11.02.2004
Mircea Diaconu
La noi, când vine iarna
Editura Respiro, 2004

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
De fapt îmi vine să plâng doar dintr-un singur motiv: că nu ştiu să cânt deloc. Că pianul meu era doar un lemn şi că tata n-o să poată cumpăra unul adevărat niciodată, deşi ştiu sigur că există. Nici nu ştiu cum o să mă descurc acum, când s-a făcut linişte. Pentru că, de când l-am lovit cu ceaşca, n-a mai apărut nici dracul şchiop, să-mi cânte din trompetă şi mi s-a făcut o linişte cu care nu ştiu ce să fac.

Duminică l-am desenat pe dracul şchiop şi l-am rugat să vină, dar n-a venit şi n-aud decât ploaia care va pătrunde până la urmă şi-n casă, pe sub praguri şi prin tavan. Şi nici nu ştiu să existe ceva pe lume care s-o oprească. Poate iarna.

Mi-e frică, deşi tata e cu noi şi bunicul nostru e preot.

Până la urmă însă nu s-a întâmplat nimic rău şi aşa cum mă aşteptam, a venit iarna. Decât că a început să mi se umfle capul, încă de când a nins prima oară. Am simţit întâi un vierme mic după ureche. L-am şi visat câteva nopţi, până ce l-a văzut şi mama. "Ce are băiatul ăsta?"

Tata s-a dus să scoată fân la vaca bătrână, că în sfârşit trebuia să fete, şi abia când s-a întors, peste un ceas, cu zăpada pe picioare, i-a răspuns: "Ştiu eu ce are?" Mai ningea încă. Eu am pândit până au urcat oamenii la biserică şi s-a rupt zăpada de paşii lor. Se făcuse pârtie bună pentru sanie. M-am dat de douăzeci de ori de la biserică până în drumul mare. Stăm pe scăunelul cu trei picioare şi trăgeam cu urechea la slujba care venea de sus, prin salcâmi. Când au terminat şi "uşile împărăteşti" au coborât şi am început să le dau bună ziua. Au coborât întâi femeile şi se legănau cu mâinile întinse, ca ciorile când bate vântul. Nu-mi răspundea nimeni nimic ; se legănau numai. După ce au trecut toţi, m-am apucat să torn apă pe pârtie ca să îngheţe şi să cadă măcar dascălul, care rămăsese să încarce coliva într-un coş de nuiele, pentru porcii lui de rasă.

Când am pus găleata la loc şi mă frecam cu zăpadă, că mi-era rău, a venit pe potecă fratele meu ca să mă ia acasă. La început n-am vrut, dar s-a încruntat ca tata şi a zis iar: "Nu ştii, te-nvăţăm, nu poţi, te ajutăm, nu vrei, te obligăm l"

Cum am închis poarta de la curte, am auzit în loc de scârţâitul ei obişnuit un strigăt răguşit, aşa de tare că a început Ursulică să latre ca la lup. Acolo, la fântână, dascălul căzuse în zăpadă şi coliva atârna toată pe gardul nostru. A înjurat de Cristoşi, garduri şi turnul lui Babei, până nu s-a mai văzut de cotitura drumului. Cred că a înjurat şi după aceea, că băiatul lui dintr-a şaptea zice că înjură totdeauna până când vine jurnalul.

Au mai trecut câteva zile, în care m-am dat cu sania de patruzeci de ori pe zi. Asta e porţia mea. Mă dau singur, că fratele meu e din ce în ce mai serios, învaţă toată ziua.

Capul mi se umflă în fiecare zi câte puţin. Viermele nu l-am mai visat, pentru că seara Sunt întotdeauna obosit De când e iarnă Sunt foarte ocupat cu sania. Intr-o seară, tata a adus felcerul acasă. Noi eram deja în pat şi număram de câte ori pocnesc lemnele în sobă, ca să ştim a doua zi cine a adormit întâi. Tata mi-a tras ţoala de pe cap.
- Ce-are băiatul ăsta? l-a întrebat pe Titi, care se şi apucase să mă pipăie, însă numai cu o mină, că-n cealaltă avea servieta. A ridicat din umărul fără geantă şi s-au dus dincolo, să bea ţuică fiartă. Fratele meu a ascultat la uşă şi când s-a întors sub ţoală, mi-a zis:
- Ai scarlatină, dă-te mai încolo.

A doua zi m-am dus pe pârtie şi le-am spus băieţilor că am scarlatină.
- Mi-o dai şi mie să mă joc? a zis Şuşu, care nu ştiu ce căuta acolo, că eram certaţi.

Capul mi se umflă tot mai tare, nici nu ies afară că nu mă încape nici o căciulă şi oricum, mi-e teamă că nu mă mai recunosc băieţii.

Tata l-a adus iar pe Titi ca să-l întrebe:
- Ce-are băiatul ăsta?

Au băut ţuică fiartă şi la urmă i-a spus tatii să-mi pună pungi cu sare caldă la cap şi să-i mai toarne una caldă.

Era bine dacă nu mă mai umflam, dar rămâneam aşa şi nu-mi convenea deloc. Mă speriasem degeaba însă, că-n zilele următoare s-a umflat mai departe. Nu ieşeam din casă, nu-mi era nici rău, nici bine, când, într-o dimineaţă neluminată încă, m-am trezit şi i-am spus tatii c-am visat iar viermele acela din cap. Tata a înjurat şi a cerut hainele bune din dulap. Până s-a îmbrăcat el şi s-a bărbierit, mama m-a frecat cu ţuică ne-fiartă. Mă ameţisem puţin, de miros. Era încă noapte şi cocoşii ţipau de frig. Pisica umbla pe la geamuri să-i dăm drumul în casă. Sandu s-a răsucit în ţoală şi m-a întrebat:
- De câte ori au pocnit la tine?

Mi-a trebuit mult timp să înţeleg că lemnele, dar nu i-am răspuns, că mă uitam cum se ascunsese icoana sub ştergarul roşu.

Ne-am îmbrăcat şubele şi s-au căznit mult până mi-a intrat căciula tatii pe cap. Mi-au spus că mergem la oraş. Eram mândru: aveam şi plachiuri noi la bocancii de rude, abia aşteptam să bocănesc cu ele în oraş. M-am uitat la Sandu cit era de supărat. N-am ce-i face, dacă n-a avut norocul să-i crească lui capul!

Pisica s-a lipit de bocancii mei. Mama şi Sandu au rămas în prag, iar eu şi tata am pornit prin zăpada scorţoasă. Mă ţinea de guler ca să nu alunec. M-am uitat o dată înapoi.
- Ne mai vezi? am strigat la mama şi ea ne-a făcut semn cu mâna.

După ce am ieşit din pădure a răsărit soarele, a muiat zăpada şi roata s-a înfipt într-un mal. Tata a intrat într-o curte de om şi a venit cu o sanie cu cal. Am luat-o drept prin pădure. Alergam foarte repede, soarele alerga şi el odată cu calul şi mă orbea când se spărgea de copaci. Tata mă legase de banca săniei ca să nu cad şi se uita încruntat între urechile calului. Cădea zăpada de pe crengi.

Nici nu mi-a spus când am intrat în oraş. Arăta ca-n poze, dar nu cred în poze, că poza o faci cum vrei, adică în poze toţi rid. Era foarte frumos şi păcat că mergeam aşa de repede. Erau trăsuri cu pluş, lume multă şi o statuie cu barbă, pe care n-o văzusem la bâlci. Lângă o poartă mare, cu uluci de fier, tata a sărit jos şi mi-a zis:
- Hai mă, să vedem ce ai?

A urcat pe trepte, apoi şi-a adus aminte că mă legase de sanie, înăuntru era lume multă, am stat pe o bancă şi tata îşi mesteca mustaţa.

O doamnă a zis:
- Ce drăguţ e! şi m-a mângâiat pe cap. M-am gândit că nu mă cunoscuse ea înainte, când încă nu-mi crescuse capul. M-a întrebat în ce clasă Sunt şi nu i-am răspuns, pentru că nici nu mai ştiam.
- E mut? s-a aplecat ea spre tata, care nici el nu i-a răspuns.
- Sunt muţi, a explicat ea cuiva. Nu-mi mai plăcea oraşul.

Înăuntru era o doctoriţă mică, de-i ajungea tatii până la al treilea nasture.
- Ce are băiatul ăsta? a întrebat-o tata. M-a sucit, s-a uitat de aproape la mine, avea mâinile moi ca pisica. A râs de mine că miroseam a ţuică şi l-a dus pe tata la o fereastră. I-a povestit ceva şi l-am văzut cum se înconvoaie şi la urmă era mai mic decât ea. Am ieşit amândoi încruntaţi prin lumea de afară.
- Sunt muţi de la ţară, dacă-ţi spun! zicea doamna altcuiva.
- Mergem să ne plimbăm şi după aceea te duc să-ţi facă operaţie. O bucurie mai mare nu putea să-mi facă ; după ce că vedeam oraşul, mai făceam şi o operaţie în el. Aveam ce povesti seara pe pârtie, când mă voi întoarce.

Ne-am plimbat iar printre oameni, până la statuie, am mâncat în sanie şi ne-am întors la poarta cu uluci de fier. Am intrat amândoi, tata mă ducea de mână, cum nu mă dusese niciodată şi calul se uita după noi, printre uluci. Poarta avea un portar. Avea o şapcă mare şi ne-a întrebat unde mergem. Tata a arătat o clădire înaltă, la capătul unor trepte măturate de zăpadă.
- Am copilul bolnav.
- Şi ce dacă? a zis el.
- Aici nu e spitalul?
- Şi ce dacă? a zis portarul. Făcea cu ochiul unuia care aştepta.
- Sunteţi de la ţară? a zâmbit el iar. Tata l-a apucat de piept şi l-a smucit de i-a rămas şapca pe loc şi, fiindcă nu mai avea cap dedesubt, a căzut în zăpadă.
- Şi ce dacă? i-a zis de-aproape. Mi-era teamă că-l trimite după şapcă. Spitalul era frumos, ca la biserică, nu se vorbea tare. Erau tablouri de oameni cu barbă pe pereţi şi-ţi răsunau paşii, de te credeai cit o clopotniţă. M-a pus să aştept pe o bancă. Prin faţa mea a trecut o femeie grasă, în alb. M-am sculat şi i-am dat bună ziua. Ea s-a speriat, s-a uitat lung la mine şi s-a închinat. Ca la biserică.

Tata s-a întors cu doctoriţa mică, dar erau cam supăraţi.
- Nu mă mai operaţi?
- Ba da, a zis ea.
- Mulţumesc.

A mai venit un om în costum albastru. De la început nu mi-a plăcut de el: ridica mereu din umeri.
- N-aveţi trimitere, nu-l putem interna, zicea. Doctoriţa mică s-a smucit spre el.
- Dacă moare îţi trebuie trimitere? Dumneata nu pricepi că trebuie operat imediat? M-am bucurat că mă operează imediat, ca să pot ajunge seara acasă. Tata îl privea de parcă se ruga de el, şi nu-mi plăcea asta.
- Hai acasă, tată. Să ştiţi că nu ţin neapărat să mă operez, să rămână pe altădată. Doctoriţa mică m-a mângâiat pe cap, mi-a luat fularul şi căciula şi m-a băgat într-o cameră cu cadă, cu grătar de lemn, cu pereţii înverziţi. Nu mai văzusem, dar bănuiam că e o baie.

Nu ştiam ce să fac. M-am uitat pe geam. Acolo erau nişte brazi cu zăpadă. Fereastra părea un tablou. A intrat femeia grasă, care se închinase pe coridor şi a început să râdă că stăteam cu şuba în baie. Am vrut să ies, ca să poată face baie, dar m-a prins de guler şi mi-a scos şuba. M-a dezbrăcat şi de flanel şi de cămaşă. Am vrut s-o întreb cine e ea de mă dezbracă pe mine, când nici nu ştie cum mă cheamă. Dar cred că asta e meseria ei, să dezbrace. Apa era fierbinte şi când mă freca pe spate, sufla în mine, ca-ntr-o ciorbă.

Când am ieşit din baie, mi s-a făcut ruşine. M-a şters şi i-am spus cum mă cheamă, însă ea se holba la capul meu. A ieşit cu hainele mele. Am rămas acolo gol şi mi-era frică să nu intre cineva peste mine, să mă găsească fără vreo treabă în baie. Am observat că dintre brazii din fereastră mă privea cineva. N-am putut să văd cine, pentru că a intrat iar femeia grasă. Mi-a dat o pijama înflorată şi fără nici un nasture. M-a întrebat dacă mai vreau să rămân în baie.
- Nu, am o operaţie de făcut, i-am răspuns eu şi m-a dus în salonul şapte, lângă bucătărie.

Acolo erau şi băieţi şi fete. Când am intrat noi, au ieşit de sub pături şi atunci am văzut că toţi au câte o mână sau un picior rupt. Femeia grasă m-a prezentat şi m-a împins în singurul pat gol, cel de lângă fereastră. Mi-a rămas doar capul afară şi toţi au început să râdă. Fereastra era joasă şi puteam vedea afară o stradă cu pomi, pe care stăteau ciori îngheţate, îmi venea să nu mai fac operaţie şi să plec acasă, dar s-ar fi supărat doctoriţa mică.

Uşa s-a deschis foarte încet şi a lăsat să intre, atârnat de clanţă, un băieţel mic de tot, doar într-o cămaşă lungă şi în picioarele goale. M-a văzut şi s-a apropiat mergând strâmb, ca un câine, pentru că avea picioarele neoperate încă. S-a uitat la capul meu şi mi-a dat un biscuit.
- Ce cauţi aici?
- Am venit să fac operaţie.
- N-ai voie să mănânci înainte de operaţie.
- De unde ştii?
- Eu citesc mult.

Îmi plăcea, deşi nu cred că citea atât de mult.

M-a dus de mână, să-i cunosc pe ceilalţi. În primul pat era Cezărică, avea nouă ani, căzuse din pat şi-şi rupsese mâna, apoi Emil, care era cel mai cuminte la injecţii, Măria, care nu putea să meargă şi râdea de orice, şi mai departe, lângă uşă, Magdalena.

Am stat tot timpul cu ochii pe uşă. Afară începea să fie noapte, ciorile nu se mai vedeau de întuneric. Magdalena plângea şi-şi mângâia ghipsul de pe mâini. Uşa a scârţâit şi ni l-a adus înăuntru pe băiatul cel mic.
- Vine, a zis el şi a ieşit.

Toţi şi-au întins păturile, au băgat bomboanele sub pernă, grăbiţi şi parcă speriaţi.
- Cine vine?
- Vizita, mi-a zis în grabă Emil, şi trebuie să ne găsească bine, că am chemat la întrecere celelalte saloane de copii. S-a auzit vorbă groasă şi au intrat doi doctori şi două surori.
- Bună searaaa... au zis, ca la şcoală.
- Cum e, copii?
- Biiine...
- Vă doare ceva?
- Nuuu..., au răspuns în cor, chiar şi Magdalena, care plânsese tot timpul. Surorile făceau injecţii la toată lumea. Au sosit şi la mine, mi-au înfipt acul, s-au uitat la capul meu şi s-au mirat.
- Ce caută ăsta aici, s-au consultat între ei doctorii, s-au uitat într-un caiet mare şi abia la urmă mi-au scos acul.

La plecare a spus că totul e bine, că probabil vom câştiga întrecerea. După ce s-a închis uşa, Magdalena a început iar să plângă.
- De ce nu i-ai spus că te doare? am întrebat-o.

S-a uitat la mine ca la un nebun.
- Vrei să nu câştigăm?

Sub pomi se aprinseseră becuri galbene. Mă simţeam ca într-o ţară străină, unde nimeni nu ştie limba ta. Poate că tata m-a lăsat aici şi s-a dus singur acasă, că trebuie să fete vaca. A venit o soră mică şi mi-a făcut o altă injecţie, îmi venea să plâng.
- Te doare?
- Nu! O să fete vaca...

Apoi mi s-a lăsat ca o ceaţă pe ochi, dar nu era somn, nu-mi păsa de nimic. A intrat iar băieţelul cel mic, s-a aşezat în faţa mea şi mă privea speriat.
- Vin cu căruciorul, mi-a zis el. De obicei nu veneau cu căruciorul şi dacă veneau aşa înseamnă că era ceva serios, mi-a explicat. El citea mult şi ştia. Şi ceilalţi mă priveau mai altfel, cu admiraţie, parcă, a apărut şi o fată, pe care n-o cunoşteam, foarte colorat îmbrăcată şi cu toţi nasturii la pijama. Mi-au prezentat-o, o chema Alexandra. Emil mi-a şoptit la ureche că e fata lui Buzea şi că stă alături, singură în salon şi cu o doamnă care o îngrijeşte.
- Are apendicită, dar n-au operat-o încă, o pregătesc.

Nu ştiam cine e Buzea.
- E adevărat că te iau cu căruciorul? m-a întrebat Alexandra şi parcă vorbea altfel decât noi. Nu-mi plăcea de ea.

A venit sora mică şi după ea, sora grasă. M-au apucat de subsuori şi m-au dus afară, pe cărucior. Toţi se uitau la mine şi eram sigur că mă invidiază, dar nu-mi mai păsa de nimic. Alexandra a deschis o uşă şi am apucat să văd un covor frumos şi o plapumă pe patul ei. O femeie în capot citea.

Copiii au rămas la uşa sălii de operaţii, iar pe mine m-au suit pe masă. Citisem într-o carte despre o operaţie, aşa că nu mă mira nimic. S-au închis uşile şi au rămas cu mine doar o soră şi doctoriţa mică. Le-am rugat să nu mă lege, că nu mi-e frică. Mi-au spus să le povestesc ceva. Simţeam viermele acela în cap şi le-am spus despre el. Am auzit-o pe doctoriţă zicând sorei că dacă tac sau nu mai aud, să o anunţe imediat. S-a aplecat peste mine şi am simţit rece în cap. Ţineam mâna sorei şi vorbeam întruna. O singură dată m-am speriat: când sora şi-a tras mâna dintr-a mea, ca să-i dea ceva doctoriţei. La urmă toate s-au amestecat, vorbeam mereu, dar nu-mi amintesc despre ce, mi se zbătea ceva în cap, probabil viermele acela, voiau să-l scoată, dar nu cred că era prea uşor. Simţeam mereu rece în cap, prin ochi mi se învârteau ciori roşii, cineva a vărsat o călimară şi cerneala s-a întins neagră, peste doctoriţă, peste soră, am rămas singur în zăpadă, o clipă mi s-a părut că-l văd pe tata, cineva a spus că stă pe trepte şi plânge, dar nu era adevărat, tata nu plânge niciodată, am strâns dinţii, care-mi picau din gură, m-am căznit mult şi în sfârşit a fătat vaca.

Mă duceau iar cu căruciorul, femeia grasă mi-a dat nişte dulceaţă, apoi a înghiţit-o şi pe ea cerneala şi ne-am înecat.

Răsărise dimineaţa şi nu înţelegeam de ce nu strigă cocoşii la mine să mă scol. Eram foarte obosit. Am privit mult timp camera, era un bec slab aprins deasupra uşii, toate le ştiam de undeva. Dincolo de bec un radio cânta Hora Unirii şi atunci am înţeles că e iarnă şi am făcut operaţie.
- O fi fătat vaca?

Ionuţ, aşa îl chema pe băiatul mai mic decât clanţa, mi-a povestit că patru zile fusesem mort, el mă plânsese şi să-i dau o bomboană, dacă am, că nu i-a fost uşor să mă păzească. Cineva mă strângea de cap. M-am pipăit şi ceilalţi au râs. Aveam tot capul bandajat şi cred că eram foarte caraghios.
- Şi ieri au râs, mi-a spus Ionuţ.

Dar ce mă supăra era că nu ştiam dacă mai am capul umflat. Magdalena plângea încet.
- Tu de ce nu plângi, te abţii? m-a întrebat.
- Nu. Şi vocea mi-a răsunat în cap ca într-o cameră goală.

La prânz mi-au dat ceai şi a venit sora mică să-mi spună că n-am voie să mă mişc. A venit şi doctoriţa mică, a râs cu noi şi mi-a dat bomboane. Are dinţii albi şi-mi place mult. Din trei în trei ore o soră îmi face injecţie.

Înaintea serii, Ionuţ mi-a cerut o bomboană ca să-mi spună două veşti.
- Doctoriţa a spus despre tine că încă nu se ştie şi tatăl tău e la poartă, de patru zile nu s-a mişcat de acolo.

M-am uitat pe geam, doar din ochi, că să nu mă mişc prea mult. Tata era ca o umbră printre copacii de ciori, l-am cunoscut după mersul lui cu mâinile la spate. Mergea aplecat, se oprea, asculta nu ştiu ce şi iar pleca.

I-aş fi spus că nu am nici o vină, că eu n-am vrut neapărat să mă operez.
- Vine, a scârţâit uşa şi ni l-a adus iar pe Ionuţ. Doctorii au intrat şi s-au oprit lângă mine.
- Afurisită femeie, a şoptit unul, cu ochii la mine.
- Dar riscă prea mult. în locul ei nu mă băgăm... Au intrat şi o sumă de surori, mi-au făcut injecţie, apoi au dat din cap cu îngrijorare.
- Ce noroc are ăsta, de-a scăpat până acuma...

M-am uitat afară, tata nu se mai vedea de întuneric, dar îl simţeam acolo, încruntat şi puternic.

Sora mică m-a dus cu căruciorul în sala de operaţii, unde mă aştepta doctoriţa mică. Mi-au scos bandajul, m-au întrebat cum mă simt, le-am spus că vreau să mă duc acasă, că trece iarna şi nu m-am dat decât de optzeci de ori cu sania. Pe culoar era întuneric şi căruciorul scârţâia. Doctoriţa rămăsese în uşa deschisă, se uita după noi şi umbrele ni se întindeau până la capătul coridorului.

În salonul şapte nu dormea nimeni. Alexandra se învârtea printre noptiere, venise să ne arate o cămaşă de noapte pe care i-o adusese, la vizita de ieri, o rudă. Era lungă, roz, cu flori roşii la poale şi strălucea. Magdalena nu mai plângea, se ridicase în capul oaselor şi-şi mângâia ghipsul, ca şi cum ar fi fost şi el de mătase. Măria râdea şi aplauda ca la teatru, Alexandra dansa şi mătura cu rochia cănile de pe noptiere, avea dinţii îngrozitor de albi, toţi copiii se legănau odată cu ea, ca într-un dans, ghipsurile se ciocneau sec, afară era frig, beznă şi ciori şi tata se plimba prin faţa porţii cu uluci de fier. îmi venea să plâng, dar eu n-am voie să plâng şi atunci am urlat din toate puterile. Aş fi vrut să crape zidurile şi să intre ciorile pe geamuri.

Alexandra se speriase şi tremura într-un colţ cu rochiile ei dantelate, strânse în braţe. Copiii se băgaseră la loc sub pături şi Magda-lena plângea. îmi părea rău, aş fi vrut să le spun că tata e afară în frig, dar a intrat sora grasă şi a ţipat la mine că Sunt un copil rău, că mă spune doctoriţei şi nu mai ştiu ce, că-mi venea iar să plâng. La urmă a stins lumina şi a plecat. Nu se mai auzea nici un zgomot, decât somnul celor din paturi. Aş fi vrut şi eu să dorm, dar becul cel orb îmi stătea drept în faţă. Din trei în trei ore, venea o soră să-mi facă injecţia, am rugat-o să stingă becul şi nu mi-a răspuns nimic. Cred că dormea. Apoi becul s-a scurs tot pe podea, căznindu-se să ajungă până la mine şi eu nu mă puteam mişca deloc.

Când m-am trezit, pe podele era doar soarele. Toţi din salon se strânseseră în patul Magdalenei şi mă priveau speriaţi. Ghipsurile li se ciocneau şi mi-a venit să râd. Au râs şi ei. Ionuţ mi-a întins ceaiul rece.
- Mai ai bomboane? că-ţi dau o veste. A luat-o singur.
- Am crezut că ai murit şi dacă mureai nu mai câştigam întrecerea pe saloane. Di-seară, dacă ieşim bine, suntem primii.

M-am uitat la tata, era acolo, lângă poartă, rezemat de cal. Dormise precis în sanie. Când au venit cu căruciorul, ca să mă ducă la pansat, Ionuţ aproape plângea; ar fi mers şi el cu căruciorul. Se pare că eram cel mai bolnav şi toţi mă invidiau pentru asta.

În timp ce doctoriţa mică mă pansa, a venit un doctor bătrân şi a întrebat-o ce crede. A zis că încă nu se poate pronunţa, dar că Sunt foarte rezistent şi că numai un accident ar schimba situaţia.

În salon mă aşteptau privirile celorlalţi, Ionuţ le spusese că Sunt foarte rezistent şi parcă îi supără lucrul ăsta. Tot restul zilei şi l-au petrecut cu pregătirile pentru vizita de seară. Au făcut curăţenie în sertare, au şters praful de pe tabloul de deasupra becului. Magdalena îşi ţinea mâna îngrozitor de umflată în chiuvetă. Emil împrumutase nişte cărţi de undeva şi le împărţise, ca la intrarea vizitei să citească toţi în linişte.

Mă uitam afară, la tata, cum mânca în sanie salam cu pâine şi arunca firimiturile la ciorile acelea îngheţate. La prânz am scris o scrisoare fratelui meu şi l-am rugat să pună el apă pe pârtie, pentru dascăl, în lipsa mea. Mă gândeam la Aluniţa Cristescu, probabil e dezbrăcată şi râde. Ca o mariană.

Curând s-a lăsat întunericul şi-a rămas doar luna să lungească umbrele copacilor pe zăpadă. Erau gata pentru vizită. Deodată s-a deschis uşa şi toţi au început să citească. Era Alexandra în cămaşa de noapte roz, cu dantelă. A râs şi a spus că nu vom câştiga concursul. Atunci s-au auzit voci pe coridor şi a intrat vizita. Erau mai mulţi, erau şi surori şi doctoriţa mică. Când au văzut atâtea cărţi deschise au dat din cap admirativ. Magdalena ţinea cartea cu o singură mînă, cea umflată era sub pătură.
- Cum vă simţiţi, copii? a întrebat doctorul cel bătrân.
- Bineee!... au răspuns în cor. Magdalena îşi muşca buzele până la sânge, să nu plângă.
- Bravo, îmi place cum vă prezentaţi, a zis doctorul.

Alexandra a făcut doi paşi în faţă.
- Dom' doctor, nu e adevărat, cărţile le-au împrumutat, au bomboane sub pernă, nici unul nu are nasturi la pijama, iar el, a arătat ea cu degetul întins spre mine, care nu are voie să se mişte, s-a dat jos din pat ca să bea apă.

A răsuflat adânc şi s-a întors încruntată spre noi.
- Nu pot să sufăr nedreptatea!

Doctoriţa mică se uita trist la mine şi nu zicea nimic. Brusc a început să mă doară capul, inima îmi bubuia în el, cum ai păşi într-o cameră goală, as fi vrut să crape pereţii, nu-i vedeam pe ceilalţi, dar eram sigur că tremură sub pături. Magdalena a început să plângă dintr-o dată tare, mi-a venit şi mie să plâng, dar eu n-am voie să plâng şi atunci am urlat, ca să nu-mi crape capul. Am sărit peste patul Magdalenei şi de acolo drept în cămaşa de noapte roz.

Când m-au pus la loc în pat, strângeam în palmă o bucată din cămaşa de noapte roz. Bandajul mi-era umed. Magdalena plângea şi doctoriţa mă mângâia pe frunte. Alexandra dispăruse în camera ei, ţipând. Îngrijitoarea voia să-i dea telefon lui Buzea. Abia o ţineau două surori. Doctoriţa mică mă mângâia întruna pe frunte, avea dinţi frumoşi, am întrebat-o dacă nu s-a supărat pe mine şi mi-a spus că nu, dar trebuie să mă liniştesc.

După ce au plecat, am rămas numai cu becul de deasupra uşii. Ceilalţi dormeau. Râseseră mult, o imitaseră pe Alexandra, până şi Magdalena râsese. Mie îmi dăduseră toate bomboanele lor.

S-a făcut târziu. Stau cu ochii pe lună şi ne plimbăm amândoi pe cer. Cred că e foarte frig ; când e lună, e frig. Acasă pocnesc lemnele şi ţipă cocoşii. Nu ştiu dacă a fătat vaca. Aş vrea să mor mâine, să văd ce mutre ar face toţi. Ar trebui să-i spun însă doctoriţei, să nu se supere pe mine.

Luna a ajuns în dreptul ferestrei şi parcă e mai mare. Creşte. Nu mă înşel, acum e cât geamul. Simt iar viermele în cap, dar nu mă supără decât că lumina creşte şi mi se aprind ochii. Mi-e un fel de dor de orice, de Aluniţa Cristescu şi de diavolul şchiop. Luna s-a umflat cât fereastra şi vrea să intre înăuntru. Pereţii s-au crăpat şi ciorile intră în salon ; s-au aşezat pe becul orb şi-l ciugulesc. Petecul de mătase roz din palmă a luat foc, apoi am luat şi eu foc, florile de pe pijamaua mea miros a trandafiri, cred că am început să ţip, dar nu de durere, mă supără că tata stă în frig, iar eu nu mă pot mişca, s-alerg prin z3padă, să mă sting şi dacă Alexandra n-ar fi avut cămaşă roz, nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mai bine nu mor mâine, că iarna asta nu m-am dat decât de optzeci de ori cu sania şi n-am numărat cocorii. Mâine o să-i scriu fratelui meu să-nai împrumute norocul, ca să mă pot întoarce acasă, că vine primăvara şi n-am dat balul din magazie.

Citiţi sau descărcaţi gratuit întreaga carte din colecţia de e-books a sitului Respiro.

1 comentariu

  • cat de mult imi doream....
    Carmen Tofan, 30.09.2010, 07:29

    Cat de mult imi doream sa "pun si eu mana" pe o carte a lui Mircea Diacono, din care a avut intr-o zi, generozitatea de a ne citi.......daca nu ma insel era o emisiune radiofonica inainte de 89.......atat de mult imi placuse incat ani de zile m-au urmarit acelle cuvinte si acele hohote de ras si emotie candida era vorba despre copilaria Lui impartasita noua celor care il ascultam..........Va multumesct tuturor celor care ati facut posibila aceasta minunata intalnire cu esenta copilariei.........

Publicitate

Sus