Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viscri, călătorie în timp


Eugen Andronic

31.10.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prinţul Charles nu şi-a făcut fosă septică la Viscri. Rangul şi obrazul subţire ar fi cerut-o, totuşi... A venit pentru prima dată în de pe acum celebrul sat transilvănean acum 9 ani, a cumpărat vreo două case, a discutat cu cîţiva ţărani şi a plecat. Zicea el pe la teve că stilul de viaţă dintr-un astfel de sat trebuie musai conservat, în cele mai mici detalii, adică natură, mîncare, arhitectură, meşteşuguri străvechi, obiceiuri de-ale satului, feluri de a lucra pămîntul şi cam tot ce ţine de epoca feudală. Că astfel de locuri sînt pe cale de dispariţie în Europa apuseană şi că noi ar trebui să fim mîndri că mai avem aşa ceva etc, etc. Că pentru el astea sînt valorile adevărate care duc mai departe moştenirea culturală a bătrînului continent. Sigur, frumoase cuvinte şi chiar intenţii, doar că lumea nu poate să rămînă pe loc numai ca să ne uităm plini de admiraţie, pentru o zi-două la cum trăiau oamenii acum cîteva sute de ani. Era vreme bună în Viscri cînd prinţul susţinea că vechiul sat trebuie păstrat neatins, aşadar pe uliţa principală nu era decît praf. Noroiul începe ceva mai tîrziu, odată cu ploile de toamnă şi ţine luni bune. Timp în care prinţii şi prinţesele locuiesc pe alte meleaguri, mai încălzite şi mai curate. Şi totuşi de ce prinţul nu şi-a făcut fosă septică la Viscri de la început, m-am tot întrebat (trebuie spus că imobilele cumpărate au intrat în regim hotelier, iar partea lichidă provenită din exploatarea băilor a curs o perioadă prin şanţul care străbate uliţa principală spre nemulţumirea unor vecini. Acuma, deh, mai sînt şi unii cîrcotaşi, că doar n-o fi fost doar casa prinţului cu ţeava de scurgere la vedere).

Prinţul avea, de fapt, planuri mult mai mari cu satul Viscri. Nu fuseseră doar cuvinte spuse de dragul reclamei (parcă i-ar mai trebui lui aşa ceva!) ci, foarte probabil, convingeri adînci, puse în practică. În cîţiva ani el a reuşit o revitalizare extraordinară a satului, lucru pe care guvernanţii şi autorităţile locale nu le reuşiseră în zeci de ani. Prinţul sponsorizează o fundaţie care a investit bani buni în zonă. De fapt, în 25 de sate din Transilvania. Charles a cumpărat în aceste sate zeci de case, conace vechi, toate urmînd, foarte probabil să devină destinaţii "exotice" pentru turiştii sătui de forfota metropolelor. Au apărut, aşadar, în Viscri, case renovate (e drept, doar faţadele, fără lucrări mai ample de drenaj, multe îşi arată rănile provocate de infiltraţiile de apă în straturile noi de tencuială, lucrări făcute cam la normă, aş zice!), două, trei pensiuni cu tarife fabuloase, o cafenea, produse autohtone de vînzare (femeile din sat au devenit celebre pentru ciorapii, puloverele, căciulile tricotate din lînă şi pentru papucii de casă din cînepă bătută). Au început să vină şi turiştii, mai puţini români şi mai mulţi nemţi, englezi şi nordici. S-a inaugurat de curînd şi o staţie de epurare a apelor folosind lacuri naturale populate cu stuf, pentru că mizeriile care traversau satul îi speriau pînă şi pe cei mai înfocaţi susţinători ai ideii de sat tradiţional.

