Oraşul cu beculeţe - La noi, când vine iarna

"La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşează pe pământ şi sunt zăpadă." Aşa începe cartea despre care vă voi povesti în cronica de săptămâna asta (nu vă speriaţi, nu o să scriu săptămânal, e doar o excepţie [această cronică a fost scrisă la o săptămînă după cronica la Bridget Jones: La limita raţiunii]). Întâmplător, şi pe cartea aceasta am o dedicaţie sau un autograf, cum vreţi să-i spuneţi. Numai că de astă dată scrie doar "Noroc!" şi autograful autorului. Vă voi dezvălui puţin mai încolo despre cine este vorba. Deocamdată, trebuie neapărat să vă povestesc cum am intrat în posesia acestei frumoase cărţi şi de ce scriu despre ea la opt ani de la apariţie.

La noi, când vine iarna, oraşul se umple de beculeţe, lumea umblă haotic prin magazine, aproape că uită să privească împrejur şi să admire pentru o trecătoare clipă mirajul sărbătorilor de iarnă. Iubesc iarna, poate şi pentru că m-am născut într-o zi de iarnă, sau poate pentru că încă mai cred în poveştile cu Moş Crăciun, sau poate pentru că îmi place să cred că iarna oamenii sunt mai calzi, mai generoşi, mai frumoşi.

Mi-aduc şi acum aminte o zi de Crăciun, petrecută în Cişmigiul îngheţat şi gălăgios. Da, cartea aceasta am cumpărat-o într-o iarnă geroasă, într-un 25 al lui Undrea, din Cişmigiu. Autorul ei organiza, pentru prima dată iarna, sărbătoarea Bucureştiului de altădată, al cărui farmec m-a atras mereu- D'ale Bucureştiului. Obişnuiam să merg la toate ediţiile acestui festival cu dame şi monşeri care locuiau demult în Micul Paris. Şi în 1995 a apărut La noi, când vine iarna (Editura Fundaţiei Culturale D'ale Bucureştilor, Bucureşti, 1995). Ţin minte că am citit-o imediat atunci şi mi-a plăcut. Trebuie să-mi fi plăcut mult, pentru că am recitit-o de Crăciun cu acelaşi drag cu care te reîntâlneşti cu prietenii din copilărie...

La noi, când vine iarna este povestită de un copil. Numele lui nu ne este spus. Poate fi autorul însuşi la vârsta copilăriei sau poate e un simplu personaj din imaginaţia scriitorului. Un an din viaţa acestui copil, an care începe iarna, în noaptea de Anul Nou, şi care se încheie tot iarna. O lume obişnuită devine basm în ochii personajului principal. Voi încerca să vă trezesc curiozitatea şi să mergeţi să citiţi această carte care mie mi-a redat gustul copilăriei şi sentimentul că unele cărţi sunt ca un vin bun - chiar de trec anii peste ele, devin mai bune şi mai frumoase decât la momentul apariţiei.

(Se spune despre copilărie că este cea mai frumoasă etapă a vieţii unui om. Eu cred că viaţa unui om este împărţită în patru etape, care, acumulate, o fac frumoasă

1. Când crezi în Moş Crăciun.
2. Când nu mai crezi în Moş Crăciun.
3. Când eşti Moş Crăciun.
4. Când arăţi ca Moş Crăciun.

Cartea asta e una potrivită pentru toate aceste etape.)

Nu ştiu ce să vă povestesc din carte, de fapt nici nu trebuie să vă povestesc. Vreau doar să vă incite la lectură ceea ce o să vă spun despre această frumoasă carte. Cred că este una dintre acele cărţi care trebuie citite la căldura şemineului, în nopţi îngheţate de iarnă, când afară se aude doar omătul scârţâind sub picioarele trecătorilor târzii. Sau una dintre cărţile pe care le citeşti înainte de culcare, ca să visezi frumos. În orice caz, este exclusă varianta în care cartea este citită pe fugă, în vreun mijloc de transport în comun / taxi sau pe sub băncile şcolii / facultăţii.

La noi, când vine iarna este o carte serioasă, deşi naratorul este un puşti de şcoală generală şi lumea privită prin ochii lui pare mai colorată, mai vie şi mai intens trăită. Lumea în care personajul principal îşi trăieşte copilăria se compune din părinţi, bunic, vecină, multe tanti şi mulţi unchi, cei doi căţei şi multe întâmplări, unele haioase, altele nu. Să vi-i prezint pe rând, câte puţin (că ce e mult strică pofta de a citi).

Aluniţa Cristescu - vecină şi prietenă, colega de clasă, "a doua după mine la catalog", şi de joacă. Aluniţa e mereu tunsă la zero "şi-n loc de cercei îi pune nişte aţă, cum se pune la haine, ca să le-agăţi în cuier. Dar e foarte deşteaptă..."; "are un haz al ei"; "Pe Aluniţa Cristescu a tuns-o iarăşi maică-sa. O tunde lunar, adică până seamănă cu luna." Cu ea, personajul principal îşi petrece majoritatea timpului: merg împreuna la colindat, la cules de flori pentru coroniţa de sfârşit de an...

Fratele mai mare, Sandu - mereu serios, "nu e deloc sentimental, adică nu e în stare să înţeleagă un sentiment", este cel care descoperă misterul dispariţiei puştii din casă.

Părinţii- mama cântă mereu când mătură Tristă duminică şi dă prea multe sfaturi odată ce nu pot fi reţinute- "asta nu-mi place mie la mama"; tatăl "are o cută grozavă între sprâncene şi o mustaţă cât un porumbel." Tatăl este profesor de matematică, iar mama coase frumos.

Bunicul- preot, le citeşte mereu celor doi nepoţi din cărţi şi îi duce la bâlci să le cumpere pantaloni largi. Portretul bunicului îl agaţă Aluniţa cu 'impricinatul' de peretele şcolii şi sub el scriu numele unui savant, ca să nu se observe dispariţia adevăratului tablou.

Rudele- multe la număr: "Un singur lucru e rău: am în total unsprezece unchi şi cinsprezece tanti. Băieţii mă invidiază că am atâtea mătuşi, dar nu cred că merit, că ş-aşa nu le deosebesc decât după miros." Rudele vin în noaptea Anului Nou, îşi sărută nepoţii, fiecare în felul ei: "unele tanti nu te lasă să le săruţi mâna, altele te pupă de trei ori, altele numai o dată, altele încep cu obrazul stâng, altele cu dreptul..."

Cei doi căţei- Gugiuman, "câinele nostru alb ca zăpada... E de-o vârstă cu mine şi nu înţeleg de ce zice tata că e bătrân..." şi Ursulică, a cărui "blană neagră îi lucea albastru".

Eroul nostru notează de fiecare dată schimbul dintre anotimpuri. Pentru el nu există an ci doar cinci anotimpuri care se succed. Fiecare are un farmec aparte: Iarna "oamenii sunt mai buni", "cerul se lasă jos de tot şi ninge", ziua se măsoară în turele făcute cu sania pe pârtie: "Mă dădusem numai de cinci ori şi jumătate cu sania când mama m-a adunat de pe pârtie."; "...m-am dat cu sania de patruzeci de ori pe zi. Asta e porţia mea." Între iarnă şi primăvară, există un "anotimp mic şi plin de taine...Un timp în care toate încremenesc, de parcă stau şi se gândesc, un timp în care oboseşti uşor, umblă bolile şi eclipsele. Şi oamenii sunt parcă mai fricoşi." Primăvara, vestită de ciripitul de păsărele, are şi ea semnele ei: "Începuse să miroasă pământul." Vara, deşi trece repede, "ca o duşmancă", se culeg flori, se mănâncă zmeură "ca să am buzele roşii pentru balul nostru de sfârşit de an şcolar". Toamna e ploioasă şi nu e întocmai anotimpul preferat. Însă venirea din nou a iernii parcă face ca totul să fie mai frumos. Nici să mori nu-ţi vine, când ştii "că iarna asta nu m-am dat decât de optzeci de ori cu sania şi n-am numărat cocorii."

Satul din care iese doar când merge în oraş la bâlci ca să-şi cumpere pantaloni largi e "la trei trenuri depărtare, dintre care unul mic şi două mari". Oraşul cel mare îl vede mai bine atunci când merge la spital cu tatăl său: "Arată ca-n poze, dar nu cred în poze, că poza o faci cum vrei, adică în poze toţi râd. Era foarte frumos...Erau trăsuri cu pluş, lume multă şi o statuie cu barbă..."

V-aş mai putea spune despre eclipsa care nu aduce cu sine sfârşitul lumii pentru că "data calendaristică nu era pe potrivă şi un sfârşit al lumii nu se poate decât într-o dată rotundă, sau măcar într-un treişpe", despre pianul la care cântă în magazie şi care de fapt e "doar un lemn", despre Marianele şi Didinele pe care le dă în schimbul a diverse lucruri, despre dracul şchiop, îmbrăcat în alb, care cântă la trompetă şi care "mi-a făcut multe necazuri". Sau v-aş putea spune că "norocul se fură cel mai uşor" şi de aceea trebuie ascuns şi nu trebuie arătat nimănui că "aşa e şi în viaţă".

Dar o să vă mai spun doar cum e descris acest personaj principal: "Eu îmi pierd mereu ideile şi fratele meu zice că sunt incoerent. Sunt şi neserios, şi neatent şi uituc, şi cu capul în nori, şi fricos şi obraznic, şi nepăsător, şi-mi rod unghiile, şi bolnăvicios, şi lasă-mă să te las... defecte de frate mai mic... Fratele meu zice c-ar fi trebuit să mă nasc fată şi că la câte defecte am, nici n-ar fi de mirare..."

Înainte de final, să vă spun numele autorului, deşi cred că l-aţi ghicit de mult: MIRCEA DIACONU. Şi să vă urez lectură plăcută.

Finalul acestei cronici vi-l las vouă, celor care o citiţi. Opriţi-vă pentru un moment din ceea ce faceţi şi amintiţi-vă cum era la voi, când venea iarna. De fapt, cred că aşa trebuia să încep cronica... Puteţi reciti dacă vreţi.

PS: Citiţi un fragment din cartea La noi, când vine iarna de Mircea Diaconu, Editura Respiro, 2004