11.10.2011
Nu sunt fanul numărul unu al lui Tomas Tranströmer. (Da, sunt pregătită, ploaia de roşii poate să înceapă). Departe de mine intenţia de a-l contesta, valoric. E strict o chestiune de gust.

Poate din cauza faptului că versul lui are o frumuseţe adâncă şi adeseori liniştită, de colonadă perfect integrată în concentricitatea unei piaţete de sorginte... clasică. Sau, mă rog, aproape. Câteodată mi l-aş dori mai abscons, mai ermetic, mai bizar, mai gata să se ia la harţă cu el însuşi, ceea ce nu este cazul.

Realitatea este, însă, că acestea sunt gânduri care nici că mi-ar fi trecut prin minte până acum două-trei săptămâni, când poezia lui mă preocupa puţin spre deloc. Acum, însă, post-Nobel, elogii, elogii relativ la Nobel şi gânduri (generale) cu privire la galeria nobelizaţilor în ale literaturii, nu pot să nu-mi recunosc schisma (relativă şi particulară, ce-i drept) faţă de galoanele aduse de premiul în cauză, probabil cel mai cunoscut, mai râvnit şi mai aleatoriu acordat din lume.

Să ne înţelegem, unii din scriitorii mei favoriţi fără drept de apel sunt laureaţii distincţiei cu pricina. Aplaud cu două mâini care fac cât patru atunci când premiul ajunge la autori ca Orhan Pamuk, Jean-Marie Le Clézio, J. M. Coetzee, José Saramago, Toni Morrison, Camilo José Cela, William Golding, Gabriel García Márquez, Isaac Bashevis Singer, Saul Bellow, Samuel Beckett, Albert Camus, Ernest Hemingway, William Faulkner, George Bernard Shaw, William Butler Yeats şi... probabil că aş putea continua, lejer, preţ de încă vreo trei sau patru rânduri. Da, pot intui un subtext politic relativ la momentul în care unii dintre ei au luat Nobelul, dar faptul în sine mă interesează prea puţin - calitatea ficţiunii lor nu e deloc contextuală.

Sigur, îmi e mai greu să înţeleg de ce pe aceeaşi listă cu Márquez, Faulkner, Eugene O'Neill sau T.S. Eliot figurează nume ca Elfriede Jelinek (Nobel, 2004), Naguib Mahfouz (Nobel, 1988 - întîmplarea face că mi-au plăcut scrierile lui întotdeauna, dar, pur şi simplu, nu pot să-l plasez în aceeaşi categorie cu titanii de care vorbeam mai devreme), Vicente Aleixandre (Nobel, 1977) sau Gabriela Mistral (Nobel, 1945).

În 1953, Nobelul pentru literatură i-a fost acordat lui Winston Churchill. Motivaţia a fost cea a incontestabilei lui valori ca orator. Personal, nu am să înţeleg niciodată de ce nu a luat Nobelul pentru pace, dar, dincolo de intenţia frumoasă, de altfel, a face dintr-un politician unul din marii creatori de ficţiune ai secolului XX mi se pare oarecum hiperbolizant, în condiţiile în care Proust, Joyce sau Cehov nu s-au calificat în cursa pentru prestigiosul premiu (în cazul fiecăruia dintre ei au existat controverse şi o motivaţie legată de criteriile fixate de Nobel însuşi pentru acordarea premiului - cert este că, până la urmă, nişte coloşi literari nu au ajuns pe listă, în timp ce pentru Churchill a funcţionat legea "situaţiei particulare", a eternei excepţii).

De-a lungul anilor, scriitori ca Zola, Tolstoi, Ibsen, Malraux, Borges au fost respinşi de Academia Suedeză. Nabokov a pierdut premiul, în 1974, în favoarea autorului suedez Eyvind Johnson. Despre W.H. Auden s-a spus, nu o dată, că a ratat Nobelul pe motive de orientare sexuală.

E adevărat, sunt inadvertenţe care apar în orice competiţie şi subiectivităţi care gravitează în jurul oricărui premiu. Nimic mai adevărat. La fel de adevărat, însă, e că laureaţi ai Nobelului ca Pearl Buck sau Dario Fo (ultimul fiindu-i, de altfel, preferat lui Salman Rushdie) sunt, din punctul meu de vedere (şi îndrăznesc să spun că nu numai din al meu) nume care se asociază cu excelenţa în literatură într-un fel... meteoric, departe de a avea un loc al lor într-o galerie titrată, în ciuda faptului că sunt bine înţepeniţi în lista nobelizaţilor, o listă pentru care Henry James şi, mai târziu, Arthur Miller nu au întrunit atributele creative necesare.

Bun, va spune cititorul sătul de cifre şi nume, şi nume, şi cifre, şi iar nume, dar ce vreau să spun cu asta... Nu mare lucru. Atât că literatura e un tărâm atât de politizat, în numele şi sub paravanul atotputernicului de gustibus, încât Ayatollahul Khomeini şi militanţii anti Pinochet au fost, nu o dată, factori de decizie mai importanţi decât opulenţa imaginaţiei unui om care spune o poveste făcută din cuvinte, imagini, sunete, gusturi şi atingeri.

Banal, va spune acelaşi cititor.

Este.

Dar ce ar fi premiile mari fără clevetelile (mici, de cele mai multe ori) de pe margine? Nişte judecăţi incontestabile de valoare făcute publice de campioni ai echidistanţei.

Iar noi, cititorii, le-am lua pe toate de bune. Vorbim, în fond, de celebrul premiu Nobel. Cel care, din 1901 încoace, se acordă pentru literatură, chimie, fizică, pace, economie şi medicină. Nu şi pentru matematică. De ce? Pentru că, aşa cum îmi explica mie mama în copilărie (şi pe cuvânt că nu o credeam!) iubita lui Nobel a fugit cu un matematician. În timp, am aflat că pe domnul în cauză îl chema Gösta Mittag-Leffler şi era cât se poate de real.

End of story.

0 comentarii

Publicitate

Sus