Prinţul avea, de fapt, planuri mult mai mari cu satul Viscri. Nu fuseseră doar cuvinte spuse de dragul reclamei (parcă i-ar mai trebui lui aşa ceva!) ci, foarte probabil, convingeri adînci, puse în practică. În cîţiva ani el a reuşit o revitalizare extraordinară a satului, lucru pe care guvernanţii şi autorităţile locale nu le reuşiseră în zeci de ani. Prinţul sponsorizează o fundaţie care a investit bani buni în zonă. De fapt, în 25 de sate din Transilvania. Charles a cumpărat în aceste sate zeci de case, conace vechi, toate urmînd, foarte probabil să devină destinaţii "exotice" pentru turiştii sătui de forfota metropolelor. Au apărut, aşadar, în Viscri, case renovate (e drept, doar faţadele, fără lucrări mai ample de drenaj, multe îşi arată rănile provocate de infiltraţiile de apă în straturile noi de tencuială, lucrări făcute cam la normă, aş zice!), două, trei pensiuni cu tarife fabuloase, o cafenea, produse autohtone de vînzare (femeile din sat au devenit celebre pentru ciorapii, puloverele, căciulile tricotate din lînă şi pentru papucii de casă din cînepă bătută). Au început să vină şi turiştii, mai puţini români şi mai mulţi nemţi, englezi şi nordici. S-a inaugurat de curînd şi o staţie de epurare a apelor folosind lacuri naturale populate cu stuf, pentru că mizeriile care traversau satul îi speriau pînă şi pe cei mai înfocaţi susţinători ai ideii de sat tradiţional.
Viscri a început sa renască, fără să-şi piardă prea multe din farmecul patriarhal. Şi totuşi... Drumurile sînt un dezastru; chiar de la ieşirea din drumul principal, ce leagă Rupea de Sighişoara, intri într-un tărîm de coşmar, cu o şosea asfaltată ultima dată, foarte probabil, înainte de '89, cu cratere mari în care orice maşină geme şi e gata-gata să-şi dea duhul. Treci peste dealuri cultivate intensiv altădată cu hamei şi cînepă, acum pustii. Plantaţii abandonate, din care au mai rămas doar sistemele de susţinere înalte. Pîlcuri de pădure ici-colo, pe dealurile domoale pline cu ierburi de toate felurile, praf ridicat în slava cerului, cîte un om mergînd agale spre sau dinspre sat, fostul CeAPe aproape părăsit, toate te introduc, rînd pe rînd într-o altă lume, mai ales dacă vii dintr-un oraş stup. Viscri pare, la prima vedere, un sat abandonat. Nu e nimeni pe strada principală, e o linişte absolută, şi chiar te gîndeşti dacă nu cumva locul e părăsit?!
Dar insolitele faţade încep să-ţi facă cu ochiul şi să te cheme să le priveşti mai în amănunt: case vechi de peste 100 de ani, cu inscripţiile constructorului sau ale restauratorului, cu decoraţii în tencuială sau pictate, încep să-ţi destăinuie puţin din istoria locului. Porţi mari, săseşti, băncuţe minuscule în faţa porţilor (timpul de taifas, la nemţi, era foarte drămuit), două trunchiuri de stejar scobite, pline cu apă de adăpat animalele cînd vin de pe dealuri, cîte un tractor în faţa cîte unei porţi, ici colo o maşină, o uşă de magazin sătesc deschisă, o poartă cu botoşei şi căciuliţe atîrnate pe sfoară, alta cu cămăşi de in, o minusculă cafenea cu un magazin de produse locale, pietre uriaşe rotunde pe la porţi, apoi intrarea în curtea cetăţii. Şi peste toate, o senzaţie de timp încremenit, de regăsire a firescului, de întoarcere în timp. În imediata apropiere a porţii cetăţii o femeie are o tarabă cu şosete de lînă şi căciuli. Îi apreciez marfa, cumpăr nişte papucei de casă pentru fetiţa mea, lucraţi, aflu, foarte meticulos, ore în şir, printr-un procedeu de batere a cînepei şi impregnare cu apă şi săpun, pînă devine ca o pîslă foarte densă. Femeia nu pare impresionată de complimentele mele referitoare la aspectul satului, la casele renovate recent, la transformările care s-au produs de cînd cu reclama şi investiţiile prinţului Charles. Îmi spune că e multă reclamă şi atît. Oamenii, atîţia cîţi au mai rămas după plecarea masivă a saşilor, n-au nimic de lucru, români au mai rămas foarte puţini, saşi nici atît, îi numeri pe degetele de la o mînă, restul caselor fiind ocupate rînd pe rînd de familii de romi. Bani au doar pentru minima existenţă, iar turiştii sînt încă foarte puţini. Ca să-ţi faci o pensiune e imposibil, investiţia neputînd fi amortizată într-un timp rezonabil. Mda, bruma de idilic mi se şterge oarecum din minte. Prinţul ar fi trebuit să stea 2 luni în sat ca să-şi dea seama de faţa adevărată a lucrurilor, mai zice femeia. Sigur, acţiunile lui fac mai mult decît tot ce au făcut toţi politicienii în ultimii 20 de ani. Dar şi aici sînt guri care spun că de fapt toată povestea cu satele vechi din zonă în care fundaţia prinţului investeşte pentru restaurare şi conservare nu e decît startul unei afaceri de turism de lux. Cu toate astea nu văd altă soluţie decît turişti venind şi ridicînd zona încetul cu încetul.
La cîţiva paşi mai încolo stau de vorbă cu cîţiva nemţi. Sînt echipaţi de călărie şi-mi spun că sînt veniţi de cîteva zile şi că au bătut călare toate dealurile din zonă, că e cea mai frumoasă vacanţă pe care au avut-o în ultimii ani. I-am întrebat dacă ar veni şi iarna. Au rîs şi au zis că poate, dar că iarna ar fi mult mai greu de ajuns aici. La pensiunea din apropiere o cameră costă 100 de euro pe noapte. Dacă mai pui şi preţul a încă două mese, un sfîrşit de săptămînă la Viscri nu mai e pentru oricine. Şi asta îmi aminteşte iar de spiritul de ne-negustor al românului, de faptul că de cele mai multe ori preferă să stea cu marfa pe tarabă pînă se strică sau cu pensiunea goală decît să înjumătăţească preţul. Dar asta e o altă poveste...
Viscri se mîndreşte, în primul rînd, cu splendida cetate ţărănească săsească, veche de mai bine de 800 de ani, construită de coloniştii germani veniţi în zonă în secolul al XII-lea. Ghida blondă şi cu un aer oarecum trist ne explică pe unde putem urca în turnul bisericii şi unde sînt sălile micului muzeu. Ne povesteşte apoi puţin despre istoria locului, cum s-a construit biserica fortificată pe locul unei vechi capele, despre marea comunitate săsească distrusă în ultimii 30-40 de ani aproape complet (din care făcea parte şi familia ei), despre speranţele comunităţii în schimbări mai profunde care însă întîrzie să apară. Mă urc în turnul bisericii de unde pot admira întreg satul şi dealurile nesfîrşite de jur-împrejur. E o lumină lină de sfîrşit de vară, culori moi în pădure, căpiţe ademenitoare din loc în loc. La baza cetăţii, într-un laz străjuit de nuci bătrîni, se odihnesc cîteva zeci de pietre funerare. Locul nu e animat decît de cei cîţiva vizitatori care fac poze şi se minunează de zidurile impunătoare. Pe vremea cînd Jules Vernes era amorezat de o săsoaică şi se întîlnea cu ea la Viscri şi Homorod, probabil că satul îşi trăia perioada de maximă prosperitate. Astăzi abia de mai găseşti un fierar în sat. E o apatie din care cu greu se mai poate ieşi. Şi totuşi, multe magazine din Germania vînd şosete şi alte obiecte făcute la Viscri. E un semn că lucrurile se pot schimba, că nu e totul pierdut. În definitiv puţine sate din România arată ca acesta. Dar mă gîndesc la cum arată aici viaţa reală, totuşi, cînd trebuie să baţi zeci de kilometri pînă la un liceu sau un spital... Şi iară îmi revine în minte povestea bătrînului sas din Homorod, îngrijitorul bisericii, aflat la aproape 80 de ani, care, cu un an înainte, îmi povestise plîngînd prin ce trecuse în comunism, cum i se fărîmiţase familia, cum Ceauşescu îi vindea pe nemţi pe zeci de mii de mărci, după ce ruşii îi deportaseră pe cei mai mulţi în Siberia, în 1945. El scăpase ca prin minune de deportare, adolescent fiind, după ce stătuse ascuns zile bune într-o şură şi apoi prin pădurile din jurul Homorodului. Acum satul se umpluse de romi, care puseseră stăpînire pe casele saşilor plecaţi în Germania. Mai erau doar două familii de nemţi în tot satul. Bătrînul îşi trăia, probabil, ultimii ani, într-o disperare şi nelinişte cum rar mi-a fost dat să văd. M-am uitat la ghida de la Viscri şi mi-am dat seama că ar putea, în cîteva zeci de ani, să aibă şi ea aceeaşi soartă tristă. Dispariţia comunităţii în care îţi ai rădăcinile e o dramă greu de imaginat. Ies din cetate oarecum abătut, deşi locul te umple de linişte şi are un farmec deosebit. Dar peste el plutesc poveştile oamenilor care au suferit, s-au luptat cu istoria şi, din păcate, au fost învinşi.
Mă îndrept apoi spre o zonă de case mai sărăcăcioase. Unele din ele abia se mai ţin. Sînt locuite în majoritate de familii de romi. Pe garduri sînt atîrnate aceleaşi produse tricotate, multicolore, dînd uliţei un aspect vesel, în contrast cu aspectul jalnic al caselor. Femeile stau pe la porţi şi împletesc ciorapi. Nici una nu mă lasă s-o fotografiez dacă nu cumpăr ceva. O pereche de ciorapi e minim 30 de lei. Papucii de casă sînt 70-80. Îmi dau seama că deja am depăşit etapa în care omul simplu de la ţară se uita ruşinos la aparatul de fotografiat, ca la o maşinărie grozavă şi de neînţeles. Acum totul se traduce în bani, într-un cît de mic profit. Mai ales cînd bătătura e plină de puradei care vor de mîncare. Istoricul Fernand Braudel zicea că civilizaţia ar fi "un spaţiu, o 'arie culturală', un loc. În acest loc [...] trebuie să vă reprezentaţi o mare varietate de 'bunuri', de caracteristici culturale, pornind de la forma caselor, materialul din care sînt făcute, tipul de acoperiş şi ajungînd la deprinderi precum confecţionarea de săgeţi cu pene, pînă la dialectul sau grupul de dialecte, pînă la preferinţele gastronomice, pînă la o anumită tehnologie, o structură de credinţe, un mod de a face dragoste şi pînă la busolă, hîrtie sau tiparniţă. Civilizaţia este modul în care aceste lucruri sînt grupate, frecvenţa cu care revin aceste particularităţi, ubicuitatea lor într-o anumită zonă...". Stau şi mă gîndesc, luate la bani mărunţi, cîte sate din România ar trece "testul" civilizaţiei conform definiţiei marelui istoric francez?! Civilizaţia înseamnă şi permanenţă într-un spaţiu dat şi într-un interval temporal suficient de mare, criterii pe care bătrînul Viscri le bifează din plin. Şi-mi dau seama că, deşi nu intră în definiţia civilizaţiei, farmecul unei private în fundul grădinii nu poate fi egalat de nici o fosă septică din lume!
(Eugen Andronic / eugenandronic.ro, octombrie 2011)
