01.11.2011
De fiecare dată când încep să se tulbure apele, mă încearcă acelaşi impuls de evadare. Am mai încercat să ies dintr-o fază sau alta, ieşind la aer. Mereu, aceeaşi scăpare simbolică. Acolo, printre culori încărcate de timpi trecuţi, mă adap la aceeaşi sursă. Unele întâlniri pot deveni adevărate revelaţii în contratimp cu accelerarea atomilor care se învârt în cercul plin de rime necenzurate. Punctul de întoarcere se schimbă. Schimbăm viniluri imaginare, în spate se doarme marsupial şi siguranţa drumului care duce acolo unde trebuie să ajungem cu toţii, dau pace precipitaţiilor. Nu mă trezesc pe bune. Moţăi minuţios în bătaia secundarului. Ştiu eu pentru ce îmi dozez energia. Aşa că prind momentul împărţirii unei ciocolate calde la fix cu răsăritul soarelui pe vale. Aceeaşi căldare părtaşă la toate ipostazele prin care le arătasem pietrelor starea de spirit a unei generaţii expansive.

Ciocnirea celor două lumi va crea noul val de expansiuni spirituale

Înăbuşirea dorinţei de escapadă, aceeaşi pe care tatăl lor nu şi-o imagina posibilă, remarcarea norocului ancestral pe care îl captasem intrauterin şi permutarea către simbolistica acestei lupte pentru câştigarea titlului suprem, mă făceau hipersensibilă la orice stimul intern. Bătăile lui de inimă se confundau cu bătăliile pentru oxigen care ar fi făcut totul posibil dacă nu ne-am fi pus singuri beţe în roate. Rochia nu era gata, dar momentul nu trebuia ratat. Însemna trecerea într-o dimensiune eliberatoare. Conta mai mult decât îmi imaginasem iniţial. Metamorfozarea însemnase trecerea printr-o grămadă de probe de foc. Ceva mă ţinuse acolo. Câteodată chiar şi cu forţa. Liniştea simfonică devenise un lux. Tangoul cel nou mi se părea o altă formă de încăpăţânare sezual-metafizică. În sala plină de oameni învechiţi, plutea aceeaşi atmosferă post-autistă. În sala plină de oameni noi, ne uitam cu binoclurile unii în străfundurile celuilalt.

Forţa asamblării stă în puterea deciziei

Nu aveam să trecem nici peste o sută de ani peste această molcomă adulmecare a lentoarei. Şi totuşi, unele lucruri s-ar fi putut rezolva şi altfel. Copii şi timbre fiscale, valori şi forme secţionate. Nu ne-ar fi lipsit puţină disciplină. De fapt, nu ne-ar fi lipsit un anumit simţ al realităţii. Dar aşa cum lumea ne deschisese ochii la un nivel destul de superficial, aşa ave următorul pas o doză de normalitate mocnită. Încă mai captam momente şi ştiam că soluţia de atunci şi de acum era închiderea carcasei şi aşteptarea bărcii de seară. Acolo, printre umbre şi unde, lucrurile se aşezau în ritmul lor. Unele mai zvâcnit, altele mai mocnit. Oricum ar fi fost drumul de întoarcere către casă, sensul se impusese la modul rudimentar. Nu mai era loc de îndoieli. Totul s-ar putea rezolva cu o semnătură.

Între da şi nu fuseseră multe puncte de suspensie. Puneam punct. Şi de la capăt.

0 comentarii

Publicitate

Sus