Fişe de dicţionar: Locul public

Loc public: Înspaţierea evenimentului de a privi şi de a fi privit este nivelul elementar al locului public (Lp). Lp apare deîndată ce, în afară de mine, mai apare şi altcineva pe un teritoriu dat şi, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc împrejurul meu, dar, în acelaşi timp, să şi fiu însumi privit de jur împrejur. Atributul de a fi public presupune cu necesitate ca "înscenare" spaţială doar o întindere, iar nu un spaţiu de/limitat (prin felurite mijloace ale construcţiei, dar şi prin alegerea unui loc natural împrejmuit)[i]. Cuvântul loc indică aici faptul că există doar o cerinţă spaţială minimală pentru înfiinţarea, pentru survenirea unui eveniment public, o suprafaţă limitată.
 
Un asemenea loc, o dată folosit în scopul arătat mai sus, trebuie să se plieze înapoi în vag, în starea pre-formată a spaţiului. Acest loc urmează să existe atâta numai atâta timp cât există evenimentul care îşi inventează spaţiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care şi obiectele îşi inventează propriul spaţiu. Limitele locului sunt date de chiar anvergura evenimentului în deplierea sa, iar nu de gesturi de edificare prealabile: evenimentul scoate acea porţiune de spaţiu din spatium, iar nu zidirea; aceasta din urmă, cu condiţia de a rămâne minimală şi joasă (tocmai spre a nu impieta vizibilitatea reciprocă) poate veni ca o consecinţă, ca o constatare a unei recurenţe a unui anumit eveniment într-o localizare dată, iar nu ca o pre-condiţie de natură să "invoce", să "lubrifieze" apariţia evenimentului.
 
Concluzia acestei amenajări minimale de care are nevoie locul pe care evenimentul public este pe cale de a se întâmpla va fi, desigur, dezamăgitoare pentru arhitecţi, care au crezut multă vreme că reţeta spaţiului public este una geometric cuantificabilă şi că aceasta ţine de rigoarea cu care ei vor fi proiectat spaţiile "civice": monumente, edificii, eroism împietrit. Or, dimpotrivă: adeseori se observă că reţeta locului public este mai evanescentă decât au crezut ei şi că le-a scăpat bunăoară arhitecţilor români ai deceniilor şapte, opt şi noua care au construit "centre civice" în fiece capitală de judeţ după formule vulgarizate (şi, foarte important, laicizate!) ale forum-ului roman, sacrificându-se în proces centrele reale (pentru că vii) ale respectivelor oraşe (devenite municipii). Poate exista Loc public neconstruit, pe care privirea poate baleia nestânjenită, aşa cum este cazul ringului de dans deja amintit (locul unde se petrece hora duminicală în satul românesc, de pildă), al unui câmp de bătălie sau, mai frecvent, al unei pieţe publice. Habermas insistă chiar asupra faptului că "viaţa publică, bios politikos, se desfăşoară în piaţă, în agora, fără să fie însă în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică se constituie în cadrul vorbirii (lexis), care de asemenea poate lua forma unei consfătuiri sau a unei judecăţi, la fel ca în cazul unei acţiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice" (1998, 47). Rem Koolhas a criticat frontal această obsesie demirugică pentru spaţii civice stabile, edificate şi complet controlate pe care doresc să le instituie arhitecţii în oraşe (iar, în România, chiar au fost instituite în anii '60-'80 în toate municipiile capitale de judeţ) în cartea sa Conversations with Students (1996). Deşi nu o formulează ca atare, concluzia lui Koolhas pare să fie aceea că atributul de a fi locuri publice nu presupune o prealabilă intervenţie edificată şi, viceversa, prin simplul fapt că au amenajat un anumit spaţiu şi l-au denumit "civic" sau "public", sau "loc de întâlnire", nu înseamnă cu necesitate că ele vor şi fi folosite ca atare de către membrii unei comunităţi.
 
Evenimentul generator de loc public este aici înţeles ca un sistem de relaţii dinamice între cel puţin două persoane (schimburi: vizuale şi de limbaj, de informaţii, de bunuri materiale şi simbolice, negociere şi decizie) în care vizibilitatea joacă rolul esenţial, care se stabileşte la un moment dat (şi pentru o perioadă determinată) între cel puţin două fiinţe umane.
 
În locul public se pot petrece deodată, coexistând pe un acelaşi teritoriu, evenimente de felul negocierilor pe care acest schimb de vizibilităţi îl face posibil (comerţ, decizie comună[ii]) sau al înfruntării (cîmp de bătălie, spaţiu al pedepsei). Sunt acţiunile care se petrec "pe faţă, la lumina zilei, în opoziţie cu procedurile secrete" (Vernant, 1995, 70). Regimurile de autoritate, despre al căror raport cu locul şi cu locul publice va fi vorba altundeva, au tendinţa să controleze integral[iii] această depliere în deschis a evenimentului, sau, cum formulează Lyotard, "să ţină evenimentul sub autoritatea (birocraţiei totalitare)" (Lyotard, 1997, 83). Evenimentul "are loc", aşadar extrage cu sine, depliază locul - în sens fizic, teritorial, de adresă, de destinaţie, al întâmplării sale. Acest loc este chiar Lp.