Viscri a început sa renască, fără să-şi piardă prea multe din farmecul patriarhal. Şi totuşi... Drumurile sînt un dezastru; chiar de la ieşirea din drumul principal, ce leagă Rupea de Sighişoara, intri într-un tărîm de coşmar, cu o şosea asfaltată ultima dată, foarte probabil, înainte de '89, cu cratere mari în care orice maşină geme şi e gata-gata să-şi dea duhul. Treci peste dealuri cultivate intensiv altădată cu hamei şi cînepă, acum pustii. Plantaţii abandonate, din care au mai rămas doar sistemele de susţinere înalte. Pîlcuri de pădure ici-colo, pe dealurile domoale pline cu ierburi de toate felurile, praf ridicat în slava cerului, cîte un om mergînd agale spre sau dinspre sat, fostul CeAPe aproape părăsit, toate te introduc, rînd pe rînd într-o altă lume, mai ales dacă vii dintr-un oraş stup. Viscri pare, la prima vedere, un sat abandonat. Nu e nimeni pe strada principală, e o linişte absolută, şi chiar te gîndeşti dacă nu cumva locul e părăsit?!

Dar insolitele faţade încep să-ţi facă cu ochiul şi să te cheme să le priveşti mai în amănunt: case vechi de peste 100 de ani, cu inscripţiile constructorului sau ale restauratorului, cu decoraţii în tencuială sau pictate, încep să-ţi destăinuie puţin din istoria locului. Porţi mari, săseşti, băncuţe minuscule în faţa porţilor (timpul de taifas, la nemţi, era foarte drămuit), două trunchiuri de stejar scobite, pline cu apă de adăpat animalele cînd vin de pe dealuri, cîte un tractor în faţa cîte unei porţi, ici colo o maşină, o uşă de magazin sătesc deschisă, o poartă cu botoşei şi căciuliţe atîrnate pe sfoară, alta cu cămăşi de in, o minusculă cafenea cu un magazin de produse locale, pietre uriaşe rotunde pe la porţi, apoi intrarea în curtea cetăţii. Şi peste toate, o senzaţie de timp încremenit, de regăsire a firescului, de întoarcere în timp. În imediata apropiere a porţii cetăţii o femeie are o tarabă cu şosete de lînă şi căciuli. Îi apreciez marfa, cumpăr nişte papucei de casă pentru fetiţa mea, lucraţi, aflu, foarte meticulos, ore în şir, printr-un procedeu de batere a cînepei şi impregnare cu apă şi săpun, pînă devine ca o pîslă foarte densă. Femeia nu pare impresionată de complimentele mele referitoare la aspectul satului, la casele renovate recent, la transformările care s-au produs de cînd cu reclama şi investiţiile prinţului Charles. Îmi spune că e multă reclamă şi atît. Oamenii, atîţia cîţi au mai rămas după plecarea masivă a saşilor, n-au nimic de lucru, români au mai rămas foarte puţini, saşi nici atît, îi numeri pe degetele de la o mînă, restul caselor fiind ocupate rînd pe rînd de familii de romi. Bani au doar pentru minima existenţă, iar turiştii sînt încă foarte puţini. Ca să-ţi faci o pensiune e imposibil, investiţia neputînd fi amortizată într-un timp rezonabil. Mda, bruma de idilic mi se şterge oarecum din minte. Prinţul ar fi trebuit să stea 2 luni în sat ca să-şi dea seama de faţa adevărată a lucrurilor, mai zice femeia. Sigur, acţiunile lui fac mai mult decît tot ce au făcut toţi politicienii în ultimii 20 de ani. Dar şi aici sînt guri care spun că de fapt toată povestea cu satele vechi din zonă în care fundaţia prinţului investeşte pentru restaurare şi conservare nu e decît startul unei afaceri de turism de lux. Cu toate astea nu văd altă soluţie decît turişti venind şi ridicînd zona încetul cu încetul.

La cîţiva paşi mai încolo stau de vorbă cu cîţiva nemţi. Sînt echipaţi de călărie şi-mi spun că sînt veniţi de cîteva zile şi că au bătut călare toate dealurile din zonă, că e cea mai frumoasă vacanţă pe care au avut-o în ultimii ani. I-am întrebat dacă ar veni şi iarna. Au rîs şi au zis că poate, dar că iarna ar fi mult mai greu de ajuns aici. La pensiunea din apropiere o cameră costă 100 de euro pe noapte. Dacă mai pui şi preţul a încă două mese, un sfîrşit de săptămînă la Viscri nu mai e pentru oricine. Şi asta îmi aminteşte iar de spiritul de ne-negustor al românului, de faptul că de cele mai multe ori preferă să stea cu marfa pe tarabă pînă se strică sau cu pensiunea goală decît să înjumătăţească preţul. Dar asta e o altă poveste...

Viscri se mîndreşte, în primul rînd, cu splendida cetate ţărănească săsească, veche de mai bine de 800 de ani, construită de coloniştii germani veniţi în zonă în secolul al XII-lea. Ghida blondă şi cu un aer oarecum trist ne explică pe unde putem urca în turnul bisericii şi unde sînt sălile micului muzeu. Ne povesteşte apoi puţin despre istoria locului, cum s-a construit biserica fortificată pe locul unei vechi capele, despre marea comunitate săsească distrusă în ultimii 30-40 de ani aproape complet (din care făcea parte şi familia ei), despre speranţele comunităţii în schimbări mai profunde care însă întîrzie să apară. Mă urc în turnul bisericii de unde pot admira întreg satul şi dealurile nesfîrşite de jur-împrejur. E o lumină lină de sfîrşit de vară, culori moi în pădure, căpiţe ademenitoare din loc în loc. La baza cetăţii, într-un laz străjuit de nuci bătrîni, se odihnesc cîteva zeci de pietre funerare. Locul nu e animat decît de cei cîţiva vizitatori care fac poze şi se minunează de zidurile impunătoare. Pe vremea cînd Jules Vernes era amorezat de o săsoaică şi se întîlnea cu ea la Viscri şi Homorod, probabil că satul îşi trăia perioada de maximă prosperitate. Astăzi abia de mai găseşti un fierar în sat. E o apatie din care cu greu se mai poate ieşi. Şi totuşi, multe magazine din Germania vînd şosete şi alte obiecte făcute la Viscri. E un semn că lucrurile se pot schimba, că nu e totul pierdut. În definitiv puţine sate din România arată ca acesta. Dar mă gîndesc la cum arată aici viaţa reală, totuşi, cînd trebuie să baţi zeci de kilometri pînă la un liceu sau un spital... Şi iară îmi revine în minte povestea bătrînului sas din Homorod, îngrijitorul bisericii, aflat la aproape 80 de ani, care, cu un an înainte, îmi povestise plîngînd prin ce trecuse în comunism, cum i se fărîmiţase familia, cum Ceauşescu îi vindea pe nemţi pe zeci de mii de mărci, după ce ruşii îi deportaseră pe cei mai mulţi în Siberia, în 1945. El scăpase ca prin minune de deportare, adolescent fiind, după ce stătuse ascuns zile bune într-o şură şi apoi prin pădurile din jurul Homorodului. Acum satul se umpluse de romi, care puseseră stăpînire pe casele saşilor plecaţi în Germania. Mai erau doar două familii de nemţi în tot satul. Bătrînul îşi trăia, probabil, ultimii ani, într-o disperare şi nelinişte cum rar mi-a fost dat să văd. M-am uitat la ghida de la Viscri şi mi-am dat seama că ar putea, în cîteva zeci de ani, să aibă şi ea aceeaşi soartă tristă. Dispariţia comunităţii în care îţi ai rădăcinile e o dramă greu de imaginat. Ies din cetate oarecum abătut, deşi locul te umple de linişte şi are un farmec deosebit. Dar peste el plutesc poveştile oamenilor care au suferit, s-au luptat cu istoria şi, din păcate, au fost învinşi.

Mă îndrept apoi spre o zonă de case mai sărăcăcioase. Unele din ele abia se mai ţin. Sînt locuite în majoritate de familii de romi. Pe garduri sînt atîrnate aceleaşi produse tricotate, multicolore, dînd uliţei un aspect vesel, în contrast cu aspectul jalnic al caselor. Femeile stau pe la porţi şi împletesc ciorapi. Nici una nu mă lasă s-o fotografiez dacă nu cumpăr ceva. O pereche de ciorapi e minim 30 de lei. Papucii de casă sînt 70-80. Îmi dau seama că deja am depăşit etapa în care omul simplu de la ţară se uita ruşinos la aparatul de fotografiat, ca la o maşinărie grozavă şi de neînţeles. Acum totul se traduce în bani, într-un cît de mic profit. Mai ales cînd bătătura e plină de puradei care vor de mîncare. Istoricul Fernand Braudel zicea că civilizaţia ar fi "un spaţiu, o 'arie culturală', un loc. În acest loc [...] trebuie să vă reprezentaţi o mare varietate de 'bunuri', de caracteristici culturale, pornind de la forma caselor, materialul din care sînt făcute, tipul de acoperiş şi ajungînd la deprinderi precum confecţionarea de săgeţi cu pene, pînă la dialectul sau grupul de dialecte, pînă la preferinţele gastronomice, pînă la o anumită tehnologie, o structură de credinţe, un mod de a face dragoste şi pînă la busolă, hîrtie sau tiparniţă. Civilizaţia este modul în care aceste lucruri sînt grupate, frecvenţa cu care revin aceste particularităţi, ubicuitatea lor într-o anumită zonă...". Stau şi mă gîndesc, luate la bani mărunţi, cîte sate din România ar trece "testul" civilizaţiei conform definiţiei marelui istoric francez?! Civilizaţia înseamnă şi permanenţă într-un spaţiu dat şi într-un interval temporal suficient de mare, criterii pe care bătrînul Viscri le bifează din plin. Şi-mi dau seama că, deşi nu intră în definiţia civilizaţiei, farmecul unei private în fundul grădinii nu poate fi egalat de nici o fosă septică din lume!

(Eugen Andronic / eugenandronic.ro, octombrie 2011)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • despre farmecul privatei din fundul gradinii
    Mihai Grigore, 08.11.2011, 12:30

    Buna ziua,

    am citit cu interes articolul, si, cu anumite exceptii, ma bucur de fiecare data cand se scrie ceva despre Viscri. Dupa mine, e un pas inainte in a face cunoscut si romanilor o valoare pe care pana acum par sa o fi descoperit si inteles mai mult strainii. Nu ma refer doar la Viscri, ci la toata zona satelor sasesti.

    Ceea ce ma frapeaza insa de fiecare data cand apare un articol despre Viscri, este diferenta evidenta intre ceea ce scriu strainii si ce scriem noi, romanii. Ca sa va faceti o idee despre ceea ce vreau sa spun, puteti sa urmariti documentarul de pe Travel Channel, Wild Carpathia, in care Viscri este prezentat. Acolo, zona nu este prezentata idilic si idealist, ci este prezentata viata grea a oamenilor de aici. Dar cu o pasiune incredibila si cu un simt al urgentei pentru a salva ce se mai poate salva, ce vine din experienta unora care au mai vazut astfel de lucruri pierzandu-se. Iar printul Charles raspunde destul de clar la intrebarile legate de interesele sale ascunse pentru zona.

    Eu locuiesc in Viscri de cativa ani buni, atat iarna cat si vara. Ne-am mutat din Bucuresti, am deschis o pensiune aici, si cred ca pot sa va dau cateva lamuriri cu privire la unele puncte din articol, care nu erau chiar corecte:

    1. casa printului Charles a avut fosa septica inca de la inceput. Pot sa va dau detalii despre cum a fost instalata, ce probleme au intampinat, etc.

    2. printul Charles vine si pe noroi la Viscri, si toamna si iarna.

    3. nu a cumparat in Transilvania decat casa din Viscri si casa din Valea Zalanului. 2 gospodarii normale, renovate cu bun gust, folosind munca locala si materiale locale. Nu conace, nu zeci de case.

    4. drumul de rupea - dacia se asfalteaza din pacate o data la 2 ani, iar asfaltul nu tine decat un an, pentru ca, evident, mai trebuie pus o data si anul urmator. Acelasi lucru e valabil si pentru drumul de bunesti.

    5. ferma de hamei a lucrat intotdeauna in pierdere, chiar si inainte de '90, pentru ca hameiul produs nu era bun. Nu ca ar fi bine ca acum nu se mai face nimic. De fapt se face, politicianul care a cumparat-o pentru o suma infima primeste subventiile pentru teren.

    6. o pensiune bine facuta (asa cum este cea care cere 100 de euro pe camera) isi recupereaza investitia in 8 ani. O perioada buna pentru o investitie reala. In primul an am avut un grad de ocupare mai mare decat al unei pensiuni din Sinaia, ceea ce ar trebui sa spuna ceva. Trebuie insa sa muncesti foarte mult, sa te scoli inaintea turistilor si sa te culci dupa ei, sa vorbesti limba lor, sa le gatesti curat, sa intelegi ce cauta aici, si sa stii ca ei sunt salvarea pentru un sat precum Viscri. Asa cum s-a intamplat in Toscana, in Provence sau in Costa Rica.

    7. In Viscri s-au intors sasi din Germania, au venit si nemti get-beget care locuiesc aici de peste 10 ani, cu familile lor, s-au mutat romani din Bucuresti, satul incepe sa se repopuleze. Iar urmarile pentru oamenii din sat sunt totusi vizibilie: in Viscri o zi de munca costa 50 de lei, in satele din jur 35 - 40 de lei. 25% in plus e totusi mult. Lasand deoparte programele sociale, consultul medical gratuit pentru femei, sponsorizarea copiilor care merg la scoala si liceu, etc. Sunt sanse totusi sa nu aiba soarta trista de care aminteati.

    8. Toti (si repet, toti) turistii care au stat la noi, inclusiv botanistul printului, au avut aceeasi observatie: nu exista pentru ei un farmec al privatei din fundul gradinii. Pur si simplu nu exista. Exista un farmec al vacilor care se intorc de la pasune, al cositului fanului, al animalelor care pasc pe marginea drumului, chiar si al ursului care mai coboara in sat, dar nu al privatei in fundul gradinii. Si nu pot sa nu fiu de acord cu ei: am petrecut aici 2 ani cu prvata in fundul gradinii, si iarna, la -20 de grade, noaptea, nu are deloc farmec. Si nici curatatul ei o data pe luna. Toti strainii care au stat la noi, si s-au intors de cateva ori deja, au spus ca vor o baie incalzita, in casa. Si de cand am venit aici, mi-am dat seama ca s-ar putea ca noi sa traim intr-o bula de cristal, in care credem ca stim exact ce are farmec pentru ceilalti. Si s-ar putea sa nu fie asa. Cel mai bine cred ca ar fi sa ii ascultam cu mintea deschisa pe ei, sa ne spuna ce are farmec pentru ei.

    Va invit cu mare drag sa petreceti cu noi 2 luni in Viscri, fie vara fie iarna, si s-ar putea sa fiti un pic mai optimist cu unele lucruri, si mai retinut, cu privire la altele. Pentru ca doar dintr-un w'end e greu sa va faceti o parere mai avizata decat printul amintit care vine de cel putin 3-4 ori pe an in Viscri, de aproape 10 ani.

    Cu drag,

    Mihai

    • RE: despre farmecul privatei din fundul gradinii
      eugen andronic, 09.11.2011, 10:04

      Buna ziua,
      Va multumesc pentru raspunsul detaliat. Sigur, sint multe amanunte pe care nu le poti afla decit locuind mai mult intr-o zona. Scopul meu nu a fost sa scriu un referat foarte precis despre Viscri, cit sa pun cap la cap senzatii, frinturi de discutii si imagini pe care le-am adunat in cele citeva plimbari in zona in ultimii ani.

      Nu cred ca tonul si imaginea despre Viscri care reies din articolul meu sint foarte departe de reportajele pe care le aminteati. Departe de mine idilizarea ieftina a unui sat in care oamenii traiesc extrem de greu. Antagonia "fosa septica" - "privata din fundul gradinii" a fost folosita pentru a scoate in evidenta farmecul unei zone in care inca se mai traieste autentic. Asta cauta si strainii care vin in zona si care au abandonat aceste lucruri de zeci de ani in Europa de vest. Nu ma refeream strict la mersul la -20 de grade la mai sus numita privata, lucru pe care l-am trait si eu citiva ani buni. Era vorba de o figura de stil care desemna viata "altfel". Oricum va multumesc pentru detaliile precise, care nu lasa loc interpretarilor!

      Numai bine,
      Eugen

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer