Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Păcatul inocenţei


Ioana Bâldea Constantinescu

04.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Cred că am să scriu despre Golding. Traversez o fază Golding."

Sunt cuvintele mele, de-acum câteva zile, dimineaţa, în bucătărie. Semn că ideea îmi umblă deja în cap de ceva timp. Numai că acum, cu exemplarul meu din Împăratul muştelor pe masa de scris, lucrurile se leagă mai greu.

Da, ştiu de ce mă întorc aici, în romanul unui grup de copii care, naufragiaţi pe o insulă, în Pacific, îşi uită educaţia de boarding school englezesc şi se transformă, instinctiv, într-o societate atavic structurată în supravieţuitori şi învinşi, în ucigaşi şi victime. Băieţii mai mari, mai puternici, mai siguri pe ei devin vânătorii. Haita perfect funcţională care adulmecă prada, slăbiciunea, complexul uman, într-o lume a chemărilor animalice. Băieţii mai mici, mai vulnerabili, mai contaminaţi de o morală care-i face incapabili să vâneze se transformă în vânat, în ţinta unor ritualuri din zorii omenirii, în care sacrificiul, sângele, omorul repetat sunt ingredientele greu digerabile ale unei poveşti în care protagonişti sunt copiii.

Realitatea este, însă, că nu îmi e uşor să scriu despre copiii cruzi ai lui Golding, replici imature ale unui Caliban care ne populează, latent, pe fiecare dintre noi. Am încă foarte vie în faţa ochilor ecranizarea romanului semnată, în 1963, de Peter Brook. În sunetul psalmodic şi sacadat al tobelor care-ţi măreau pupila în faţa ecranului mi s-a limpezit, poate, mai adânc decât în paginile cărţii, ideea că răul e inculcat în fiinţa umană şi că există acolo, indiferent de vârstă, că e atenuat de educaţie, de context, de bagajul genetic, dar că rămâne, totuşi, nelipsit din intimitatea noastră primordială.

Romanul lui Golding dinamitează, cumva, mitul copilului inocent. Sau poate că nu. Poate că nu face decât să îi adauge o nuanţă care îi mută centrul de greutate, şi anume că inocenţa e crudă.

Sigur, asta nu înseamnă să anulăm atributele care îi sunt proprii, să o dezbrăcăm de candoare, de fantezie, de mirare, de curiozitate, ci doar să acceptăm faptul că binele din noi e mai puţin robust decât aplecarea spre violenţă. Că are nevoie de mai mult timp ca să dospească şi să ne transforme în oameni.

Poate că e o afirmaţie bizară, intransigentă sau periculoasă dar, în romanul lui Golding, în care Jack, Ralph, Simon şi Piggy se joacă de-a tribul de sălbatici pe viaţă şi pe moarte nu (mai) e loc de cîntece de leagăn, de jucării şi de ghicitori.

Împăratul muştelor e o carte despre "sfârşitul nevinovăţiei" şi "bezna inimii omeneşti".

Se citeşte greu, dar cu foame, aproape la fel de greu de negat ca pornirea instinctuală a băieţilor de a se vâna între ei, odată scăpaţi de supravegherea adultului generic, pentru care Să nu ucizi e un concept deja bine gravat într-o mentalitate îndelung şlefuită de şcoală, de familie, de trăirea omenească rafinată şi îndulcită de legi pe care copiii nu au avut încă suficient timp să le dumice.

Mi s-a părut de foarte multe ori că, ficţional, Golding reuşeşte să recreeze grozăvia absolută. Că ne flutură prin faţa ochilor dovezile unei temeri stranii şi cunoscute, care vine din măruntaiele fiinţei noastre şi se pierde undeva, pe băncile şcolii sau în aburii suavi ai primelor îndrăgostiri.

La început suntem răi. Cruzi. Inocenţi.

Restul vine pe urmă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer