Zalmoxe

Risipind anotimpuri şi zgârciţi cu secundele tari, chipuri mărunte care se-ascund, sau aproape uitate se cuibăresc sub pleoape ca fiarele iarna: când stai să le asculţi orice cântece tac, dar tăcerea nu e numai tăcere, un foşnet e lumea ca vântul ce doarme în peşteri – cândva, unul s-a coborât să audă mai bine şi n-a mai ieşit zece ani de sub munte.

Şi atunci, stafie albă ca burta de peşte cu pletele până la călcâie orbit de lumină s-a întors ca să tacă printre oieri. Oricare cută pe frunte era o lungă poveste iar faţa îi era scrisă mărunt pe când nu ştiau citi sau scrie, dar câţiva iscoditori în nori şi în stele mai aveau un ochi ascuns şi clipeau des privindu-l.

Vara pe culmi îl urmau ca o şoaptă, iarna fierbeau zăpada cu pietre încinse, îşi puneau măşti de urs şi dansau – vinul cu miere dospită le deschidea ochi de şoim sau de râs şi vedeau noaptea cum ies duhuri din stânci, râdeau îngroziţi zdrobind ulcelele noi şi într-o noapte s-au hotărât cu toţii să nu mai ridice case din piatră ştiind că acolo nu venea somnul, nici momit cu bureţi sau ierburi culese dimineaţa pe rouă, iar femeile i-ar fi părăsit în fiecare primăvară. Doar trunchiuri, doar lemnul viu le împrejura odihna iar temple le erau pădurile căci în fiecare trunchi de copac dormea câte un zeu.

De cioburi sunt pline muzeele, le-aţi văzut.
Dar el se făcea tot mai străveziu, venind doar în vise o dată pe an iar şi mai rar iar cei ce-l visau mureau de tristeţe. Intra uneori şi în fluiere, dar turmele se aruncau în prăpăstii şi lupii veneau în tindă ca să îi lingă obrazul. Cu toţii şedeau în jurul lui ca în jurul focului dar puţini îi tălmăceau tăcerea şi glasul naiului.

Dar când au venit hoardele nici nu i-au văzut, le păreau pietre de râu sau copaci – au trecut mai departe, au fugit fără voia stăpânilor, lăsând tot aurul în fântâni doar de frica tăcerii.

Cei de-ai locului mai tac şi acum, tac zâmbind dar puţini îi ascultă. Doar iarba vorbeşte, pădurea, râul şi pasărea – dar numai pentru ei – cei străini au urechi ceruite şi ceaţă pe ochi, se tem de nefârtaţi şi nemorţi dar fără să ştie îi poartă în cârcă când adorm lângă prăpăstii. Au auzit ceva despre îngeri dar nu ştiu să-i despartă şi de teamă îi iubesc şi pe cei căzuţi.

De aceea s-a ridicat peste noapte un zid înalt şi de o parte s-au strâns mai mulţi zburători, unde liniştea foşnea mai adânc şi fumul era mai curat. Iar cel ce privea pe deasupra era lovit de fulger şi puţini au putut trece pe celălalt tărâm, scobind tunele de cârtiţă. Povesteau celorlalţi, mai povestesc poate şi acum dar limba lor e uitată sau nimeni nu-i crede. I-aţi văzut fără să ştiţi.

Pentru cei ce nu l-au atins, zidul s-a prăbuşit – prea târziu, prea devreme, căci nu mai e loc destul pe pământ iar boala cea nouă încă n-a secerat destul. Şi tot mai înalte sunt templele zeului mărunt sunător care se aşează pe pleoapele morţilor iar pe vii îi orbeşte de amiază cu amăgiri. Atât de înalte sunt încât umbrele lor nu ascultă de soare. Le-aţi văzut. Unii fug de lângă ele ca să adoarmă sub poduri, alţii cumpără insule şi respiră acolo, dar nu mai pot să uite nimic. Iar fără uitare nu sunt amintiri, când pentru un vis mulţi şi-ar da viaţa. Dar cum să trăieşti printre oameni neştiut şi nevăzut, ca umbra cumpenei sub stelele rare – drept care el iar s-a întors, a doua oară sub pământ şi n-a mai ieşit niciodată, sunt veacuri şi veacuri...

Colburi se amestecă, popoare se mişcă, nomazii se opresc din cale iar cei statornici îşi lasă vetrele, chiar fără voie vă intră în ochi şi în case. Voi cum sunteţi, fugari sau legaţi de stâlpii pridvoarelor? Vă cheamă vreun templu sau vă sunt zeii mărunţi, ca păpuşile în galantare?