Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Despre obiectivitate (I) - Singura critică, de Mircea Martin


Daniel Cristea-Enache

19.09.2011
România Literară, octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Mircea Martin, Singura critică,
ediţia a doua, revăzută,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, 320 p.

Întâia observaţie ce se cuvine făcută pe marginea cărţii lui Mircea Martin, Singura critică, se suprapune perfect peste impresia primă, la lectură. Aflată la a doua ediţie, ea dovedeşte, după două decenii, o frapantă actualitate. Nu e vorba neapărat despre acea durată extinsă a operelor literare de vârf, rezistente, prin profunzime, complexitate şi relevanţă estetică, eroziunii timpului. Deşi, trebuie spus, o veritabilă operă critică poate beneficia de aceleaşi avantaje pe termen lung, derivate din chiar meritele ei. Dincolo însă de excelenţa capitolelor şi paginilor sale, Singura critică ridică nişte probleme şi inventariază aspecte ce mi se par esenţiale pentru actul critic în sine, independent de conjunctura exercitării lui. Iar apoi, la un al doilea palier, cartea structurată pe baza unor valori şi principii ferme ale criticii face mult mai vizibile abaterile, compromisurile, demisiile din epoca literară a anilor '80, întru totul comparabile cu demisiile, compromisurile şi abaterile din ultimul deceniu. Cu alte cuvinte, autorul căruia i s-a reproşat abstragerea din arena criticii de întâmpinare are chiar asupra acestei "arene care pătează" (cu formula lui Adrian Marino) o privire mai atentă şi mai lucid-exigentă decât a unor "gladiatori" foiletonişti, înfierbântaţi de luptele cu fiarele şi cu concurenţa...

E comic sau tragic să vezi cum lucrurile se repetă cu o exactitate din sfera fizicii sau a astronomiei? Aceleaşi şi aceleaşi dispute (critica ştiinţifică vs. critica artistă, teoreticieni vs. practicieni, autori de monumentale sinteze vs. foiletonişti impresionişti, garanţi ai impersonalităţii vs. adepţi ai zigzagului subiectiv, critica universitară, academică vs. publicistica la zi) se poartă şi astăzi, cu virulenţă pamfletară şi reducţionism critic, de parcă n-am fi putut învăţa nimic din vechile polemici. În prezent, se vorbeşte cu emfază despre alteritate, despre perceperea şi respectarea diferenţelor, despre dreptul însuşi la diferenţă şi specificitate, dar sunt comentatori, mai vechi sau mai noi, care nu fac un minim efort pentru a înţelege şi ceea ce nu le convine. Ceea ce le răstoarnă sau le amendează tezele. Pe lângă detaliul savuros că tocmai unii dintre apostolii corectitudinii politice nu acceptă în ruptul capului că şi preopinentul ar putea avea o fărâmă de dreptate, remarc un solipsism care trădează mai degrabă nesiguranţa decât încrederea în sine. Cine pune bază pe propriile opinii şi judecăţi de valoare, pe scara de valori edificată dintr-un unghi personal, nu se teme de confruntare, de dialog, de polemicile de idei. Şi nu are de ce să fie oripilat de opiniile alternative. Le poate înregistra în mod corect, fără caricări şi minimalizări, pentru că măcar unele dintre ele îi vor fi de folos. Îl pot ajuta ori nuanţa. Pretindem că înţelegem totul literar, că laudele şi obiecţiile noastre sunt întotdeauna întemeiate - şi nu putem accepta, din partea altor critici, o rezervă, un contraargument, un punct de vedere diferit?

Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil în cartea lui Mircea Martin este capacitatea criticului de a se desprinde de un punct fix, desfăcându-şi şi desfăşurându-şi intelectul, ca şi sensibilitatea, pentru a capta note străine. Pe un teren al tuturor vanităţilor, lecturile lui fidele, negrăbite, aprofundate sunt cu atât mai preţioase. Autorul are ceva dintr-un traducător dotat şi devotat, extrem de atent nu numai la limba unui scriitor, ci şi la limbajul propriu acestuia, cu modulaţii fine, imperceptibile pentru alţii. Grila formalist-tehnicistă nu l-a satisfăcut decât în etapa şi în măsura depăşirii, prin ea, a sociologismului vulgar din anii '50. Mircea Martin este convins că "literatura nu poate fi o anexă a ideologiei, că ea poartă o semnificaţie umană ceva mai greu reductibilă" şi că "poezia nu e un simplu joc verbal, după cum critica nu e o simplă tehnică analitică". Critica lui o concepe ca pe "o mobilizare a tuturor resurselor sufleteşti", considerând-o angajată, ca şi literatura, "într-o aventură spirituală". Însă această mobilizare a resurselor şi angajamentul moral ce o susţine din interior sunt direcţionate în afară, către obiectele estetice de o enormă diversitate, cărora criticul le va extrage, prin proceduri complexe şi într-un proces laborios, esenţa, structura, formele, semnificaţiile, rolul, ponderea. Obiectivitatea, respinsă de unele voci ca un nonsens şi o imposibilitate în sfera criticii literare, reprezintă de fapt pre-condiţia obligatorie şi, totodată, logica de existenţă şi evoluţie a criticii. Căci, la modul cel mai prozaic formulând întrebarea, câtă încredere poţi acorda unui critic subiectiv, capricios şi narcisist? "Aş admira mult - spune frumos şi ferm Mircea Martin - pe criticul care ar avea tăria să nu-şi principializeze particularităţile, să-şi recunoască defectele constitutive, să-şi depăşească pre-judecăţile atunci când o operă literară autentică i-o cere. La noi, Lovinescu a fost mai aproape decât alţii de un asemenea ideal" (p. 311). Expresivitatea discursului metaliterar nu înseamnă "exhibiţie egolatră, ci frumuseţe subordonată, propedeutică adevărului"; iar obiectivitatea nu este sinonimă cu prudenţa. Explicaţiile furnizate, aici, de Mircea Martin sunt - din tot ce am citit pe tema dată - cele mai apropiate de propria mea poziţie critică, strâns asociată cu deontologia exprimării ei. "Nu, obiectivitatea nu înseamnă prudenţă. Aceasta e imaginea pe care iresponsabilii de toate nuanţele o propun despre obiectivitate spre a o minimaliza. Considerând-o o soluţie comodă, ei îşi rezervă prestigiile intelectuale ale riscului. În realitate, nimic mai dificil şi mai riscant decât încercarea de a fi obiectiv. Dificilă în măsura în care îşi dă un criteriu din afară, fără să se mulţumească cu eventuala coerenţă a propriului punct de vedere. Şi riscantă în măsura în care stârneşte reacţiile potrivnice ale tuturor subiectivismelor. (...) Obiectivitatea nu e întotdeauna imparţială. Ea vizează obiectul şi nu distribuţia părerilor în jurul lui. Preocuparea ei este supunerea la obiect, nu menţinerea echidistanţei între «părţile» angajate în discuţie. Nu cred că adevărul se află neapărat la mijloc (...) nu există opoziţie între creaţie şi obiectivitate. Obiectivitatea nu interzice creaţia, aşa cum singură subiectivitatea n-o garantează. Facilitatea cu care un subiectivism sau altul împrumută trăsăturile exterioare ale creaţiei nu ne poate încânta mai mult decât o clipă. Accesul la creaţie prin obiectivitate este infinit mai dificil, mai puţin spectaculos şi, ca atare, mai rar." (pp. 297-298).

Mai puţin spectaculos în expresia care dublează şi ilustrează analiza textelor, Mircea Martin nu este un stilist precum Gheorghe Grigurcu, de exemplu, căruia i-a şi oferit, într-un interviu din 1982, anterioara profesiune de credinţă. Dar comentariul literar îmi pare expresiv în primul rând prin adecvarea lui la relieful şi logica internă a cărţilor. El este pregnant în măsura în care atinge datele esenţiale ale unui creator. Strălucirea critică nu e autonomă, ci în relaţie directă, aşa zicând ombilicală, cu universul interior al operei comentate. Dacă între aceasta şi paginile care o "explică" nu există decât legături vagi şi întâmplătoare, fire slabe pe care aleargă suveica marelui stilist, ceea ce scrie el se citeşte, cel mult, ca un fragment de eseu ori de jurnal intelectual. Nu poate fi calificat cu sintagma, plată, a criticii literare. Un critic adevărat nu poate, chiar dacă ar dori-o cu tot dinadinsul, să conteste valoarea lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, susţinând, în schimb, "poezia" lui Cassian Maria Spiridon.

Dar cu aceasta reintrăm în arena ce "pătează", a criticii de întâmpinare - în care, după cum vom vedea, distinsul şi aparent distantul, glacialul Mircea Martin a coborât nu o dată, şi nu fără rezultate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer