Pregătirea de stat... degeaba

Pregătirea de stat
 
Sunt momente când nu ai de ales decât să aştepţi să te ducă valul acolo unde vrea el. Orice fel de rezistenţă ar însemna provocarea unui tsunami cognitiv. De aceea în ultima perioadă încerc pe cât se poate să evit aceste zvâcniri de orice fel. Revolta nu se pune în acest context, aşa că învăţ să mă reduc pe cât posibil. De la pluricelular, la unicelular. Reducerea la moluscă, pentru a pregăti aşteptarea moleculei solare. Sărisem de ani buni ierni grele. Am fentat-o pe la Istanbul, Maroc, Austria, Franţa. Nu ţin minte să fi prins o iarnă în oraş. De ani de zile. Va fi prima oară de dat piept cu iarna din plin. În acelaşi cadru, în aceeaşi formulă. Obişnuită cu exersarea excepţionalului, aveam să mă supun noilor legi ale banalului cotidian. Neştiind însă de unde să încep, mă zbăteam puţin în lanţ. Trebuia să mă adaptez rapid la noile condiţii meteo. Let the good times roll. Nu degeaba lăsam momentele de glorie să se scurgă pe apa memoriei. Aveam să las insulele în urmă, cu tot cu stâncile lor dantelate. Porţia de senzaţional se terminase. Mă uitam la farfuria care avea să fie umplută cu altceva şi vedeam numai oglindiri peste tot. Băi turceşti dezafectate, muzică pentru filme mute, documentare pentru minţi strălucite, poveşti despre istorii glorioase, înghesuite într-o peşteră aburindă. Drumul prin pădure, pe cărări bătute de ani de zile, în acelaşi peisaj static. Nimic nu se schimbase în cimitirul de pe deal, nimic nu se modificase în formaţia muzicienilor prost plătiţi. Peştera rămăsese aceeaşi. Umbrele erau încă acolo. Ritmul fusese unul de zile mari. Păşeam greu şi cu grijă. Gâfâiam la fiecare pas. Muzica era în surdină. Prea puţine feţe cunoscute şi prea puţină agitaţie. Liniştea timpurilor pica greu peste memoria extremelor. Mişcarea nu era numai a mea. Împărţeam o stare de linişte cu o formaţiune care îşi începea turul de forţă prin canalul vietăţilor. Ploua cu galben, ieşeam la un ceai, puneam mâna pe o claviatură. Ce simţeau oare acei koala drogaţi cu eucalipt? Nici o informaţie care să le pertube liniştea interioară, nici o fărâmă de tensiuni celulare. Şi atunci de unde această teamă de plictiseală? Aveam să aflu în curând.
 
... degeaba
 
Veneam după o perioadă îndelungată de forfotă. Sâmbete după duminici şi alte sfârşituri de săptămână tresăreau halucinant în memoria mea şi mă trezeau în vise întortocheate şi violente în fiecare dimineaţă, înainte să sune ceasul. Încă îmi era frică să stau degeaba. De aceea, alergam în toate părţile şi, seara, gustam cu o plăcere infinită momentul de duş, care spăla agitaţia şi lăsa drum liber gândirii clare. Mă gândeam la iarnă, dar încă mai era vreme... lucrurile neimportante prind o amploare nemăsurată în noi, prea des, şi-atunci - obsesiv măcinându-ne - nu mai lasă istoria să înainteze.
 
Astăzi, însă, o să merg în Piaţă. Pentru prima oară după 20 de ani, poate. Regele împlineşte 90 de ani. Peste redacţia de actualităţi muzicale se lăsase linişte astăzi şi, ca în zilele semnificative ale României, am ascultat în linişte şi încordare discursul Majestăţii Sale. Astăzi n-o să mai stau degeaba. Îmi treceau amintiri prin faţa ochilor - anii '90, venirile Regelui, moartea domnului Coposu, râuri de oameni susţinându-şi dreptatea... acum, în dulcea legănare a facebook-ului, lăsăm străzile pustii, fără oameni, fără crezuri, fără paşi.
 
Strigătele nu mai apar decât în micile certuri. Strigăte de bucurie comună - demult s-au pierdut. Muzica nu mai cânta decât surd. Mi-era frică să nu mă oxideze plictiseala naţională... Mi-era frică să nu stau degeaba.
 
O să ies astăzi pe străzi, în pieţe, în toamnă, în ţară şi-aş vrea să se audă unul dintre cele mai frumoase momente de vorbire corală "Trăiască Regele!"