov. Cu ochii întredeschişi, el îi aruncă o privire iscoditoare.
- Ce-i cu semnul ăla pe faţa ta, Lilian? Nu-l aveai când ai venit la mine. Vrei să zici că aluziile poliţiştilor erau adevărate? Ai scornit o poveste cum că te-a lovit Kaj atunci când a fost aici?
 
Vocea îi era neîncrezătoare, însă văzu umerii lui Lilian lăsându-se puţin în jos şi nu mai avu nevoie de nici o confirmare.
- De ce naiba ai făcut aşa o tâmpenie? Acum rolurile s-au inversat.
 
Vocea lui Stig era ascuţită, iar Lilian se cufundă pe marginea patului, adâncindu-şi faţa între palme.
- Nu ştiu, Stig. Îmi dau seama acum că a fost o prostie, dar am vrut să-i aibă serios în vedere pe Kaj şi familia sa. Sunt sigură că sunt amestecaţi într-un fel în moartea Sarei. Nu ţi-am zis mereu că omul ăla n-are pic de scrupule? Şi ciudatul de Morgan, care se furişează prin boscheţi şi mă spionează. De ce n-a luat poliţia nici o măsură?
 
Suspinele îi făceau corpul să tremure, iar Stig îşi adună ultimele forţe pentru ca, în ciuda durerii, să se ridice în capul oaselor şi să-şi cuprindă în braţe soţia. O mângâie liniştitor pe spinare, însă ochii lui erau neliniştiţi şi iscoditori.
 
La întoarcerea acasă a lui Patrik, Erica stătea singură pe întuneric, cufundată în gânduri. Kristina o scosese pe Maia la plimbare şi Charlotte se dusese de mult acasă. Spusele lui Charlotte nu-i dădeau pace.
 
Când îl auzi pe Patrik deschizând uşa de la intrare, Erica se ridică în picioare şi merse pentru a-l întâmpina.
- De ce stai aici, pe întuneric?
 
Puse câteva pungi de cumpărături pe blatul de lucru din bucătărie şi începu să aprindă lămpile. Licărirea o orbi pentru un moment, până se obişnui cu ea. Apoi se aşeză greoi la masă şi îşi privi soţul, în vreme ce acesta despacheta cumpărăturile.
- Ce plăcut e acasă, zise el voios, uitându-se în jur. Chiar e bine că mama poate veni să ne ajute din când în când, continuă el, fără a şti că Erica nu îl privea cu ochi buni.
- A, da, o reală plăcere, zise ea, caustic. Trebuie că e grozav să te întorci măcar o dată într-un cămin curat şi bine orânduit.
- Cum să nu! spuse Patrik, fără a realiza că-şi săpa singur groapa, cu fiecare clipă trecută.
- Atunci poate c-ar trebui să te gândeşti să mai stai pe-acasă în viitor, pentru ca lucrurile să fie mai organizate pe-aici! urlă Erica.
 
Creşterea bruscă a volumului îl făcu pe Patrik să tresară. Se întoarse, cu o expresie uluită pe faţă.
- Acum ce-am mai zis?
 
Erica săltă în picioare, de pe scaun, ieşind ca o vijelie. Uneori, soţul ei era prost de nedescris. Dacă nu pricepea, ea nu avea puterea de a-i explica.
 
Se aşeză din nou, în lumina vagă a sufrageriei, şi privi pe fereastră. Vremea de afară oglindea întocmai ceea ce simţea lăuntric. Cenuşiu, zbuciumat, aspru şi glacial. Perioade înşelător de calme, cu puternice furtuni ocazionale. Lacrimi începură a-i curge pe obraji. Patrik intră şi se aşeză lângă ea, pe canapea.
- Îmi pare rău că sunt aşa tont. Probabil că nu-i uşor s-o ai pe mama prin casă, nu?
 
Îşi simţi buza inferioară tremurând. Se săturase de plâns. Avea senzaţia că nu făcuse nimic altceva în ultimele luni. De-ar fi fost măcar pregătită pentru cum aveau să stea lucrurile. Contrastul era într-atât de mare faţă de bucuria pe care crezuse dintotdeauna că o va simţi la naştere. În clipele ei cele mai întunecate, aproape că îl ura pe Patrik fiindcă nu se simţea la fel ca ea. Latura ei raţională era uşurată, fiindcă cineva trebuia să menţină familia pe picioare. Însă îşi dorea ca Patrik să se poată pune în situaţia ei pentru o secundă şi să înţeleagă ceea ce simţea.
 
De parcă i-ar fi citit gândurile, acesta spuse:
- Aş vrea să pot face schimb de locuri cu tine, sincer. Dar nu pot, aşa că va trebui să laşi vitejia asta blestemată la o parte şi să-mi spui ce se petrece cu tine. Poate că ar trebui să stai de vorbă şi cu altcineva, cu un profesionist. Probabil că ne-ar putea ajuta cei de la centrul pentru îngrijirea copilului.
 
Erica dădu din cap. Depresia avea cu siguranţă să treacă de una singură. Trebuia. În plus, existau femei cu stări mult mai rele decât ale ei.
- Charlotte a trecut azi pe-aici, spuse ea.
- Cum se simte? rosti încet Patrik.
- Mai bine... ce-o fi însemnând asta...
 
Făcu o pauză.
- Voi ajungeţi undeva cu ancheta?
 
Patrik se lăsă pe spate, pe canapea, şi privi spre tavan. Oftă adânc şi spuse:
- Nu, din păcate. Abia dacă ştim de unde să începem. În plus, mama cea ţicnită a lui Charlotte pare interesată mai mult de-a găsi muniţie pentru conflictul cu vecinul ei, decât de-a ne ajuta pe noi cu ancheta. Nu ne-a uşurat deloc munca.
- Despre ce e vorba? întrebă cu interes Erica.
 
Patrik îi făcu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ziua respectivă.
- Chiar crezi că vreo persoană din familia Sarei putea să fi fost implicată într-un fel în moartea acesteia? întrebă Erica.
- Nu, îmi vine greu să cred asta, spuse Patrik. Cu toţii au alibiuri credibile cu privire la unde se aflau în dimineaţa aceea.
- Zău? rosti Erica, pe un ton straniu.
 
Patrik era pe punctul de a întreba ce anume vroia să spună, când auziră uşa deschizându-se, iar Kristina intră, cu Maia în braţe.
- Nu ştiu ce i-ai făcut copilului ăstuia, zise ea iritată. A urlat în căruţ tot drumul la întoarcere şi a refuzat să se potolească. Asta se întâmplă dacă o tot iei în braţe, doar pentru că se agită un pic. O răsfeţi. Tu şi sora ta n-aţi plâns niciodată aşa mult...
 
Patrik îi întrerupse tirada, mergând spre ea şi luând-o pe Maia. Erica îşi dădu seama după ţipetele Maiei că fetiţei îi era foame şi, oftând, se aşeză în fotoliu, îşi desfăcu sutienul pentru alăptat şi culese de-acolo o căptuşeală fără formă, îmbibată cu lapte. Sosise din nou timpul...
 
De-îndată ce intră în casă, Monica simţi că nu era în regulă ceva. Mânia lui Kaj se revărsă în direcţia ei precum undele sonore prin atmosferă, şi femeia se simţi brusc şi mai extenuată. Ce se mai întâmplase de data aceea? Se săturase cu mult timp în urmă de firea lui năbădăioasă, însă nu-şi putea aminti să fi fost vreodată diferit. Fuseseră împreună încă din adolescenţă, şi poate că pe-atunci dispoziţiile lui schimbătoare îi păruseră captivante şi atrăgătoare. Nici nu-şi mai putea aduce aminte. Nu că ar fi contat; viaţa îşi urmase propriul curs. A rămas însărcinată, s-au căsătorit, s-a născut Morgan, după care zilele s-au adunat, una după alta. Viaţa sexuală se stinsese de ani de zile; femeia se mutase de mult în dormitorul ei separat.
 
Poate că existau în viaţă lucruri mult mai bune, însă ea se obişnuise cu felul în care decurgea totul. Bineînţeles că din când în când, cochetase cu ideea unui divorţ. Odată, în urmă cu aproape douăzeci de ani, ea chiar îşi făcuse pe furiş bagajul, fiind pregătită să-l ia pe Morgan şi să plece. Însă apoi se hotărî să-i pregătească mai întâi cina lui Kaj, să calce nişte cămăşi şi să dea drumul maşinii de spălat, ca să nu lase un morman de haine murdare în urma sa. Până să-şi dea seama, ea despachetase discret valiza.
 
Monica ieşi din bucătărie. Ştia că în acel loc avea să-l găsească pe Kaj, deoarece mereu stătea acolo de fiecare dată când îl supăra ceva. Poate şi fiindcă putea sta cu ochii pe cauza obişnuită a surescitării sale. Bărbatul trăsese puţin perdeaua, cât să poată privi printr-o crăpătură casa de vizavi.
- Bună, spuse Monica, însă nu primi un răspuns civilizat.
 
În schimb, el se lansă imediat într-un discurs plin de ură.
- Ştii ce-a făcut azi nenorocita aia?
 
Nu aşteptă o replică, şi nici Monica nu intenţionă să i-o ofere.
- A sunat la poliţie şi a pretins că am atacat-o! Le-a arătat nişte urme pe care şi le-a făcut singură şi a zis că eu am lovit-o. E dusă cu pluta!
 
Când intrase în bucătărie, Monica fusese hotărâtă să nu se lase acaparată de cea mai recentă dispută a lui Kaj, dar lucrurile erau mult mai rele decât s-ar fi aşteptat. Împotriva voinţei sale, ea simţi furia începând a-i clocoti în piept. Înainte de toate, însă, trebuia să-şi domolească temerile.
- Şi, Kaj, eşti sigur că nu ai atacat-o? Tu mai ai tendinţa de a-ţi ieşi din fire...
 
Kaj o privi de parcă şi-ar fi pierdut minţile.
- Ce naiba zici acolo? Chiar ai impresia că aş fi atât de idiot încât să-i cad în plasă aşa? Nu m-ar deranja să-i trag un pumn în nas, însă nu crezi că ştiu ce-ar face după aia? Într-adevăr, m-am dus acolo şi i-am zis cât să mă ţină minte, dar nu m-am atins de ea!
 
Monica realiză că spunea adevărul şi nu se putu abţine din a privi cu ură înspre casa de alături. De i-ar fi lăsat măcar în pace Lilian!
- Aşadar, ce s-a întâmplat? Poliţiştii i-au înghiţit gogoşile?
- Nu, slavă Domnului. Şi-au dat seama că minţea. Urmau să stea de vorbă cu Stig, şi cred că el a infirmat întreaga tărăşenie. Însă era cât pe ce.
 
Femeia se aşeză la masa din bucătărie, cu faţa înspre soţul ei. Acesta devenise roşu ca un rac şi bătea nervos cu degetele în masă.
- N-ar fi bine să aruncăm prosopul şi să ne mutăm? Nu putem continua aşa.
 
Era o rugăminte pe care o făcuse de multe ori în trecut, însă de fiecare se lovise de aceeaşi determinare din privirea soţului ei.
- Ţi-am zis, e exclus. N-are să mă scoată niciodată din propria-mi casă. Refuz să îi dau satisfacţia asta.
 
Lovi cu pumnul în masă pentru a-şi accentua vorbele, însă nu era nevoie. Monica auzise deja toate aceste lucruri. Ştia că nu avea rost. Şi, sinceră să fie, nici ea nu vroia să-i cedeze lui Lilian victoria. Nu şi după lucrurile pe care le spusese în legătură cu Morgan.
 
Gândul la fiul ei o făcu să schimbe subiectul.
- Ai trecut azi pe la Morgan?
 
Kaj îşi luă ezitant privirea de la casa familiei Florin şi mormăi:
- Nu, ar fi trebuit? Ştii că nu iese niciodată din cameră.
- Da, însă m-am gândit că poate oi fi mers să-l saluţi. Să vezi ce mai face.
 
Ştia că îşi făcea iluzii, dar chiar şi aşa, nu putea să nu spere. În definitiv, Morgan era fiul lui.
- De ce-aş face-o? pufni Kaj. Avem ceva de mâncare pe-aici?
 
Femeia se ridică tăcută şi începu să prepare cina. Cu ani în urmă, poate s-ar fi gândit că soţul ei putea să fi făcut el cina, din moment ce tot era acasă. Ideea respectivă nu îi mai trecea acum prin minte. Totul era aşa cum fusese mereu. Şi cum avea mereu să fie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer