Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fişe de dicţionar: Spaţiu public


Augustin Ioan

25.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Spaţiu public: Luminiş (în sensul, post-heideggerian, al lui L. Amoroso) plus Raum, iată o definiţie a Spaţiului public (Sp). Adică: un loc public (Lp), plus o modalitate de a stabiliza caracterul disparent al acestuia şi după întreruperea evenimentului care îl deschide. E nevoie doar de a fi întrezărit caracterul potenţial public al unui loc natural şi de puţină amenajare pentru ca el să se lumineze prin actul evenimentului, prin vizibilitate. Cu alte cuvinte, pentru ca un loc să devină loc public este suficient luminişul, nu este nevoie neapărată de Raum. Dar trecerea de la Lp la Sp are drept ingredient esenţial Raum. Spaţiul califică ulterior şi în timp Lp ca Sp, poate deveni ulterior edificat, deşi luarea lui în posesie temporară de către migratori pentru aşezarea taberei nu necesită decât o sumară degajare şi ordonare a sa. Unii antropologi, precum Angelo Moretta, sau chiar arheologi, precum Francois de Polignac, explică chiar apariţia localităţilor prin gruparea în jurul câte unui sit "luminat" de evenimente, de regulă de evenimente sacre, "la cité cultuelle", cum îl numeşte de Polignac), prin fortificare, geometrie interioară, construire în interiorul limitelor. Un domeniu al locuirii aşadar, care, prin tocmai calitatea sa de a se petrece în vecinătatea celuilalt, garantează cumva frecvenţa unor întâlniri care, ele abia, să garanteze auto-susţinerea evenimenţială a luminişului iniţial qua loc public.

Şi ce este cu acele pieţe civice româneşti, imitaţii ale forului roman - dar fără templu - construite de regimul comunist sub Ceauşescu, în paralel cu ofensiva reinventării judeţelor şi, mai ales, a "municipiilor"? Sunt acesta spaţii publice insule ale mijlocirii locuirii întreolaltă a celor care sunt unii altora străini, pe care, după Aristotel, o presupune urbanitatea? În primul rând, trebuie observat caracterul lor "utopic", în sensul în care ele sunt construite a) spre a înlocui centrele istoriceşte constituite ale respectivelor "municipii" (Ploieşti, Piteşti); sau b) ex-centric în raport cu acestea (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, Bucureşti).

În al doilea rând, aceste "centre civice", care se inspiră nu atât de la modelul roman, ci de la acela fascist italian de anii treizeci (Brescia este un exemplu elocvent în această privinţă), nu sunt situate en meso, ci sunt de fapt subordonate sediului puterii, având ca punct de fugă balconul / tribună destinat apariţiilor la "marile adunări populare" a lui Ceauşescu, în felul în care propunerea lui Terragni pentru Palatul Fasciilor era, în plan, o oglindă convergentă, în al cărei focar se afla tribuna liderului. Este ilustrativ în acest sens rolul impozant al tribunei de la judeţeana PCR (astăzi, prefectura) de la Satu-Mare (arh. Nicolae Porumbescu, 1987), care este detaşată de restul clădirii şi pluteşte deasupra "pieţei".

În al treilea rând, derivat din afirmaţia anterioară, reiese caracterul de piaţă de defilare sau de adunări de masse, nu de reuniune a egalilor, rol pe care îl are agora, forul. Într-o schimbare dramatică, care o ilustrează pe aceea petrecută în natura puterii, edificiile politice sau administrative ale acestui secol - după experienţa Palatului de Iarnă - scot în stradă nivelul piano nobile, locul public al egalilor, transformându-l într-o piaţă subordonată unde liderul se arată mulţimii într-un mediu complet controlat. Vom observa astfel că spaţiile publice descrise mai sus nu şi-au îndeplinit rolul de foruri decât o singură dată - în 1989 - când, într-adevăr, ele au fost foruri de decizie publică şi colectivă. Judecând după goliciunea lor de dinainte şi, mai ales, de după revoluţie, se poate concluziona eşecul lor total: izolate de rutele preferate de promenadă şi comerciale, ele au rămas semne ale unei puteri părăsite de solidaritatea comunităţilor în singurătatea pieţelor civice.

Întrebarea care decurge cu necesitate din cele spuse până acum este dacă, observând deficitul de spaţii publice, ratarea celor existente şi luarea lor "în posesie" de cetăţeni şi chiar de instituţii care, publice fiind teoretic, ar trebui să prezerve acest caracter cel puţin pentru spaţiul dimprejurul lor, trebuie să insistăm pe inventarea de spaţii publice în oraşele româneşti?

Pentru început, ar trebui spus că există deja surogate pe care le luăm prea puţin în considerare mai cu seamă noi, arhitecţii, fascinaţi de asocierea milenară dintre ideea de loc public şi forma urbană de piaţă istoriceşte constituită. Mallurile (ca spaţii nu neapărat publice, dar colective în orice caz) şi, mai cu seamă, media de socializare (Facebook, G+, Messenger), suplinesc un procent în creştere din aceste absenţe fizice. În cazul televiziunii, camuflează sau suprimă necesitatea locului public (a se vedea notaţiile asupra acestui subiect - în descendenţa unei perspective semiotice - ale lui Bogdan Ghiu din Dilema / 26 februarie 1999).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer