Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Undeva în miezul umed al subconştientului scriitorii înţeleg că nu-s deloc atît de importanţi pe cît ar vrea


Răzvan Petrescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

01.11.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Răzvan Petrescu
 
Răzvan Petrescu e un român atipic. Nu întîrzie niciodată. Respectă termenele (chiar şi autorităţile, ar ricana el). Îşi ţine cuvîntul dat. Nu se bate cu pumnul în piept şi nu vorbeşte, de dimineaţa pînă seara, despre ţărişoară. Vorbeşte, strict, despre ce cunoaşte. Şi cunoaşte literatură şi muzică, film şi teatru, arte plastice şi tenis ca puţini alţi scriitori români...
Asta se vede şi din scrisul lui, care musteşte de aluzii, sugestii, referinţe culturale; şi care, în chipul cel mai firesc, îşi feliază cititorii. Unora le place, fără să înţeleagă. Altora le place, înţelegînd. O pagină din Răzvan Petrescu este o secţiune transversală prin viaţă şi prin artă: iar prozatorul, aparent jucîndu-se cu cuvintele (cum fac şi eu acum), transformă viaţa în literatură şi dă scenelor literare febrilitate şi tensiune vitală.
Mă întorc la ideea că, român atipic fiind, prozatorul nostru, ca ins social, respectă toate termenele şi toate regulile. Pentru acest "conformism" datorat celor şapte ani de-acasă, el se revanşează în ficţiune. Într-o proză de Răzvan Petrescu, nu mai există nici o regulă, în afara celei de expresivitate. Autorul face dintr-o frază, din aproape fiecare frază, un teren mobil, expansiv; o platformă de experimente prozastice; o pistă de decolare în absurdul cotidian.
Citindu-l, nu-ţi vine să crezi că poate exista atîta libertate de gîndire şi de expresie într-un alineat. Sînt o grămadă de scriitori care îşi bat joc de cuvinte, folosindu-le lălîu şi impropriu sau la modul expandat. Maniac al cuvîntului, perfecţionist al nuanţei, Răzvan Petrescu dă fiecărei silabe un cadru de necesitate artistică. Nimic în plus. Nimic în minus.
De aceea scrie proză scurtă, şi nu roman. Autorii de romane se pot "odihni" din cînd în cînd pe suprafaţa vastă a prozei lor, aşa cum alţii, făcînd epopei, mai şi adormeau. În dreptul unei povestiri de Răzvan Petrescu, autorul şi cititorul sînt conectaţi la aceeaşi respiraţie şi se mişcă în acelaşi ritm.
Este "postmodernist" sau este "nouăzecist" Răzvan Petrescu?
E Răzvan Petrescu.
(Daniel Cristea-Enache)


(foto: Rareş Avram)

Undeva în miezul umed al subconştientului scriitorii înţeleg
nu-s deloc atît de importanţi pe cît ar vrea

Răzvan Petrescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Răzvan Petrescu, multe dintre cronicile dedicate cărţilor pe care le-aţi semnat încep prin a sublinia discreţia dvs., în contrast cu gălăgioasa dorinţă de autoafirmare a altor autori români. Inclusiv în interviuri, vi se pun aceste întrebări: de ce aţi ales un low profile, de ce nu ieşiţi mai în faţă, de ce nu vă faceţi mai multă reclamă?
În opinia mea, problema e greşit pusă, măcar prin "andrisantul" ei. Scriitorul trebuie să scrie: şi o face la masa lui de lucru, iar nu într-o vitrină cu mai multă lumină şi expunere, la interfaţa cu piaţa. "Market"-area şi promovarea literaturii sînt funcţii diferite de cea a scrisului, şi ele revin altor fişe de post: specialist în marketing, PR, agent literar...
Nu cumva a spune şi a tot repeta că Răzvan Petrescu este un scriitor foarte bun, dar prea discret, e şi un mod de a deplînge raritatea PR-ilor profesionişti şi a agenţilor literari pe piaţa culturală autohtonă? Aţi refuzat consecvent să acordaţi interviuri, să veniţi la emisiuni de radio şi TV, să participaţi la lansări de carte, ale dvs. şi ale altora? V-aţi izolat într-un turn de fildeş?

Răzvan Petrescu: Multă vreme am crezut că dorinţa zguduitoare de-a lăsa ceva în urmă, o carte, o pictură, un bust, o nevroză muzicală, este strict apanajul artistului (apanaj, de la pana pălăriei pe care o fluturi decenii după ce-ai dispărut, spre încîntarea groparilor şi-a îndoliaţilor ce vin să pună flori altora). Deoarece dorinţa asta nu-i altceva decît încercarea înduioşătoare de-a opune ceva morţii, credinţa că în acest fel o păcăleşti, că rămîi în zonă şi după ce din tine n-au mai rămas decît oasele. Dacă e vorba de Bach, Cehov sau Van Gogh, atunci e adevărat. Dar după apariţia blogurilor mi-am dat seama cu creştină deznădejde că toţi oamenii au aceeaşi aspiraţie - nu mă refer aici la poştaşi, contabili şi sucubi, care-s fiinţe normale. Şi era firesc, în definitiv tuturor ne e frică de moarte (cu excepţia celor amintiţi). Aşadar, nu numai artiştii vor să intre-n posteritate, ci şi milioanele, curînd miliardele de hominizi care descriu apusuri de soare pe facebook, adăugîndu-le o frază adîncă ce le va supravieţui timp de milenii, cum ar fi "aşa trece şi viaţa noastră".
Asta apropo de "gălăgioasa dorinţă" de autoafirmare a scriitorilor români. Toată lumea face acum gălăgie, pentru că s-a inventat computerul. Etruscii şi mormonii ar fi făcut la fel dacă ar fi avut curent electric. Şi atîţia alţii, cu excepţia dacilor. Într-adevăr, la scriitori năzuinţa de-a avea reflectoru-n ochi pare mai imperioasă, poate pentru că undeva în miezul umed al subconştientului înţeleg că nu-s deloc atît de importanţi pe cît ar vrea, ceea ce-i face să se răscoale şi mai abitir, să se tăvălească pe tavan, din necesitatea năprasnică de-a demonstra omenirii că sînt o categorie superioară de fiinţe. Cu cît ştiu mai mult că nu-i aşa, cu atît mai ridicol încearcă s-o demonstreze. Discuţiile dintre ei, în care fiecare se declară geniu, sînt un spectacol cu happy end tocmai pentru că geniile sînt neînţelese - ce prezentă e sintagma geniu neînţeles în mintea scriitorilor de pretutindeni, inclusiv a celor decoraţi, premiaţi, lăudaţi, pupaţi de preşedinţi şi gospodine, cu tiraje mari, cu breton şi priviri mîhnite, dar conştiente de semnificaţia lor exoftalmică-n lume.
Pînă aici am dat a doua explicaţie la întrebarea de ce "nu ies în faţă". Parcă n-aş vrea să fiu la fel ca oamenii despre care vorbesc. Prima explicaţie este că nici nu mă pricep s-o fac. Nu ştiu cum şi ce trebuie întreprins ca să te catapultezi altfel decît doar prin scris, dar pot ghici, şi cînd ghicesc mă apucă sentimentul ţigănesc al fiinţei în cafea. E romaniada discuţiilor la telefon sau la restaurant sau pe unde-or fi, în piscină nu, că se îneacă omul de cultură, şi mai are şi clor. Aşa că în mod cert ai nevoie de timp pentru a te ocupa de propria-ţi mediatizare. Şi dacă ai un serviciu, ca aproape toţi scriitorii români, şi vrei şi să te afirmi pe scenă în rolul principal - de remarcat că autorii vor numai rolul principal, puţini înţeleg că nu există cel mai bun în artă -, atunci cred că nu mai dormi, pentru că trebuie să te întîlneşti cu indivizii care sînt dispuşi să te ajute. Unele întîlniri pot avea caracter erotic, ceea ce nu ştiu cît e de bine dacă guru-i tot bărbat. Pentru femei nu-i la fel de tragic.
Şi presupun că e necesar să dărîmi uşi, cînd nu merge cu vorba caldă, să spargi ferestrele oamenilor de bine şi de literatură, să mergi pe acoperişuri şi să le arunci cadouri pe horn, să le răpeşti iubita, să ceri drept răscumpărare o bursă-n America. Dacă iubita-i urîţică, poate fi şi-n Turcia.
Mi-aş face reclamă la televizor, un spot de 30 de secunde în timpul filmului de dragoste tristă dar cu ţipete, cu mine aruncîndu-mi cartea în fruntea personajului feminin, că tot e distrus, apoi mi s-ar vedea titlul, mare, în timp ce din off se va mormăi ceva despre iaurt senzual cu extract de castravete, sau actinia literară, scăpaţi de constipaţie într-un sfert de oră, cît durează s-o citiţi, că doar n-o citiţi pe toată. Actinia dă un efect net mai bun decît activia, pentru că are orificiul bucal înconjurat de tentacule.
Aţi spus că-s discret, cineva a scris chiar "discreţie patologică", ceea ce m-a pus pe gînduri, deoarece nu ştiu dacă sînt din naştere sau am ajuns aşa observînd ce e-n jur, sau pur şi simplu mi-e lehamite.
Sigur că un scriitor nu ar trebui să facă nimic altceva decît să scrie (mă rog, ar mai fi o activitate artistică pe care, din pudoare, o trec sub tăcere), şi sigur că ar trebui să existe agenţi literari care să se ocupe de marketing. După 21 de ani încă n-au apărut, sau există cîţiva însă atît de ineficienţi, încît e ca şi cum s-ar ocupa de altceva, de trafic cu oase de balenă, de pildă.
Turnul de fildeş. Acolo stăteau unii scriitori înainte de '89, pentru că nu mai suportau socialismul, se izolau ca să poată scrie ori să-şi ia medicamentele, că turnul n-avea ferestre. Ironia perfectă e că şi azi o existenţă cu sens ar trebui să se desfăşoare în aceeaşi construcţie cilindrică, doar c-ar trebui să fie mai înaltă. Cînd vezi la ce cote au ajuns impostura, prostia cu suliţă şi banditismul, îţi devine clar că n-ai ce căuta în oraş. E o problemă de decenţă. Chiar dacă te poate duce direct din turn la balamuc, unde condiţiile sînt mai bune. Deşi un pic mai abstracte.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • diamante si extaz
    Anamaria Beligan, 01.11.2011, 09:03

    Asta nu e interviu, e diamant. Astept, cu imensa nerabdare, urmarea!!!

Spacer Spacer