Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Obscena pasăre a nopţii


José Donoso, traducere de Dan Munteanu Colán

26.10.2011
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
José Donoso
Obscena pasăre a nopţii
Editura Leda, 2011
Traducere din limba spaniolă de Dan Munteanu Colán


*****
Prezentare autor
 
José Donoso (5 oct. 1924 - 7 dec. 1996) este cel mai important prozator chilian al generaţiei sale şi o figură proeminentă a întregii literaturi sud-americane contemporane, foarte apreciat atât de critici, cât şi de public. Autor de romane şi proză scurtă, dramaturg, poet, jurnalist şi traducător, a trăit aproape toată viaţa în Chile (lucrând ca profesor la Universitatea Catolică din Chile, la Universitatea din Chile şi ca jurnalist), iar începând din 1964 a petrecut mulţi ani de exil autoimpus în Mexic, în Statele Unite (ca lector la Universitatea din Iowa) şi mai ales în Spania. În calitate de profesor de literatură engleză, a primit o bursă Woodrow Wilson şi două burse Guggenheim. În 1982 s-a reîntors în Chile, unde, în 1990, a fost distins cu cel mai important premiu literar, Premiul Naţional pentru Literatură. Donoso este autorul unui număr remarcabil de poveşti şi romane care au contribuit din plin la boomul literar latino-american: Veraneo y otros cuentos (proză scurtă, 1951), Coronación (roman, 1960, câştigător al Premiului William Faulkner în 1962), Un lugar sin límites (roman, 1965), El obsceno pájaro de la noche (1970, considerat capodopera lui), Tres novelitas burguesas (proză scurtă, 1973), Casa de campo (roman, 1979) etc. Termenul boom a fost inventat în eseul său din 1972 Historia personal del "boom".
 
*****
Intro
 
Considerat de Carlos Fuentes "unul dintre cele mai bune romane nu numai ale literaturii latino-americane, ci ale întregii literaturi contemporane", romanul Obscena pasăre a nopţii, capodopera lui José Donoso, este o premieră editorială în România.

Într-un stil plin de imaginaţie, vizionar, luxuriant şi puternic, specific realismului magic, naratorul şi protagonistul Humberto Peñaloza, scriitor ratat, încearcă să reconstituie o complicată poveste a nobilei familii Azcoitía, împletită pe plan simbolic cu mitul sud-american al monstrului Imbunche. Plină de poveşti pe mai multe nivele, de personaje care îşi schimbă identităţile, vocile şi aparenţele, de magie, mituri, credinţe, infime plăceri lumeşti şi forme bizare ale dragostei, Casa de Exerciţii Spirituale a Încarnării din Chimba, al cărei paznic şi creator este, de fapt, Humberto, devine nu numai centru al lumii, ci o imitaţie în mic a ei, un univers al monstruozităţii şi disperării, al celor mai mari spaime şi obsesii ale fiinţei umane.
 
"O capodoperă!" (Luis Buñuel)

"O poveste ca un puzzle uriaş... investit cu o realitate vibrantă, aproape tangibilă" (The New York Times)
                                   
*****
Fragment

ELIANA se lipeşte iarăşi de gratiile ferestrei. Încep să se aprindă luminile de pe stradă. În casa din faţă o femeie deschide fereastra de la balcon. În timp ce-şi piaptănă părul lung şi foarte negru, uitându-se pe stradă, aprinde radioul, ra-ta-ta, ratataratata, stridenţe sincopate de chitare electrice şi voci fonfăite invadează dormitorul, ele o ridică pe Iris de pe somieră, o ţin în picioare pe culoarul dintre cele două şiruri de paturi ca să audă babalú, babalú ayé, hai, dansează un pic, Gina, o încurajează orfanele, haide, cu un gest de iapă îşi unduieşte pletele lungi, înaintează printre paturi mişcându-şi şoldurile, extaz în ochii întredeschişi la fel ca actriţele din filme, nu mă mai simt vlăguită, nu mai casc, vreau să ies să dansez ca actriţa aceea care se numea Gina şi care trăia într-o mănăstire de călugăriţe rele, în cartea aia de Corín Tellado[1] pe care mi-a citit-o Eliana. Iris se opreşte. Se scotoceşte în buzunare. Scoate un ruj vineţiu şi-şi face buzele; frageda ei carne de copil se transformă într-o bucată de aluat crud când se dă pe buze cu acel oribil ruj de culoare închisă. Ei hai, Gina, dansează pentru noi, şi ea înaintează printre cele două şiruri de paturi, mişcă-te cum trebuie, bine, aşa, aşa, mai tare, mai tare. Pe pervaz, Eliana aprinde două lumânări pe care le-a furat din capela mortuară a Brígidei; ea poate doar să încurajeze, e mică, puştii de pe stradă nu o strigă pe ea, ci pe Iris, ea n-are ţâţe pe care să le arate, nici coapse pe care să şi le etaleze. Le trimite pe orfane la cealaltă fereastră şi o ajută pe Iris să se urce pe pervaz.
- Uite, Gina, a venit Gigantul.
- Strigă-i că o să ies când se culcă babele.
- Băieţii vor să dansezi.
 
Rămâne singură în cadrul ferestrei luminate. Îşi mişcă şoldurile. Împingându-şi sânii în faţă, îşi strânge puloverul cu o mângâiere prelungită care-i străbate tot corpul şi apoi îşi ridică fusta ca să-şi arate coapsele groase, cu carne ţeapănă, în timp ce cu cealaltă mână îşi ridică părul, ţuguindu-şi buzele ca pentru un sărut nebun de patimă. Pe stradă, grupul adunat sub felinar o aplaudă. Femeia care se piaptănă la fereastra din faţă dă muzica mai tare şi se sprijină cu coatele de balustradă ca să privească. Iris începe să se mişte, foarte lent, la început frecându-şi doar o coapsă de cealaltă, apoi fremătând toată în ritmul unui dezlănţuit babalú[2], învârtindu-se, cu părul în vânt, braţele ridicate, palmele deschise, ca şi cum ar fi căutat ceva sau pe cineva, răsucindu-se iarăşi, iarăşi, îndoindu-se, înălţându-se, îşi lasă capul pe spate, apoi capul şi tot părul aruncat în faţă, se răsuceşte cufundată în ritmul rockului, al frugului sau ştiu eu ce-o fi fost, doar ca să danseze învârtindu-se şi să-şi arate coapsele şi chiloţii jegoşi şi ţâţele bălăbănindu-se, limba fierbinte care caută şi ea, să danseze pe pervaz ca să fie aplaudată şi s-o ovaţioneze lumea de pe stradă, şi să-i strige dă-i înainte nu te opri, Gina, drăguţă, ţine-o aşa, fată frumoasă, mişcă-ţi ţâţele cât poţi, mişcă-ţi curul, să ia foc Casa, să ardem cu toţii. Şi Gigantul, cu capul lui enorm de mucava, vine în mijlocul străzii să danseze ca şi cum ar dansa cu Iris, Iris se cambrează, îşi mişcă mijlocul şi se răsuceşte şi se agită şi strigă acolo sus închisă în cuşca ei luminată de lumânări, izolată pe una dintre laturile Casei, dansând ca o fecioară care a înnebunit în ocniţa ei. Gigantul se opreşte pe aleea din faţă ca s-o strige: Gina, Gina, coboară să ne iubim, strigă tu, gagiule, pe mine nu mă aude, fiindcă sunt închis în capul ăsta de mucava puturoasă.
 
- Hai jos, Gina!
- Auzi, Eliana, întreabă-l pe Gigant ce cadou mi-a adus azi, dacă nu, nu cobor.
- Bani nu, zice, da' ţi-a adus cinci foiletoane de Corín Tellado şi un ruj, nu nou, dar bun, cu tub de aur.
- Aurit poate, de aur sunt foarte scumpe.
- Nu accepta porcării, Iris, nu fi tâmpită. Trebui să scoţi nişte biştari de la el ca să-mi plăteşti pen' ce ţi-am citit.
- Dacă nu-mi ceteşti tu, îmi ceteşte Mirella, aşa că nu-mi pasă.
- Da' ţie îţi place cum îţi citesc eu, fiindcă îţi spun povestea şi ţi-o explic, că dacă nu, nu pricepi nimic. Te am la mână, Iris Mateluna, la mână, pentru că dacă eu nu-ţi citesc şi nu-ţi explic romanele lui Corín Tellado şi povestea Răţoiului Donald, o să mori de plictiseală în Casa asta de căcat...
 
Se agaţă de gratii ca să-l privească; este el, cu ochii rotunzi cât două farfurii, râsul care nu-i piere niciodată fiindcă niciodată nu se supără, el e bun, ne giugiulim bine şi îmi spune Gina, sprânceana arcuită care-i sprijină cu ridurile de pe frunte pălărioara lui caraghioasă... e el, vrea să se însoare cu mine fiindcă îi place cum fac sex, o să mă ducă să văd filme unde actriţele se mişcă singure şi vorbesc şi n-o să mai am nevoie ca cicălitoarea asta de Eliana să-mi citească ceva, Gigantul o să mă ducă într-o clădire din aia înaltă de care se văd acolo în centru, ca să dansez la un concurs şi să primesc un premiu, farduri zice că i se dau fetei care dansează cel mai bine şi pe urmă îi scot poza în toate romanele foileton şi proasta de Eliana şi doamna Rita şi Mutulică şi Maica Benita şi orfanele şi toate bătrânele or să-mi vadă poza în romane când o să plec de-aici.
- Cu ce-o să mă plăteşti dacă Gigantul nu-ţi dă bani azi?

Iris ridică din umeri.
- Pen' că trebuie să mă plăteşti înainte să te măriţi, că dacă nu, trimit poliţiştii care l-au ridicat pe tat-tu, să te taxeze, şi dacă nu plăteşti or să te bage la zdup şi pe tine. Sunt mulţumită dacă îmi dai două reviste din cele pe care o să ţi le dea Gigantul azi, şi rujul.
- Mă crezi tâmpită? O revistă şi te las să te rujezi de două ori şi gata...
- Bine. Da-mi faci cadou tubul când se termină rujul.
- Bine.
 
***
 
MAICA BENITA face de serviciu la poartă, foarte calmă o clipă, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. Rita şi cu mine aşteptăm să se mişte, să deschidă ochii, şi îi deschide şi se mişcă şi-mi face semn s-o urmez, ştiu că trebuie s-o urmez cocoşat şi pipernicit târând căruciorul după mine, ca şi cum aş fi feciorul ei dobitoc trăgând o jucărie. Am făcut-o de atâtea ori: curăţenie în lucrurile lăsate de moartă. Lucrurile ei să fie împărţite prietenelor, a zis coniţa Raquel, nu, colegelor ei, a zis, ca şi cum ăsta ar fi un pension pentru domnişoare, nu vreau să văd odaia Brígidei, Măicuţă, pentru Dumnezeu, nu vreau, nu vreau să verific nimic, nici să văd ceva, nu, că n-are ce să fie de valoare, aşa că nu vreau să văd nimic, v-am spus, faceţi ce vreţi cu lucrurile, Maică Benita, dăruiţi-le, bătrânele astea atât de sărace or să fie fericite cu orice amintire de la Brígida, cât era ea de iubită aici în Casă.    
 
O urmez pe culoare trăgând căruţul pe patru roţi, în care pun măturile, căldările, cârpele, pămătufurile de pene. În patioul de la bucătărie câteva bătrâne stau în jurul Maicii Anselma, curăţând cartofi într-un cazan... frumoasă înmormântarea Brígidei... paltonul coniţei Raquel stil prinţesă, se zice că sunt iar foarte la modă... vizitiul avea mustaţă, nu ştiu dacă e bine să li se permită vizitiilor de pe dricurile de lux să poarte mustaţă, e un fel de lipsă de respect... subiect de conversaţie pentru luni de zile, alte câteva bătrâne, ceva mai încolo, au şi uitat de înmormântare, au uitat-o pe Brígida, joacă brisca[3] pe o ladă de zahăr. Atenţie la treapta aia, Măicuţă, e o treaptă, nu o umbră, şi ajungem în alt patio, nu cel unde stătea Brígida, aşa că trebuie să continuăm pe alte coridoare, o cameră, altă cameră goală, şiruri de odăi goale, alte uşi deschise sau închise pentru că e totuna dacă sunt deschise sau închise, alte încăperi prin care trecem, geamuri ciobite şi prăfuite, penumbra lipită de pereţii scorojiţi de pe care o găină ciuguleşte chirpiciul secular căutând grăunţe. Altă curte. Patioul spălătoriei, unde nu se mai spală, patioul călugăriţelor, unde nu mai locuieşte nici o călugăriţă, pentru că acum n-au mai rămas decât trei călugăriţe, patioul palmierului, patioul teiului, patioul ăsta fără nume, patioul Ernestinei Gómez, patioul refectoriului, pe care nu-l foloseşte nimeni, deoarece bătrânele preferă să mănânce în bucătărie, nenumărate patiouri şi colonade legate între ele prin coridoare interminabile, încăperi pe care nu vom mai încerca niciodată să le curăţăm, deşi până nu demult dumneata, Mutulică, spuneai ba da, cu mături şi pămătufuri şi cârpe şi găleţi şi săpun, într-una din zilele astea, când o să avem timp, o să curăţăm tot, pentru că locul ăsta a ajuns o mizerie. Aveţi grijă, Măicuţă, staţi să vă ajut, să ocolim molozul, mai bine pe culoarul ăsta care dă în alt patio, la alt nivel, care cine mai ştie la ce foloseşte, deschis spre odăi unde pânzele de păianjen estompează zgomotele şi spre galerii unde s-au refugiat ecourile unor decese care n-au lăsat urme, sau or fi şoarecii şi pisicile şi găinile şi porumbeii care se fugăresc printre ruinele acestui zid pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l dărâme de tot.
 
***
 
PRIMUL LUCRU PE CARE a trebuit să-l fac a fost să le câştig de partea mea. Câtă vreme nu le surprindeam în vreun fel eram acceptat doar cu numele, în ciuda faptului că mă arătasem atât de supus. Am lăsat să treacă nişte zile ca să pregătesc totul, lăsându-le să-mi vorbească puţin şi să se uite la mine cu o oarecare neîncredere. Până când într-o după-masă le-am mărturisit că după părerea mea am găsit locul ideal unde să nască Iris fără să afle nimeni, şi unde noi, cele şapte bătrâne ale tainei, puteam să creştem copilul veşnic, fără să ne deranjeze nimeni.
 
Le-am dus în patioul unde locuiesc eu, în fundul Casei, care e şi cimitir al sfinţilor. Bătrânele s-au închinat când au trecut prin faţa capelei, am traversat patioul portocalilor şi ne-am pierdut pe coclaurii din partea din spate a Casei, în acel hăţiş de curţi interioare şi culoare mici pe care doar eu le cunosc, până am ajuns la patioul meu.
 
Când le-am deschis poarta şi am auzit exclamaţiile lor mi-am dat seama că simplul fapt de a le deschide poarta cimitirului sfinţilor sparţi le cucerise. Au înaintat strigând entuziasmate printre Sfinţi Francisc fără cap, Sfinţi Arhangheli Gavril fără degetul ridicat, Sfinţi Anton de Padova şchiopi şi ciungi, Sfinte Fecioare del Carmen, del Perpetuo Socorro, de Lourdes, cu straiele decolorate şi însemnele tocite, Prunci Iisus din Praga fără coroană şi fără mâna cu o sferă, cu eleganţa simulată a blănurilor de hermină şi falsitatea nestematelor de ipsos pictat pe care soarele şi ploaia îl rod, sfinţi cu trăsături şterse, un monstru îmbrăţişând lumea sub nişte picioare pe care Brígida a spus că o să le păstreze, fiindcă erau ale Imaculatei Născătoare, păstrează-le pe aici, Mutulică, poate pe urmă găsim şi restul şi o asamblăm, îngeri fără aripi, sfinţi fără identitate, în bucăţi, fără membre, de toate mărimile, fragmente pe care anii şi clima le-au micşorat, pe care porumbeii le-au găinăţat, pe care şoarecii le rod, cărora păsările le ciugulesc ochii şi buricul, da, desigur, nu putem arunca la gunoi bucăţi din foste obiecte de cult, trebuie să le respectăm, nu le putem amesteca în groapa de gunoi cu resturile de mâncare şi de abluţiuni, nu, trebuie să le ducem la Casa de Exerciţii Spirituale a Încarnării din Chimba, unde e loc pentru toate. Maica Benita îmi spune să-mi aduc căruţul, încarc în el toate bucăţile şi le car până în patioul meu, pentru ca anii şi ploile să termine cu ele, în timp ce în altare sunt înlocuite de statui aproape identice comandate la fabrică, poate versiunea asta a Bernarditei are ochii mai puţin saşii, poate cârlionţii Pruncului Iisus au alt ton de galben, poate poziţia Sfântului Sebastian pare mai puţin ambiguă. Maica Benita nu cunoaşte patioul meu. A declarat că e strict interzis să intre cineva aici. Este patioul lui Mutulică. El l-a ales. El ştie de ce o rânduieşte. Cel puţin s-o aibă pentru el ca să facă ce vrea, bucăţica asta de viaţă privată, trebuie să i-o respectăm acestui sărman om care de atâţia ani se sacrifică aici în Casă pentru noi.
 
Bătrânele s-au risipit prin curte tot minunându-se, aşezându-se pe vine şi ridicându-se din nou, apucând bucăţi de ipsos, mâini, torsuri, coroane, falduri de tunici, scormonind, dezgropând sfinţi necunoscuţi pe care doar ele sunt în stare să-i recunoască, Sfânta Agata şi Sfântul Cristofor şi Sfântul Ramon Ne născut, nu, Dora, rasa asta e a Sfântului Francisc, nu a Sfântului Domingo de Sales, că nu are glugă cafenie, să ştii că sunt destul de puţini Sfinţi Sebastian, auzi, Amalia, găseşte-mi cealaltă bucată din Maica Precistă, o să fie cam greu, deşi aici e un cap cu stele şi s-ar putea să aibă vreo legătură cu ea, nu ştiu, şi Sfântului Gavril ăstuia o să-i caut degetul întins ca să-l întregesc, şi mă duc să caut o Maică Precistă oarecare, că cine o să-şi dea seama, şi o să-mi pun o Bună-Vestire pe comoda mea.
 
- Pe 25 martie e Buna-Vestire...
- Ce păcat că aici în Casă nu o sărbătorim.
- Dar naşterea Pruncului Iisus, nouă luni după ce s-a pogorât Sfântul Arhanghel Gavril, o sărbătorim...
- Buna-Vestire nu e acelaşi lucru cu Încarnarea...[4]        
- Nu ştiu, s-o întrebăm pe Maica Benita.
- Stai să văd dacă găsesc degetul Arhanghelului.
 
Am fost nevoit să bat din palme ca în recreaţie la şcoală ca să le atrag atenţia şi să le trezesc la realitatea a ceea ce venisem să facem, pe aici, să nu vă împiedicaţi, aici locuiesc eu, asta e camera mea şi ăsta e patul meu, nu mai e nimic altceva aici decât această uşă falsă ce dă într-o pivniţă, pivniţa pe care am pregătit-o, eu o să fiu mereu aici, păzind intrarea. Nu numai că spălasem şi lustruisem cu ceară duşumeaua de scânduri foarte uscate şi tapetasem pereţii cu ziare vechi, dar cum ştiu foarte bine ce lucruri are fiecare doamnă în fiecare geamantan şi în fiecare ladă din fiecare chilie şi care sunt chiliile doamnelor care nu vin niciodată aici, în Casă, am golit mai multe dulapuri încuiate de ani de zile, aducând covoare şi tablouri, paturi cu cergi şi cuverturi, veioze, un leagăn de bronz cu ornamente şi baldachin, toate niţel stricate, dar, în fond, ce puteam face, în penumbra din beci totul strălucea în faţa ochilor bătrânelor.


[1] María del Socorro Tellado, cunoscută cu pseudonimul Corín Tellado (n. 1926), autoare foarte prolifică de romane sentimentale şi romantice, foarte populare în Spania şi în ţările latino-americane.
[2] Dans de origine africană, al cărui nume provine de la cel al zeului Babalú Ayé din religia yoruba.
[3] Joc de cărţi în care se dau câte trei cărţi fiecărui jucător şi una se pune pe masă. Apoi, fiecare jucător ia câte o carte, pe rând, din pachet, şi câştigă cel care adună cele mai multe puncte.
[4] Teologia catolică distinge între Buna-Vestire (când Arhanghelul Gavril o anunţă pe Maria că a rămas însărcinată) şi Încarnare (sp. Encarnación), acţiunea misterioasă prin care Cuvântul Divin ia formă de trup omenesc în Fecioară. În realitate, este vorba de o singură sărbătoare; bătrânele se pare că fac o confuzie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer