Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kamikaze


Ioana Bâldea Constantinescu

23.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Salman Rushdie. Martin Amis. Nick Hornby. John Updike. Norman Mailer.
 
Da, literatură de primă mână. Scriitori pe care, de-a lungul anilor, criticii i-au lăudat conştiincios, pe care i-au răsfăţat cu epitete preţioase şi cărora le-au trecut cu vederea micile rateuri beletristice.
 
Nu şi ea.
 
De la caricatură la punct de referinţă, de la idol la obiect al unei uri nevralgice, de pe bloguri în seriale TV cu boom de audienţă şi din paginile prestigiosului New York Times în galeria laureaţilor premiului Pulitzer, Michiko Kakutani, "femeia kamikaze", cum i-a spus Mailer, este, de departe, cel mai temut, mai avizat şi mai cunoscut critic literar american.
 
Chirurgical. Aşa a fost catalogat, nu de puţine ori, stilul ei de a recenza romanele unor coloşi de care nimeni nu se atingea. Nu altfel decât elogiindu-i. Kakutani nu are scrupule canonice, însă. Ea notează, egal, plusuri şi minusuri ale scriiturii unor monştri care pentru ea nu sunt sacri într-unele din cele mai curajoase cronici literare scrise vreodată.
 
Elegante, precise şi, în mod absolut, dure. Niciodată neargumentate. Niciodată virulente. În perfect acord, parcă, din punct de vedere stilistic, cu acest personaj atât de discret (Kakutani urăşte apariţiile publice) şi, totuşi, atât de discutat.
 
Nu-şi iese niciodată din sărite. Nici atunci când Jonathan Franzen a numit-o "cea mai proastă persoană din New York" nu şi-a ieşit din papucii ei plini de calm asiatic pentru a da o replică acidă. La ce bun? Injuriile literaţilor fac parte din rutina ei profesională. Iar Kakutani e, în profesia ei, strălucitoare. Suficient de conştientă de impecabilul ei simţ al observaţiei, de bunul ei gust literar, de stilul ei distinct, de notorietatea, longevitatea şi greutatea recenziilor ei încât să-şi permită ceea ce nimeni altcineva nu ar îndrăzni: să se ia de autorii înţepeniţi înainte de vreme într-un intangibil bust de bronz. De cei cu adevărat buni, pentru care conceptul de roman ratat pur şi simplu nu există.
 
M-am trezit căutând pe net articole de şi despre ea imediat după ce am început să citesc Seducătoarea din Florenţa, a lui Rushdie, o carte pe care Kakutani a declarat-o a fi frumoasă ca scriitură şi găunoasă, sau, cel puţin, superficială din punct de vedere al conţinutului. Aşa am aflat de afinitatea ei pentru cuvântul limn, un verb descriptiv care a devenit marca ei, despre cronicile în care a intrat în pielea unor personaje celebre, ca Holden Caulfield, Austin Powers sau Elle Woods, despre scandalurile pe care le-a stârnit masacrând în stilul propriu ultimele apariţii ale unor scriitori ca Susan Sontag, Dave Eggers sau Zadie Smith, despre zvonurile, cine ştie cât de fondate, cu privire la o presupusă idilă între ea şi Woody Allen.
 
Locuieşte în Central Park West. Nu e fan Harry Potter. Nu e ranchiunoasă (Jonathan Franzen apare în top-ul cărţilor pe care Kakutani le recomanda la final de 2010).
 
E altfel. Intransigentă, creativă, dură, da, însă nu amară, nu anchilozată în ideile ei, nu roasă de viermele vendettelor personale.
 
Recunosc că-mi place. Şi cum scrie şi ce scrie. Vede nuanţe, tatonări, diagnostichează cu acurateţe episoade insuficient documentate, personaje prea puţin credibile sau trame subţiri. Spune de ce nu-i place ceea ce citeşte direct, fără mănuşi, dar citeşte, aşa cum puţini critici o fac, cu atenţia şi sensibilitatea proprii numai marilor bibliofili. Şi mai e ceva. Nu se complace în postura eminenţei cenuşii a literelor americane, a criticului temut de toată lumea. Ultima ei cronică, datată 15 august 2011, e despre The Submission, de Amy Waldman. Zice de bine. La fel de detaliat, de generos, de fără echivoc ca atunci când îşi prezintă obiecţiile. Michiko Kakutani aplaudă, când e cazul, cu o largheţe sonoră, fără nicio legătură cu legenda ei personală.
 
E motivul pentru care o voi citi în continuare. Nu pentru că e notorie, ci pentru că mă convinge.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer