Fotografia cu Garbo

De curând am văzut o fotografie cu Garbo, din '38 (pe atunci părinţii mei nici nu se născuseră; cred că nici ai tăi). Nu-ţi dai seama că e Garbo în ea, pentru că e ascunsă după o pălărie bărbătească pe care şi-o ţine în dreptul feţei. Totuşi, profilul i se reflectă într-o oglindă. Acolo arată ca orice altă femeie din vremurile ei. E într-un restaurant, la masă, cu un bărbat caraghios cu mutră de frizer - de fapt e un prieten de-al ei, ziarist. Un paparazzi de atunci i-a pozat - cum ziceam, ea se ascunde. Se văd: paharele, farfuriile (el avea cartofi şi mazăre, poate şi sos), haina ei, aproape masculină, faţa prietenului cu mustaţă. Lumina rece, seacă (de la bliţ). Deşi îmi place să fotografiez oameni pe ascuns şi n-am nici cea mai mică remuşcare - văzând imaginea mi-ar fi plăcut să fie un pic altfel. Cam aşa: Garbo, tot cu faţa acoperită, aruncând cu mâna liberă obiecte contondente către fotograf. Paharele pe jumătate pline, solniţa, cartofii. Orice. Toate ar fi aterizat cu un plici lipicios sau strident pe aparatul foto (oare există pliciuri stridente??). Tare mult mi-ar fi plăcut. Nu spun de ce!


Scenariu posibil realist: Au trecut 50 de ani. Fotograful e într-un azil, pe un fotoliu maro, cu pastile vechi ascunse după pernă. Lângă el, dintr-un pahar cu apă, se uită la noi proteza dentară. Bătrânul scrie pe fotografie, cu o cariocă: "După care au fugit la maşină...". Îi spune infirmierei că atunci a rămas să curaţe aparatul de sos şi să mai pozeze mizeria făcută de Garbo. Apoi i-a urmărit pâna la hotel, trecând de multe ori pe roşu. A încercat să se urce pe un burlan. Au pus poliţia pe el, aşa că a fugit. Şi gata, n-a mai văzut-o de atunci. Infirmiera, o negresă grasă cu căşti pe urechi, i-a băgat termometrul în gură.


Acum mi-am amintit că înainte de a ajunge divă la Hollywood, în Suedia, Garbo a fost model. Făcea reclamă la pălării cu pene şi funde, pe care nu le-aş purta nici în vis, pentru că aş arăta ridicol. Ei îi stăteau bine, să ne înţelegem! Dintr-un film pe care nu mi-l mai amintesc (ştiu totuşi că nu mi-a plăcut cine ştie ce), un om care a dat faliment s-a urcat pe o clădire înaltă. Probabil din New York. Prin anii '45-'50, cam aşa. Înainte sunase la presă -erau mulţi ziarişti pe stradă care nu ştiau exact ce caută pe acolo. Şi apoi, dintr-o dată, omul ăla a aruncat de pe acoperiş mii şi mii de pălării, care pluteau înainte să cadă peste fotografi. Foarte frumos arăta totul. Mai bine decât într-un Magritte (să nu-mi spui huuuuooo, pentru că mi-am astupat urechile!).

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.