Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de ziua de mâine


Manu Anghelescu, Maria Balabas

13.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucrurile se cer a fi făcute într-o anumită ordine. Oricât de mult aş vrea să trec peste aceste legi scrise sau nescrise, mi se arată fără excepţie care ar fi trebuit să fie următorul pas. Eram în gară şi împărţeam brăţări fetelor care îşi urmaseră drumul fără abateri. Oricât încercam să mă port ca şi cum grijile realităţii m-ar fi ocolit demult, de data asta simţeam că nu mai pot fenta sistemul. Eram în contratimp cu vremurile, cu prietenii, cu propriul bioritm. Pentru o prea lungă perioadă de timp viaţa părea să-mi fi oferit marele premiu de luat orice fel de griji lumeşti de pe umeri. Ursitoarele îmi prevestiseră o existenţă fără frământări ale realităţii. Îmi băgasem în cap ideea că aveam de ales la infinit. Eram un corp luminos care putea zbura liber peste toate variantele de existenţă posibile. Nu existau bariere, nici constrângeri, nici inhibiţii. Eram interpreta unei bagatele muzicale, deşi nici auzul, nici vocea nu mă duseseră prea departe. Aveam să ne adunăm. Începuturile sacrificiilor însemnau sfârşitul unor ere. Mai demult ignorasem avertizările. Nu şi de data asta.

Mantiile din mătase neagră se perindau pe strada copilăriei. Spiritele adulmecau miros de carne fragedă în timp ce aerul lor de magi avansaţi nu lăsa loc de dubii. Era evident că ştiau încotro se îndreaptă. Eu nu le stăteam în cale. Era noapte beznă dar drumul părea luminat. Păream invizibilă pentru ei. Mă ascund în vecini. Aveam nevoie de ajutor. Nimerisem în timpul unui asediu. Deschid ochii brusc. E şase dimineaţa. Aş lua primul tren către casă. Simt bruiajul prin toţi porii şi ceva adânc îmi spune că ar trebui să dispar cât mai repede din raza lor de acţiune. Mă lovise un dor cumplit. Şi totuşi, poate de data asta reuşesc să evit Valea Plângerii. Şi, da. Semnele fuseseră dure dar mă direcţionaseră către un tărâm al regenerărilor. Din acel punct se pare că mai aveam o şansă la reconcilierea cu universurile.

Nu reuşisem să finalizez mai nimic aşa cum se cerea. Nu reuşisem nici măcar să trec într-un alt sistem mai sănătos. Nu planificasem nimic şi poate de aici şi valul de influenţe şi afluenţe. Ziua de mâine ne aduce mereu cu picioarele pe pământ. Ar fi bine să nu pierd legătura cu ea. Ar fi bine să detensionez relaţiile cu cei liberi, altfel nu mă voi opri din stagnarea pe partea întunecată a lunii care se anunţă tot mai afluentă pentru cei pierduţi în starea zilei de mâine. Love me like there's no tomorrow.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer