Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Muzeul Modern, Muzeul Modernităţii (3)


Bogdan Ghiu

23.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De la Muzeul Modern la Muzeul Modernităţii
 
În muzeele lumii, fie ele mari sau mici, de rang global, metropolitan, regional sau local, fotografiatul este întotdeauna problematic, fiind atent supravegheat, precis controlat. În unele muzee este interzis să faci poze, în altele poţi face poze, dar fără blitz. Cînd nu "No photos!" e, măcar, "No flash!" În muzeele lumii nu se poate fotografia liber. Muzeele nu se lasă uşor fotografiate.
 
În muzeele din capitala Republicii Moldova nu mai este, azi, nimeni. Muzeele din capitala Republicii Moldova par a nu se mai adresa nimănui. În ele, Ilya Rabinovich a putut, poate tocmai de aceea, să fotografieze nestingherit.
 
Ce se poate vedea în aceste fotografii? Ce arată, remanent sau prospectiv, aceste stop-cadre, aceste instantanee surprinse în procesualitatea (şi în procesiunea) Muzeului Modern?
 
De exemplu, faptul că la Chişinău, ca periferie postimperială, pare a se fi constituit o adevărată rezervaţie muzeală, un parc de muzee, un fel de muzeu al muzeelor, de hiper-meta-Muzeu Modern în care muzeele par a se fi auto-muzeificat, printr-o acţiune retrospectivă disperată de conservare şi de re-citare de sine a Modernităţii înseşi. La Chişinău, Muzeul Modern pare a fi devenit un self-muzeu: un Muzeu al Modernităţii înseşi.
 
La Chişinău, de două ori în afară, la marginea modernităţii (în avangarda-ariergarda ei), şi spaţial, ca periferie, şi temporal, ca periferie a două foste imperii suprapuse, cel ţarist şi cel sovietic, şi, azi, la marginea, pe bordura Uniunii Europene, muzeul pare a-şi fi atins deplina splendoare istorică, ieşind din istorie şi încetînd să mai emită pretenţia de a face istorie, pare a-şi fi încheiat brutal misiunea istorică, devenind el însuşi un exponat. Nimeni nu mai pare a avea, aici, nevoie de muzeele "istorice", a căror putere de a reprezenta totalitar şi de unifica întreaga cunoaştere, de a o dispune liniar-narativ şi de a fabrica, pedagogic, identităţi masificate se exercită, azi, în gol, aproape decorativ, expunîndu-se, parcă, doar pentru a fi fotografiată şi admirată estetic, postum. La Chişinău, muzeul, rămas în şomaj istoric, "pozează" în hainele sale de gală: un mort frumos.
 
Aşa cum apare ea surprinsă, revelată fotografic în Museutopia, în muzeele din Chişinău vizităm, fenomenologic, însăşi esenţa muzeului istoric, ca uzină de modernitate, muzeul fiind astfel recuperat şi integrat în seria unor toposuri mult mai celebre ale modernităţii, precum cele analizate de către Michel Foucault: închisoarea, azilul, şcoala, atelierul, spitalul etc.
 
 
Gloria postumă a Muzeului disciplinar-evoluţionist
 
Muzeele moderne sînt, s-a spus (Hooper-Greenhill, 1992: 1 sq., cap. VII: "The disciplinary museum"), nişte "dispozitive disciplinare". "Muzeul disciplinar" s-a născut, pe model militar, după Revoluţia Franceză, în context napoleonian-imperial. 
 
Tot în context imperial, dar un imperiu nu atît continental, precum, în cazul Moldovei, cel ţarist-sovietic, cît maritim-britanic, a apărut, dezvoltîndu-se mai ales în epoca Victoriană, muzeul "evoluţionist".
 
În descrierea lui Tony Bennett, "the evolutionary museum" a avut tocmai menirea de a umple retrospectiv spaţiile dintre obiecte, de a conduce narativ, din aproape în aproape, fără salturi, evoluţia ca proces invizibil care se desfăşoară între obiecte şi forme ca stadii vizibile.
 
Problema muzeelor evoluţioniste era următoare:
  • "How to make the spaces between things represent time, and change through time" (Bennett, 2004: 165.)
Răspuns, soluţie în acelaşi timp epistemologică şi tehnică:
  • "the typological method" - "visualizing the invisible laws governing the evolution of human culture" (Bennett, 2004: 166.)
Problemă, deci, politică de vizibilitate, de organizare teleologică a vizibilului, de disciplinare a istoriei ca evoluţie:
  • "Evolution, in short, could not be seen directly. It could be made evident not in things themselves, but only in a particular narrative ordering of the relations between them through which resemblances were interpreted as descent; and it could not be made evident at all where sequences were interrupted and discontinuous. The spaces between things were, accordingly, invested with a particular and compelling significance as scientific method, across a range of disciplines, came to focus on the task of filling in those spaces in order to provide continuous sequences of lineal descent connecting the past to the present in an unbroken historical order." (Bennett, 2004: 162-163.)
Este exact ceea ce se poate observa, ceea ce se poate admira în hiper-meta-muzeele din capitala Republicii Moldova, ceea ce denunţă, ceea ce arată, fără a numi, depăşindu-şi intenţia propriului proiect, fotografiile lui Ilya Rabinovich: splendoarea ultimă, ieşită deja din istorie şi intrată în eternitate, a Muzeului Modern, disciplinar-evoluţionist.
 
Dresarea narativă a privirii - urgenţă permanentă a modernităţii. Muzeul ca dispozitiv

  • "The term [of apparatus] certainly refers, in its common Foucauldian use, to a set of practices and mechanisms (both linguistic and nonlinguistic, juridical, technical, and military) that aim to face an urgent need and to obtain an effect that is more or less immediate"; - "The boundless growth of apparatuses in our time corresponds to the equally extreme proliferation in processes of subjectification" (Agamben, 2009: 8, 14-15).
Asemenea tuturor dispozitivelor de modernitate, şi Muzeul Modern, ca dispozitiv disciplinar-evoluţionist, intervine într-o situaţie de perpetuă urgenţă, pentru a preîntîmpina subiectivările libere, anarhice, "populare". Ceea ce trebuie să capteze şi să disciplineze muzeul, subiectivînd codificat, reformînd individul pentru a-l transforma în Cetăţean, este privirea, care, din simplă curiozitate liberă, anarhică, aşa cum era ea încurajată să funcţioneze în "epistema" renascentistă a cabinetului de curiozităţi, trebuie să devină, acum, atenţie narativ-liniară cuminte, supusă. În modernitate, privirea poate oricînd să fugă, să scape, invenţiile şi intervenţiile tehnice, altfel spus, în sens literal, restrîns, dispozitivele optice şi de vizualizare fiind disputate, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, de către Muzeul Modern cu ceea ce Simon During numeşte "the popular enlightenment", prin "the influence of secular magic shows" (During, 2002).
 
Aşa cum precizează un alt cercetător,
  • "The uneducated masses, in a favourite Enlightenment simile, were like the proverbial man born blind who later learned to see. These sudden gainers of vision had to be programmatically weaned away from the disguised manipulations of superstitious priests, the beguilements of oriental despots, and the technical wizardry of optical tricksters. Ever-watchful method and overseeing reason or Logos constituted the healing therapy for a spoiled and rotted grasp of reality" (Stafford, 1994: 9).
Aceasta este situaţia de criză perpetuă în care trebuie să intervină, de care trebuie să profite permanent, ocazia pe care nu trebuie s-o rateze niciun moment proiectul de reformare modernă, prin intermediul dispozitivului Muzeului Modern: captarea maselor prin intermediul entertainment-ului vizual timpuriu. Prin intermediul Muzeului, masele trebuie captate şi remodelate, subiectivate masificat-individualist, codificate cetăţeneşte, ca sumă de actanţi publici şi ca resursă umană indispensabilă biopoliticii liberale de industrializare a societăţii.
  • "A line of subjectification is a process, a production of subjectivity inside an apparatus: a process that needs to produce itself, to appear, insomuch as the apparatus allows it to or makes it possible" (Deleuze, 1989: 185-195; 2003: 316-325).
Muzeul Modern abstrage privirea din corp, o separă de celelalte simţuri, o "intelectualizează" şi o abstractizează, întorcînd-o împotriva corpului şi a celorlalte simţuri care depind de proximitate, de contact, de senzaţie. Scopul lui este normalizarea privirii, adică
  • "to master and direct the eye",
şi aceasta prin edificarea Muzeului Modern ca dispozitiv disciplinar de codificare a vizualităţii:
  • "a whole new battery of techniques and visual technologies calculated to normalise vision as part of a broader problem of managing attentiveness" (Bennett, 2004: 183).
Privirea este subiectivată, codificată, dirijată, stăpînită, supusă. Devine "privire publică", iar marele Manej al privirii moderne dresate, şi al dresării individului modern prin intermediul privirii, al organizării unei vizualităţi atent structurate, este tocmai Muzeul Modern.
 
Muzeul Modern reduce individul masificat la privire, disciplinează văzul prin/ca atenţie, îl obligă să parcurgă narativ evoluţia darwiniană, îl duce de mînă, îl obligă să privească, să citească etichetele şi ghidurile şi să asculte explicaţiile, poveştile pe post de Istorie ale ghidului, făcînd naveta între imagine (exponat) şi text, nedîndu-le însă voie oamenilor să pună mîna, să atingă, să-şi folosească întregul corp. În Muzeul Modern, la fel ca într-o biserică, este interzis să vorbeşti cu glas tare, să rîzi, să alergi. Pentru a fi reformat şi recalificat, subiectivat ca şi cetăţean, individul trebuie supus unei autorităţi mediatoare cu cît mai discrete, cu atît mai eficiente:
  • "the authority of a new form of expertise was installed and exercised as the public eye was subordinated to the evolutionary showman\'s mediation of the relations between the visible surface of things and the invisible significance of their interconnections" (Bennett, 2004: 177).
Prin Museutopia, Muzeul Modern, ca dispozitiv de subiectivare, se dezvăluie în deplina sa splendoare postumă, post-istorică, cu toată forţa sa, devenită, la Chişinău, inutilă.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer