Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Drumul furnicilor


Constantin Abăluţă

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Constantin Abăluţă
Drumul furnicilor
Editura Casa de pariuri literare, 2011




*****

Prezentare autor

Născut în 1938 la Bucureşti. Arhitect diplomat. Scriitor liber-profesionist. Membru al Uniunii Scriitorilor. Vicepreşedinte al PEN Club-ului Român. Scrie poezie, proză, teatru, critică literară (mai mult de 40 de volume publicate). Face traduceri (peste 30 volume, printre care titluri de Beckett, Vian, Michaux, Dylan Thomas, Wallace Stevens, Pessoa ş.a.). Traduceri din opera sa sunt publicate în edituri şi reviste din Franţa, Belgia, Olanda, Austria, Rusia, Macedonia etc. Burse, călătorii şi premii în străinătate. Antologia comentată de poezie contemporană românească (2 volume însumând 1300 de pagini) care i-a apărut în 2000 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 volumul de poeme Iov în ascensor / Iov în funicular a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În 1969 Uniunea Scriitorilor a găzduit prima sa expoziţie de pictură şi desen.

Dintre cele mai cunoscute titluri:
Poezie: Aceleaşi nisipuri (Premiul USR, 1995), Drumul furnicilor, Cârtiţa lui Pessoa (Premiul USR, 1999), Odăile, Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase (Antologie în colecţia "Ediţii definitive"), Intrusul, Statuia care vomită, Oraşul marea, Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi, Totul despre nimic.
Proză: Camera cu maşini de scris, Mic manual de tăcere, Groapa roşie, Grafferul din lift, Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului.
Teatru: Terasa (5 piese), Calmania, patria mea.

La radio i s-au montat piesele Terasa, Groapa cu orbi, Pâine pentru fratele meu, precum şi două adaptări după Samuel Beckett (Mercier şi Camier) şi după Bulgakov (Inimă de câine). Regizorul Gavriil Pinte este autorul scenariului şi realizatorul spectacolului radiofonic Drumul furnicilor, după întreaga sa operă poetică.

Fragmente

Apa care curge la baie

Seara am lăsat apa să curgă la baie.
M-am vârât în pat şi-am ascultat apa cum curge la baie.
Niciodată nu m-am gândit că apa din ţevi poate să curgă
încontinuu ca fluviile. Noaptea întreagă
am ascultat apa cum curge la baie. Adormeam
şi iar mă trezeam, realitate sau vis, apa curgea la baie.
Simţeam cum întineresc, ridurile mi se şterg,
auzul mi se ascute până când
susurul apei care curge la baie îmi apare ca bubuitul
talazurilor marine.
Mă gândeam că voi avea mulţi copii
şi veselia lor îmi va umple casa.
Mă gândeam că voi scrie poezii, voi fuma şi voi călători
în toată lumea. Mă pregăteam să mor într-o insulă pustie,
tocmai îmi alesesem doi nori însoţitori când
m-a trezit zgomotul apei care curgea la baie.
Mi-am amintit că aseară o lăsasem să curgă fără motiv,
pur şi simplu să curgă.

Scaunul din mijlocul drumului

În seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului.
M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină
şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină.
În zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului.
Câţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea
că este a mea. Am început să fluier a pagubă.
Picuri de ploaie au prins să cadă.
Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă.
Am luat scrisoarea şi am pus-o în buzunar,
chiar cuvintele adresate altuia nu trebuie să se ude.
Stam acolo şi mă gândeam la fenicienii
care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cârma corăbiilor.
Stam acolo şi mă gândeam la mătuşa mea care rămăsese singură în casă
ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor.
Stam acolo cu scrisoarea necunoscută la piept
cu stropii de ploaie
cu mâinile mele sclipitoare
şi picioarele scaunului, tăcute puncte cardinale,
erau singurele care mă orientau în ceaţă.

Drumul furnicilor

Prin casa mătuşii mele trece drumul furnicilor,
drumul acesta străvechi atestat în cronicile orientului.
Furnicile urcă din grădina vecinei pe-o crăpătură a zidului.
În baie valsează pe carelajul alb şi albastru.
Traversează coşul de rufe, peretele, şi-odată în sufragerie
mărşăluiesc pe rama aurită a oglinzii rotunde,
în sensul àcelor, preţ de trei rotiri.
Apoi dispar.
Poate c-o apucă pe-un traseu de rezervă.
Ori poate că pur şi simplu drumul se încheie aici.
Oare cronicile orientului să-şi fi ales ca deltă
oglinda mătuşii mele?

Traiectorie fulgerătoare

În tren, singur în tot vagonul.
Traversam un pod, auzeam apa cum curge.
Fulgerător o piatră a străpuns geamul de lângă mine,
a vâjâit pe lângă capul meu,
a perforat geamul paralel şi-a dispărut.

Vagon care te-ndepărtezi în amintire,
duci cu tine traiectoria ratatei mele morţi
şi cele două găuri în geam,
perfecte
ca pupilele unui sfânt.

Paharul cu apă din dulap

M-am dus să umplu paharul cu apă din dulap.
Dacă umplu paharul cu apă din dulap mă simt bine toată ziua.
Întotdeauna când nu sunt acasă cineva bea apă din pahar
şi atunci când mă întorc mă simt ca un rege
care a mai oferit câţiva ani de pace supuşilor.
În momentele critice ale fiinţei mele şi-ale lumii
nivelul apei din pahar tinde către zero.
Atunci regele din mine-i în dilemă,
să-nfrunte duşmanul prin viclenie ori în luptă dreaptă?
În cele din urmă sfârşesc prin a umple iar paharul
încredinţându-mă cu totul echilibrului natural al apei,
transparenţei paharului,
opacităţii dulapului.

Băiatul cu muzicuţă

Băiatul cu muzicuţă cântă prin metrouri.
E mut şi muzicuţa îi suplineşte într-un fel cuvintele.
N-are părinţi şi suflă-n muzicuţă cu toată singurătatea lui.
Acasă ţine într-un borcan cu apă
un pui de broască ţestoasă fără un picior
pe care i l-a dăruit paznicul de la grădina zoologică.
Duminicile cântă-n cimitir pentru coliva răposaţilor.
Când n-are bani se împrumută de la cerşetoarea oarbă
care-n locul dobânzii îl pune să-i facă târguieli.
Îl întâlneşti la cinematograf acompaniind cu muzicuţa scenele erotice.
Într-un an a fost la mare şi-a strâns bani mulţi reuşind
să-şi cumpere o muzicuţă olandeză cu schimbător
pe care i-au furat-o pe tren la întoarcere.
Câteva luni a spălat pensulele unui pictor
până când s-a dovedit că nu avea vocaţie.
Cu vechea lui muzicuţă în buzunar
s-a dus să-şi vândă scheletul la institutul medico-legal
dar i-au spus că nu iau de la minori,
ar avea prea mult de aşteptat.
Atunci le-a cântat pe gratis domnilor autopsieri,
arătând că nu-i ranchiunos şi
şi-a luat tălpăşiţa gândind
Scheletul rămâne nevăzut
Muzicuţa se-aude

Cel care sună la uşa mea

Cineva vine la uşa mea şi sună
fugind înainte s-apuc să deschid.
I-aş face o fotografie
pe care aş pune-o într-o ramă veche din pod.
I-aş cere cu împrumut o carte.
Ori l-aş invita la o cafea cu rom.
Trebuie să te porţi prietenos cu cei care sună la uşă,
ei sunt ca seminţele de grâu ce încolţesc.
Cel ce sună la uşă mă opreşte de la lucruri nechibzuite.
El are ceva din dorinţa de viaţă a jumătăţii de şopârlă.
Cumpără produse din toate magazinele,
cântă mănâncă iubeşte se bucură
numai spre a putea suna la uşa mea pe seară
şi a fugi de-ndată ce îmi aude paşii.

Pasărea

O pasăre a intrat în podul casei noastre.
O auzim noaptea zburătăcind prin toate cotloanele.
Îi presărăm firimituri de pâine de-a lungul grinzilor,
îi punem apă într-un jgheab vechi.
Duminica atunci când venim de la film
ne urcăm tiptil în pod şi încercăm s-o surprindem.
N-am reuşit până acum niciodată.
Ne-am consolat oarecum zicându-ne
s-o ştim prezentă e mai important decât s-o vedem.
I-am învăţat până şi cele câteva capricii
şi, satisfăcându-i-le, înjghebăm un fel de dialog:
ciuguleşte doar de pe anume grinzi,
bate cu ciocul în jgheabul metalic
dacă-i punem apă în alt loc.
Şi totuşi duminica după film
ne strecurăm în pod cu sentimente tot mai amestecate:
ne va fi dat s-o vedem doar în unica înfăţişare
căreia nimeni nu i se poate sustrage?

Cântarul din parc

Cântarul automat din parc stă ziua-ntreagă
ascultând apa care plescăie la mal.
Uneori găzduieşte vreo bătrână
care-şi lasă plasa cu cartofi alături.
Pe el sar elevii ori îndrăgostiţii,
cântărindu-se sau nu.
Când eşti trist şi nu ştii ce să faci
te urci pe el şi-ţi priveşti ca-n transă greutatea
până când nodul din piept te lasă
şi respiraţia se linişteşte.
În zile cu soare pe el îşi întinde cărţile
ţiganca ghicitoare.
Ar trebui făcut ceva, cântarul să nu mai tânjească,
cu monezile-alea soioase în burtă,
după chipurile celor din bărcile ce trec
când şi când pe lângă mal.

Clipă
pentru Sanda

Masa asta
la care scriu de decenii
e ca un mut
simte cuvintele dar nu le poate rosti.
Mi se spune să privesc zăpada
întind mâinile pe geamul luminat
cineva fumează şi fumul
se vede doar în dungile de soare.
Voi mai trăi atâta
să aflu cine mi-a lăsat în cuierul din hol
imensa pălărie neagră care vara
se-ncinge aburind?

Omul din faţa geamului

În casă la mine soarele circulă prin toate camerele,
asta mă face să cred că nu-s chiar un om de nimic.
Când stau în faţa geamului mă cuprinde somnul
inexistenţei a tot ceea ce văd. Rămân doar cu lumina
soarelui pe faţă şi pe mâini. Sunt trist
ca un om care nu-şi părăseşte casa niciodată,
dar care ştie că trăim în lumea pietrelor şi-a copacilor
şi că n-are ce face cu mişcările precipitate
pe care le numim prietenie.

Poştaşul

Poştaşul nu ajunge niciodată la mine.
Îl văd în zori zorind printre copacii policlinicii.
Seninătatea îi vine de la adresele domoale ca apele de şes,
de la virajele blânde ale cartierului.
Bea un pahar cu apă întins peste gard de-o gospodină
şi-n geantă scrisorile îşi împrospătează depărtarea.
O, spaţiile şi timpurile cuvintelor purtate
din raza unei minţi în raza alteia.
Poştaş tu diferenţă de nivel
ecluză pentru traversări tăcute
ce ocolesc doar casa din colţ
mintea aceasta a mea
liberă de orice înţelegere ori înfruntare.

Ploaia cea mică
in memoriam Vasile Petre Fati

Îl cunosc pe cronicarul ploii celei mari.
Eu o să scriu despre o ploaie mică,
o ploaie care-ţi scapă printre degetele mâinii.
O ploaie ca un lucru de nimic
pe care-l azvârli seara pe maidan.
O ploaie ca un om de pripas
care se-ascunde să nu fie văzut.
O ploaie în care mi-am investit tinereţea,
pentru care mi-am jertfit prietenii, iubitele
pentru care am părăsit casa în care m-am născut
şi la al cărei semn voi muri cu cugetu-mpăcat.
Da, sunt cronicarul fidel al ploii celei mici,
al ploii de la capătul străzii
al ploii făcute pentru un singur horn
pentru o singură pălărie.

Degetele mele-s mânjite de-atâta cerneală
câtă apă n-o să aibă ea niciodată
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer