Daniel Cristea-Enache: Faceţi proză din orice, inclusiv din răspunsurile pe care le daţi în interviuri. Cum se împacă însă libertatea de improvizaţie şi asociere cu regulile foarte stricte de compoziţie ale prozei scurte?
Spuneaţi că (vreţi să) scrieţi ca şi cum aţi cînta. Dar cum procedaţi, tehnic, pentru a vă înscrie în formatul dat şi în logica de coerenţă a textului? Puteţi face acum o mini-lecţie de creative writing?
Aveţi desfăşurătorul de la bun început sau aşteptaţi să vă viziteze inspiraţia? Aveţi proza întîi în cap ori o citiţi, eventual surprins, pe măsură ce o scrieţi? De cîte ori scrieţi şi rescrieţi un text, pînă să ia forma finală? Simţiţi nevoia să vă "îmbunătăţiţi" cărţile deja publicate? Pînă unde şi pînă cînd merge, în principiu, această revizitare?

Răzvan Petrescu: Se împacă foarte bine pentru că nu sînt filolog, deşi mi-am dorit tare mult să ajung datorită studentelor, erau cele mai frumoase din toate facultăţile, întrecute doar de cele de la Aerospaţiale, două, una mi-a fost iubită, am fermecat-o imitînd un avion cu elice. Dacă aş fi făcut însă Filologia, regulile foarte stricte despre care vorbiţi mi-ar fi inhibat pornirile naturale. Nu sînt multe, dar dacă le încalci înseamnă c-ai scris altceva, un registru mic, de regulă. Începutul trebuie să fie viu, cu o nuanţă de mister, să atragă neştiutorul cititor în plasă. Plasă: o colecţie de găuri legate între ele cu o sfoară, apud Julian Barnes. Finalul, dacă e ratat, omoară povestirea ca un buldog. Între cele două, nu ai dreptul să faci nici o greşeală, e obligatoriu să strunjeşti fiecare pagină, paragraf, cuvînt, silabă - mă voi întoarce la ele. La fel, nu poţi comite nici măcar o greşeală de circulaţie, de punctuaţie, dacă eşti stilist, or, o povestire fără stil e o diformitate. Lipsa virgulei, de pildă, acolo unde filologii simt nevoia şcolară să o pună, poate accelera textul schimbîndu-i şi direcţia, aducîndu-i alte perspective simfonice. Eu am avut norocul c-am ajuns la jazz prin muzică clasică. Aşadar la început au fost schemele aparent rigide ale lui Corelli, Handel, Beethoven, Chopin etc. care se aplică şi povestirilor. Apoi am dat drumul improvizaţiei (controlate), indispensabilă prozei scurte la fel ca-n jazz. Presupun că totul mi se trage de mai demult, de la concentrarea statuară dobîndită la Şcoala de Arte Plastice unde, dacă nu eşti atent, se sparge figurina de lut, tigrul e casant, în caz că nu ştiaţi.
Se spune că Flaubert avea ideea asta, de a scrie muzical. Muncind din greu asupra fiecărei asonanţe, unele disonanţe le mai lăsa - fusion - atunci cînd simţea că sînt necesare fie şi numai pentru revenirea mai apăsată la fraza-temă, citea cu glas tare în grădină ce scrisese cu o seară înainte: e cea mai bună metodă pentru a depista repetiţiile, semnele în plus sau în minus, vergeturile topice, sintagmele cabrate inutil. Numai că metoda este greu de pus în practică, am încercat-o, am văzut că-i excelentă, textele ieşeau exact cum voiam, pe urmă, din lene, m-am bazat doar pe faptul că aud ce citesc, sigur, mă mai înşel, ca să fiu sigur ar trebui să-mi citesc textele cu voce tare măcar vecinei de deasupra, o blondă superbă de vreo 45 de ani, infirmă, nici nu poate vorbi, darămite să se mişte. Tehnic, e vorba de ritm şi expresivitate, lungesc ori scurtez succesiunea de sunete, iau un do de sus cînd toată lumea se aşteaptă să-l iau pe-ăla de jos, şi încerc să fac textul cît mai dansant prin felu-n care îmbin caracterele scrierii - notele muzicale: sînt ca silabele. Limbajul e sonor, o ştiu pînă şi greierii. Dacă apar prea des aceleaşi structuri într-un text, e ca şi cum ai asculta un început de improvizaţie a lui Pat Metheny reluată - tot mai prost - de cîteva ori. Interesant - sau nu - e că nu pot lucra decît dacă mă îndepărtez tot mai mult de lume, şi asta nu pentru că sînt ipohondru. Ci pentru că, aşa cum explică Hamlet, societatea-n care trăiesc e dezgustătoare, mi-e greaţă de ea şi-i sînt complet străin. Ceea ce mă întoarce la întrebarea pe care mi-aţi pus-o în prima rundă a acestui interviu, în urma căreia am fost vînat pe Facebook, pe e-mail, la telefon, la uşă, în faţa blocului, anume dacă m-am izolat într-un turn de fildeş. Evident, dată fiind societatea aşa cum o vede Hamlet. La care aş adăuga aprecierea lui Flaubert: Am încercat întotdeauna să trăiesc într-un turn de fildeş, dar zidurile acestuia sînt asaltate de valuri de căcat care ameninţă să-l surpe.
Aş dori să fie clar pentru orice cretin: dacă nu ai o solidă cultură muzicală şi literară, nu e bine să scrii nici ilustrate. Apropo: era un adevărat chin să le compun, făceam ciorne. Multe. Şi un sfat, chiar dacă nu mă situez în postura de a ţine un curs de creative writing indiferent ce-nseamnă: este capital să ştii să transmiţi o emoţie, asta-i toată arta, iar dacă scrii, e preferabil să o faci pe muzică după ce ţi-ai însuşit marea creaţie în domeniu, altfel o alegi la plesneală şi-ţi va ieşi o ciulama. Dacă eşti afon, mai bine te-apuci de săpat în curte, nu contează a cui. Iar în privinţa umorului, care nu are nici o legătură cu muzica, remarc că-şi poate găsi un loc bine definit în frazare, o spiralează la fel cum o face Keith Jarrett cînd trece dintr-o respiraţie de la blues la swing. Sau Bach - tatăl baroc al jazzului, pentru că de multe ori nu specifica instrumentul pentru basul continuu şi nici nu dădea multe indicaţii, lăsînd astfel muzicienilor libertatea de a-l alege şi pînă şi una de interpretare.
Aşa am citit într-o carte germană.
Aţi ascultat-o pe Nina Simone cu Love me or leave me? Era în cartea nemţească. Cea din Copilăria lui Ivan.
Pentru muzică e nevoie şi de talent (pentru literatură nu). Nu ştiu exact ce este, uneori seamănă cu o cioară care ţi se aşază pe cap, alteori cioara a zburat şi ai rămas singur cîrîind întruna pe un cîmp de zăpadă ca-n Van Gogh, chiar dacă el n-a pictat neapărat aşa ceva, ci numai cioara.
Aştept să mă viziteze timpul liber, nu inspiraţia. Pauza de dezintoxicare după serviciu, cel puţin o lună în care să mă debarasez de tot ce-am văzut, redactat, corectat, timpul cînd pot citi liniştit ce vreau, cînd pot să ascult muzică, să văd filme, ori să mă duc la femei de moravuri elevate să mă dea cu parfum. Pe urmă soseşte şi inspiraţia. Partea proastă, pe care o ştiu toţi scriitorii, e că nu eşti niciodată sigur dacă va mai veni, poate vine altcineva, un tractor, o duduie cu şlapi, apocalipsa.
Nu am niciodată planul unei povestiri gata-n minte, pornesc de la vreo observaţie fulgurantă, mai întotdeauna ceva văzut pe stradă sau în vreo clădire cu coada ochiului - un muribund căruia i se făcea o perfuzie mi-a dăruit Uşa, trei muncitori murdari din anii '80 care lucrau la o conductă pe un ger năprasnic, iată Şansa, un citat banalizat din Biblie m-a împins să scriu Farsa, un băiat care trăgea de un grilaj m-a hotărît să întreb Unde eşti, Eleonora?, propria mea căsătorie mi-a developat Fotografiile de nuntă, moartea tatălui meu a condus la Într-o după-amiază de vineri, noii securişti care citesc e-mailuri mi-au făcut cadou o proză-n care unul dintre ei, tot apăsînd pe linkurile de YouTube cu muzica pe care-o trimite suspectul, se simte obligat profesional să o asculte şi, după un an marcat secvenţial de negare, apoi de furie, negociere, depresie şi-n cele din urmă de entuziasm, nu mai poate asculta decît blues şi Niels-Henning Ørsted Pedersen pe care începe la rîndul lui să-l trimită unei doamne măritate, scandal, soţul e deputat-general, melomanu-i dat afară din organism şi internat la balamuc unde dă peste un doctor care ascultă blues şi amîndoi sar de pe acoperiş În căutarea bluesului pierdut. Sau plec de la un eveniment / loc unde chiar am fost - cîrciuma din Primăvara la bufet, de exemplu, a trebuit să beau cu sătenii, vodcă şi mai ales lichior de trandafiri, nu conta că îmi era groaznic de rău după aia, arta cere sacrificii. Uneori, subiectul îmi vine-n cap fără nici o legătură cu realitatea, mi se urneşte de la o idee, cum zicea Camil Petrescu. Sau Horia Moculescu.
Bun, şi iau această minusculă temă-intenţie drept nucleu şi pe măsură ce-o înconjur cu detalii şi efecte stilistice, îmi cresc aripi de domn foarte bătrîn dar belicos, guşă, ochi de ciclop, altele parcă nu le-aş aminti pe un site unde citesc şi fete de liceu cu şosete flauşate, educaţia e mai importantă astăzi decît oricînd, deci pe măsură ce amplific lucrurile sînt cîteodată surprins de vreo propoziţie ce mi se pare inedită, bucuria e nemăsurată, salariul mic, sîntem în noiembrie. Nu uit şi presupun că nici nu pot să nu introduc (istoric verb) elemente din propria-mi biografie aproape-n toate povestirile, de aici şi autoironia (cu o foarte subtilă conexiune cu muzica, n-o dezvolt), grotescul, absurdul, disperarea pe care le mai atenuez sau din contră (alt cuvînt de baladă), le extind la maximum printr-o irizare de fantastic pentru cititorii prea nemişcaţi.
Refac mult orice scriu. De opt ori răspunsul la acest interviu, de pildă. După prima variantă - cea în care-mi permit să scriu fluent - urmează statul pe gînduri în poziţie Hamangia de sector, oriunde m-aş afla reflectez continuu la cîte o expresie, la cîte două, le găsesc variante mai bune, mă duc şi le inserez în text, apoi printez întreaga povestire sau ce e, pentru că o recitesc doar pentru acel, uneori, unic cuvînt schimbat, ca să văd cum se aude în ansamblul partiturii, să mă asigur dac-a fost bine că am implantat acel sunet nou, apoi îmi apare-n meditaţie sau în altă parte altceva, o altă vocabulă, mai potrivită, o scriu şi printez, pe urmă am impresia că-i de prisos o frază întreagă, o tai şi printez, sau că se impune să adaug ceva, adaug şi printez, imprimatul fiind un obicei de care nu pot scăpa, nu văd niciodată pe monitor întregul în forma finală, am nevoie de hîrtie, e o chestie legată de creier şi ochi. Ai mei sînt căprui.
Nu mai doresc să-mi cizelez vreo carte publicată, tocmai am făcut de curînd operaţia cu Rubato şi mi-am dat seama că dacă aş ţine-o tot aşa n-aş mai termina în veci vreun volum şi nici măcar o povestire pentru că şi pe ăsta, revizuit şi suprarevizuit cum e, sînt sigur că peste cîţiva ani eventual postumi l-aş modifica, cu certitudine i-aş găsi defecte de fabricaţie scame pete m-aş lua cu falangele de craniu şi astfel i-aş determina pe necrofori să treacă la budism atrăgîndu-mi mînia popilor cu aghiasma lor în care m-ar îneca doar de draci că le stric teoria Catedralei Neamului sau cum se numeşte aia de va ieşi imensă şi sunător-strălucitoare din groapă direct cu parcare subterană.
Şi dansatoare la cruce.
Această revizitare a cărţilor, cum frumos spuneţi, ar fi ca revizitarea unei femei iubite. Poate merge la nesfîrşit, tocmai am povestit. Chiar şi dincolo de orizont.
Au murit toţi, înainte de '89. Iar oamenii pe care n-am vrut să-i salvez, ca medic, sînt vii. Dacă nu ar fi apărut comuniştii, astăzi aş fi fost bogat, n-ar mai fi trebuit să muncesc, aş fi stat într-un fotoliu. Bunicul din partea tatălui era economist, a ajuns director de bancă, a emigrat în Olanda în '49. Foarte înalt, foarte slab, îi plăcea coniacul. Mi-a rămas de la el o poză. Bănuiesc că e din Olanda, se vede o moară care stă, el se uită la ea, apoi la mine. E întunecat. Bunica e supraexpusă. Grecoaică. De o mare frumuseţe, nu l-a urmat la Amsterdam, a rămas în Bucureşti ca să se uite la telejurnal. A prezis că voi ajunge un om mare. Am ajuns un anonim redactor de carte. În primii mei ani de viaţă îmi făcea frecţii cu Carmol, pentru răceală, pentru a-mi spori IQ-ul, pentru a mă stimula în carieră. De la ea am învăţat bunele maniere. Apoi le-am uitat. S-a stins la Caritas într-o rezervă melancolică, cu nobleţe, galbenă de la hemoragia cerebrală, gătea excepţional. Pe măsuţă stătea un gîndac roşu. Bunicul din partea mamei avea mai multe case şi trei restaurante mari în acelaşi tembel Bucureşti, era foarte puternic. Putea să ridice un om de 100 de kilograme, apoi devenea patron, pe urmă veneau comuniştii şi-l închideau pentru că era marea burghezie, în puşcărie n-a mai ridicat pe nimeni. După cîţiva ani ieşea de-acolo şi nu mai avea nimic, doar casa din Piaţa Unirii cu două etaje pe sub care trecea tramvaiul cu un singur bec pe nas, acolo mi-am petrecut o parte a copilăriei, pe urmă nu mi-am mai petrecut fiindcă i-au luat-o şi pe-asta şi i-au dat o garsonieră în Drumul Taberei care era pe-atunci un cîmp cu cîteva garsoniere. Nu s-a plîns niciodată, patriarhul. De o forţă morală atît de mare încît a murit într-o vineri. Ulcer perforat. Salvările au refuzat să-l interneze, era la modă regula hipocratică de-a nu fi internate vietăţile de peste 65 de ani. El, 84. I-au făcut scobutil. Exact ce-i trebuia, că avea şi glaucom. De-ar fi scăpat, prin vreo minune oarecare, ar fi orbit. Şi-am venit de la dispensarul din creierul sec al munţilor şi l-am ameninţat pe-al treilea medic de salvare şi ăla s-a speriat şi s-a îndurat să ne ducă dracu' la spital. În maşină, bunicul n-a scos o vorbă şi a privit tot timpul pe fereastra congelată. După ce l-a operat de peritonită, chirurgul mi-a spus că ar fi avut ceva şanse dacă nu l-am fi ţinut acasă patru zile. A mai trăit trei. Cu toate bolile lui, în ultima noapte s-a ridicat şi-a dat să plece. S-au văzut obligaţi să-l lege de pat. S-a opus, a zgîlţîit instalaţia, gata s-o dărîme. A rupt chingile. Şi a murit. N-am moştenit nimic de la el, nici o trăsătură, era în '85. Pe prima mea bunică din partea mamei am văzut-o într-un tablou. Avea un păr splendid, arămiu, şi părea oarecum tristă, pentru că murise demult. Bunica următoare a fost cea mai neplauzibilă femeie pe care-am cunoscut-o. Uluitor de generoasă, iubea pe toată lumea, chiar şi pe mine. Poate din pricina pianului de familie, poate din pricina iubirii a ţipat şi şi-a sfîşiat bluza de spital două nopţi la rînd, la 76 de ani, tot la Vitan Bîrzeşti, a ajuns acolo odată cu gîndacul vişiniu migrator, cu un an înaintea bunicului. Se pare că au omorît-o colegele de salon, cu vreo cinci, şase pastile de diazepam. Nu mai puteau dormi. De la ea am rămas cu această năprasnică dragoste de semeni.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.