Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iubiri, idile şi războaie


Ioana Bâldea Constantinescu

13.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... I loved Estella with the love of a man, I loved her simply because I found her irresistible. Once for all; I knew to my sorrow, often and often, if not always, that I loved her against reason, against promise, against peace, against hope, against happiness, against all discouragement that could be.
(Great Expectations, Charles Dickens)

Destul de amar. Aşa a comentat, zilele trecute, o prietena citatul din Marile speranţe, de Dickens, pe care tocmai îl postasem pe Facebook. "Spre surpriza mea", mi-a scris ea, "am constatat că o astfel de declaraţie are şanse mult mai mari de a fi calificată drept obsesie bolnavă şi nu drept true love. Încep să cred că trăim într-o epocă cu adevărat deprimantă... mă tem că Tristan şi Isolda ar fi trimişi la un psihiatru, de exemplu..."

Cam aşa e. Epoca noastră e cea a ordinelor de restricţie, a iubirii jalonate de corectitudine politică, a contractelor prenupţiale, a stabilităţii care derivă din afecţiunea aşezată şi non-turbulentă a unor oameni compatibili, care nu-şi pierd capul unul după celălalt, ci şi-l păstrează, precauţi, pe umeri, neconsumaţi de gelozii, pasiuni şi spontaneităţi mai degrabă livreşti decât acceptabile social.

Literar, însă, şi chiar şi cinematografic sau muzical, dacă ne gândim la operă, preferăm, cu toţii, iubirile explozive şi mistuitoare, cuplurile care nu par să aibă mare lucru în comun, dar care se topesc unul în identitatea celuilalt până devin corp comun, ca jivina cu patru mâini şi patru picioare descrisă, odinioară, de Platon, omul complet, împlinit printr-un celălalt care nu-i seamănă, ci-l completează, îl intrigă, îl provoacă, îi scormoneşte un eu atavic, o sensibilitate nesublimată, de sălbăticiune supusă unui singur îmblânzitor.

Este, cumva, paradoxal. Ca şi cum pragmaticul secol XXI ar preferă să-şi exploreze latura romantică exclusiv artistic, intelectual şi nu concret, în poveşti reale care să presupună riscul vulnerabilizării personale. Fapt care, că ne place sau nu, repune pe tapet o chestiune veche... de când literatura. Oare preferăm să trăim ficţional, în cărţi, reviste, online, la teatru, la cinematograf sau aşezaţi comod în faţa televizorului viaţa pentru care nu avem curaj în realitate?

Un simplu search pe net mi-a propus, în mai puţin de cinci secunde, zeci şi zeci de topuri ale celor mai populare cupluri literare. Seamănă între ele. Printre finalişti apar, invariabil, Romeo şi Julieta, Elizabeth şi Mr. Darcy, Tristan şi Isolda, Gatsby şi Daisy, Jane Eyre şi Rochester, Catherine şi Heathcliff, Othello şi Desdemona, Scarlett şi Rhett, Lancelot şi Guinevere, Ulise şi Penelopa... Cupluri ucigaşe, adultere, din familii care se războiesc, de pe trepte sociale diferite, cupluri care suferă sălbatic până la patetismul telenovelei contemporane, uneori, care se iubesc exacerbat, haotic, hipnotic şi, cel mai important, fără de lege. Ne place, se pare, literatura care îi are în centru pe îndrăgostiţii care sfidează regulile, cuminţenia, raţiunea care fac obiectul dezirabilităţii celor mai mulţi contemporani.

Dacă stau să mă gândesc bine, propriile mele preferinţe merg tot pe făgaşul în cauză: Pip şi Estella, Catarina şi Petrucchio, Orfeu şi Eurydice, Tristan şi Isolda, evident, Calisto şi Melibea, Amadís şi Oriana, Cyrano şi Roxane, Şeherezada şi Şah Riar, Maggie the Cat şi Brick, Fermina Daza şi nu Fiorentino Ariza, ci doctorul Juvenal, Cathy şi Heathcliff, da, Pygmalion şi Galatea... O galerie de îndrăgostiţi incandescenţi, necugetaţi, fără pic de simţ al conservării. De ce îmi plac? Pentru că se sustrag banalităţii, pentru că trăiesc intens şi grozav, pentru că sunt frumoşi, bântuiţi, nelegiuiţi, complecşi în sentimentele lor simple şi simpli, în poveştile lor junglifer ramificate, pentru că nu seamănă decât cu ei înşişi, pentru că îşi sunt unii altora jumătate perfectă, boală, liman, viciu, călcâiul dezvelit al unui Ahile altfel puternic şi şuviţă bogată din coama unui Samson a cărui putere stă în lungimea pletelor.

Cei mai mulţi dintre amicii mei chestionaţi pe aceeaşi temă tot în direcţia aceasta s-au dus. Ne plac îndrăgostiţii care nu au timp să iasă la pensie, să se apuce de tricotat, să se complacă în lectura obsesivă a ziarului sau în relaţii romanţioase cu o pagină de net, să se cicălească, să se plictisească, să obosească, să devină asemenea altor o mie de cupluri, altfel solide, respectabile şi 100% non-ficţionale, care sacrifică, în timp, tărăgănatului ritm al vieţii casnice bagajul intim devenit de prisos - chimia, vraja, candoarea.

Cumva, căutăm garanţia rezistenţei, chiar şi limitate în timp, la cotidian. La repetitivitate. La stres. La presiunile mai mici sau mai mari de fiecare zi.

Idealizăm turaţia maximă. Respingem produsul de serie. Aşa ajungem să trăim, chiar şi preţ de câteva pagini, pe marginea prăpastiei. Şi ne place. Poate şi pentru că o viaţă întreagă suntem învăţaţi să fim precauţi, să ne protejăm, să evităm traseele montane complicate, condusul cu viteză, investiţiile fără acoperire, traversatul pe roşu şi relaţiile riscante. Am învăţat, şi pe bună dreptate, să căutăm în efuziunea amoroasă profilul voyeurului, al mitomanului, al perversului, al duplicitarului, al actorului de duzină. Ficţional, suntem liberi să căutăm excesul. În viaţa reală, parcă niciodată nu ai suficiente plase de siguranţă.

Aş fi rămas cu ideea asta, dacă nu aş fi primit şi un exemplu în care extremele se întâlneau. Filemon şi Baucis. Mitici. Aproape obişnuiţi. Ajunşi la o senectute neotrăvită de războaie personale. Îndrăgostiţi până la consubstanţialitate. Consumaţi de o dependenţă reciprocă, ce-i drept, însă voluntară, aşezată şi, da, cuminţită, nu neapărat de timp, cât de adâncimea apelor care-i leagă, fără torente, unul de celălalt. Nu sunt spectaculoşi, nu se iubesc torid, deşi probabil că au în spate o poveste cu doi tineri frumoşi. Extremi, da, însă într-un mod devenit firesc, intoxicaţi pe viaţă şi dincolo de ea, dincolo de simţuri, de revoltele începuturilor, de afecţiunea declarativă, pătimaşă.

Doi bătrâni care nu vor să trăiască unul după moartea celuilalt.

Mi s-a părut, de departe, cea mai frumoasă alegere. Exotică, pentru secolul XXI. Şi, totuşi, atât de credibilă. De plauzibilă. De transferabilă în cotidianul, aşa, infestat de non-romantism cum e el... Genul de poveste pe care îţi doreşti să o guşti, şi nu s-o hăpăi dintr-o suflare, s-o citeşti şi s-o reciteşti, să ţi-o apropii până la deficţionalizare, s-o deficţionalizezi... până la realitate.

Frumos. Prea frumos să rămână într-o carte...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • asteptari semnul egal taiat sperante
    Mihaela Carlan, 11.09.2011, 17:49

    multe nefericiri vin din aceasta neintelegere. asteptarea e imperativa, speranta e blanda, chiar daca moare ultima, nu moare in razboi. asteptarile necalibrate cat mai aproape de ce se poate aduc nefericirea grea, si fac din iubire, boala.
    mai vorbim, intre timp mi-ai raspuns pe FB :) merci

Spacer Spacer