Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ki-ki-ri-ki...


Ioana Bâldea Constantinescu

18.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ne despărţim cu totul niciodată. Rămânem aşa, inimă în inimă, ca-n versurile lui e.e.cummings.
 
Aşa ne iubim. Cărţile mele şi cu mine. Şi, când spun ale mele, mă refer la scrierile în care am găsit părticele risipite din cine sunt cu adevărat, din care am învăţat ce-mi place şi, ocazional, chiar şi de ce. Şi, tot când spun ale mele, afişez un orgoliu pe care nu mi-l mai recunosc demult, dar care a fost, şi el, odată, al meu.
 
Împart cu alte câteva sute de milioane de cititori nişte sute de pagini frumoase, în care mă simt eu însămi, în care mă retrag, aşa ca într-o carapace a mea, ca într-un sălaş, ca într-un loc unde mi-e cald şi bine când îmi ninge în jur. Ceea ce, una peste alta, înseamnă că semăn cu alte câteva sute de milioane de oameni, care probabil că fac acelaşi lucru. E reconfortant, pe de-o parte şi destul de trist, pe de alta. Este, însă, şi adevărat.
 
Poate că fiecare are un Macondo al lui. Periodic renegociat. Sau, măcar, renegociabil.
 
Există autori, cărţi, poeme, eseuri pe care nu le recitesc decât atunci când am suficient loc în suflet pentru ele. Sunt puternice, greu de dumicat şi, cum spuneam, în perfectă rezonanţă cu mine.
 
Care am învăţat din cărţi, înainte să ajung să experimentez în realitate, că îmi plac rochiile care cântă în falduri grele de mătase. Rochiile care sună a seară în grădina lui Jay Gatsby. Că iubesc Sudul (conceptual - în mine zace un fel de Quentin Compson sucit, la care contribuţia lui Faulkner a fost crucială). Că povestea din jurul unui obiect îmi e mai importantă decât obiectul (Carver - o secvenţă cu doi îndrăgostiţi care-şi cumpără mobilă la mâna a doua; n-aş putea să spun exact de ce m-a marcat aşa de tare, dar tind să cred că m-a ajutat să-mi dau seama că îmi plac anumite case, camere, colţuri pentru poveştile pe care le-am trăit acolo şi nu pentru felul în care arată, cel din urmă fiindu-mi din ce în ce mai puţin important...).
 
Par a avea un gust bizar pentru psihopatia aeroportuară. Pe cei mai mulţi îi agită, pe mine mă linişteşte. Dacă aş avea suficient timp (şi poate că o să am), aş reciti Eseuri de îndrăgostit. Nu atât pentru partea cu adevărat amoroasă cât pentru că mi-e dor de avioane şi de toate posibilităţile care încap în destinaţia unui bagaj de cală, sau, aşa cum mi-a spus, odată, autorul, pentru că e incredibil câte vezi într-un aeroport. Cât de singuri sunt oamenii în aglomeraţie. Cât de speriaţi, de încrezători, de nerăbdători, de inocenţi cu privire la drumul care-i aşteaptă.
 
Cam ca în proza lui Michael Cunningham. Când dimineţile Clarissei Vaughan mustesc de posibilităţi şi ei îi ia o viaţă să-şi dea seama că asta înseamnă, de fapt, să fii fericit.
 
Azi dimineaţă, când am început, nu foarte încrezătoare, să scriu acest text (şi e ceva timp de atunci, pentru că, între timp, viaţa mea reală, nescrisă în nicio carte, a dat năvală de cel puţin trei-patru ori peste ritmul meu... hai să-i zicem narativ, deşi e mult spus), ei bine, azi dimineaţă am dat o raită prin frânturi de texte vechi, pitite bine la mine în calculator. Astea chiar sunt ale mele, nu le mai împart cu nimeni şi arareori mi s-a întâmplat să învăţ ceva din ele. Recunosc cinstit că, probabil, am început prin a căuta o idee veche din care să încheg un text nou, rezervorul cu originalitate fiind destul de secătuit (am speranţa că Răzvan-ul LiterNet-ului o să mă ierte pentru mărturisirea asta păguboasă, dat fiind că drăcuşorul m-a ispitit el, dar a rămas neataşat la mail-ul care duce cu sine povestea de-acum).
 
Am descoperit lucruri despre care uitasem. Lucruri despre mine. Lucruri pierdute. O poveste (nu cred că editorul meu, la vremea respectivă, a avut vreo vibraţie la ea), cu un Norman Mailer tânăr, care mănâncă bomboane de ciocolată în timp ce scrie şi visează la Marilyn Monroe. Nişte paragrafe prin care trece, cu ochii ei de un violet narcotic, Elizabeth Taylor, într-o rochie ca acelea din grădina lui Gatsby, în amurg. Un text despre Ziua Panicii. Există. Şi se pare că am şi ştiut, odată, că există. E pe 9 martie. Nişte versuri pe care le-am folosit ca pe un breloc de chei - pe-astea le ştiu, îmi aduc aminte, erau jucărioara mea lirică, ataşată, o dată, o altă dată, şi unui text pe LiterNet... O veritabilă şi previzibilă scrisoare de amor. Dedicată unui magazin (da, am învăţat ceva din textul ăsta, şi anume că înclinaţia mea spre superficialitate e una din cele mai rezistente trăsături ale mele). Brand-ul numărul unu al Spaniei, El Corte Inglés, templul consumerist şi multietajat al cărui creator, Ramón Areces, a subjugat... Iberia, de-a dreptul mi-a mers, se pare, şi mie, direct la inimă, acum nişte ani.
 
Sunt ca un album cu poze. Poze vintage. Îmi plac. Mă fac să zâmbesc. Nu le recitesc niciodată, dar uite că acum am făcut-o. Cu o oarecare timiditate şi destul de multe incongruenţe. Ca atunci când dai peste haine din liceu. Unele nu-ţi mai vin, dar pe majoritatea, oricum, nici că le-ai mai purta.
 
Pentru că asta e diferenţa. Învăţ, în continuare, din recitirile paginilor pe care le împart cu alte sute de milioane de oameni cine şi cum sunt. Pe când dintr-un folder ticsit de povestioare care sunt numai ale mele învăţ... cum am fost.
 
Le păstrez, însă. Cu un fel de duioşie ruşinat-ruşinoasă. Ca pe versurile-breloc, cele pe care încă le mai lipesc câte unei dimineţi mai cenuşii, aşa, să-mi poarte noroc până mâine...
 
But ki-ki-ri-ki
Brings no rou-cou,
 
No rou-cou-cou.
But no queen comes

In slipper green.
 
(Walace Stevens, Depression before Spring)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer