Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre tigri şi dragoni, dincolo de ficţiune


Ioana Bâldea Constantinescu

25.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"The narrative is empty. There is only a sense of hollowness, blackness, void, of wanting to literally crawl out of my own skin. Even this description is not sufficient. But I am a writer. I write. And just as I have written through every experience, euphoric or horrific, throughout my life, I will write my way through this, and I hope those of you who know and love Rick and me and Ronan will be a part of this record of his time here, on this blog..."

Nu l-am tradus. E un citat de pe blogul unei scriitoare.

Am descoperit-o recent, când, într-o oră de răgaz, m-am trezit navigând pe apele beletristice ale net-ului. Aşa am dat de Emily Rapp. Mama micuţului Ronan, care, în Gaelic, sau ceea ce numim, în mod curent, limba irlandeză, înseamnă micuţa focă.

Emily Rapp e scriitoare. Autoarea romanului Poster Child, un jurnal al copilăriei unei fetiţe căreia, în urma unui defect genetic descoperit la vârsta de patru ani, i se amputează piciorul stâng. E copilăria ei. Traumatică şi, în acelaşi timp, incredibilă. O copilărie transformată într-un jurnal care, după cum afirmă Donna Seaman, de la L.A. Times, "nu are nicio singură notă falsă". E descrierea autentică a trecerii prin copilărie şi adolescenţă cu un handicap fizic serios, care ridică, implicit, probleme legate de integrarea socială, de intimitate, de limite mereu şi mereu, şi mereu reînfruntate, într-un soi de bătălie continuă cu propriile angoase, complexe şi neputinţe concrete, care se cer cucerite una câte una.

E o bătălie din care Rapp, absolventă de Harvard, câştigătoare a unei burse Philip Roth şi actualmente profesoară de Creative Writing la Universitatea din Santa Fé, a ieşit învingătoare. O bătălie din care au făcut parte "durerile cauzate de operaţii fără număr, teama de a nu fi iubită niciodată, dorinţa acută de a-şi găsi locul într-o cultură obsedată de perfecţiunea fizică." (Stephen Harrigan, scriitor)

Ai zice că e suficientă suferinţă cât pentru o viaţă întreagă. Dar nu e. Pentru că Emily e şi mama micuţului Ronan. Ronan suferă de maladia Tay Sachs şi, cel mai probabil, nu va împlini 36 de luni. Acum are 18.

"Ronan nu va prospera, nu va avea succes în viaţă, în sensul consacrat de cultura noastră, nu va merge, nu-mi va spune mama iar eu nu voi fi niciodată o mamă-tigru" (Emily Rapp, http://www.nytimes.com/2011/10/16/opinion/sunday/notes-from-a-dragon-mom.html?_r=2)

Mama-tigru e un veritabil concept cultural, lansat de Amy Chua, care susţine necesitatea de a creşte copii blindaţi de eforturile părinţilor lor de a oferi lumii o veritabilă generaţie de staruri, neochirurgi şi atleţi de mare performanţă. Personal, am rezonat întotdeauna ceva mai bine cu autorii chitiţi să scoată maternitatea de sub tutela oricărei norme conform căreia copilul trebuie călit, integrat social de la vârsta de trei zile, dacă se poate şi crescut în ideea succeselor lui viitoare, inoculate picătură cu picătură, în acelaşi timp cu lecţiile de pian sau de balet înghesuite prematur în programul unui micuţ de doi sau trei ani, care nu manifestă nicio aplecare în acest sens. Gloria mamei tigru, aşa cum o vedeam eu, la vremea când o citeam pe Chua strict pentru relevanţa ei ideologică, stă în abilitatea ei de a-şi apăra puiul, de a-l iubi feroce, fără să se sinchisească de gura târgului obsedat de manualele de creştere a copilului şi de a-l creşte ca pe un copil, ca pe un individ cu personalitate şi trăsături proprii, mai degrabă decât ca pe un produs de serie, ca pe o maşină de luat note bune sau ca pe un etalon de frumuseţe fizică.

Eu, însă, am privilegiul de a negocia noţiunea. Nu şi Emily Rapp.

Am citit-o întrebându-mă cât de crunt trebuie să fie să literaturizezi o asemenea realitate. Am sfârşit repede. Nu ştiu să răspund şi, ca orice om care se simte brusc ocrotit de răul cel mai rău, atunci când dă cu nasul de nenorocirea apocaliptică a altora, mă fac mică în faţa unei asemenea întrebări şi mă ascund în norocul meu.

Pe blogul ei, Rapp scrie că va trece şi prin această grozăvie în singurul mod în care ştie să o facă. Singurul care o ajută să nu îşi piardă minţile. Scriind.

Mi-a făcut rău să o citesc. Aşa cum mi-a făcut şi bine. Mult bine.

Într-o lume plină ochi de preţiozităţi şi artificii literare, într-o lume în care orice decizie parentală e normată până la anularea instinctului care-ţi spune cum să abordezi durerile de burtă sau plânsul nocturn, există oameni care scriu ca să nu înnebunească. Există părinţi care iubesc visceral, cu limbile de foc ale unui dragon, în afara oricărui manual care desface în particule şi microni dilematica alegere între biberonul de sticlă şi cel de plastic.

E crunt, într-adevăr.

E real.

Unii oameni aşa scriu.
Unele mame aşa iubesc.
Aşa trăiesc.
În fiecare zi şi în fiecare pagină.
În fiecare rând, în fiecare bătaie de inimă.
În fiecare transcriere de silabă gângurită.

Noi, restul, doar citim despre ei. Cu greutate, citim despre ei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer