Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Muzeul Modern, Muzeul Modernităţii (4)


Bogdan Ghiu

20.11.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Foucault după Foucault: subiectul vizualităţii panoptice
 
Ce se mai vede, ce mai arată instantaneele din viaţa Muzeului Modern, devenită simplă ostentaţie postumă, ustensilitate (Heidegger) vizuală pentru sine? Ce mai trebuie, aşadar, să fie spus, numit, explicitat?
 
Conform princiilor practice ale biopoliticii liberale, curiozitatea, privirea activă, vie, avidă nu trebuie reprimată, descalificată, ci reformată, codificată, detaşată de corp, recalificată ca atenţie. Pe baza ei, se poate obţine cetăţeanul util, individul public.
 
Deşi ignorat sau, mai curînd, neglijat de către Michel Foucault, muzeul se dovedeşte a fi un dispozitiv de disciplinare central, fundamental pentru modernitate. Se poate, chiar, avansa ipoteza, numai la o primă privire paradoxală, că dispozitivul muzeal, de re-formare a privirii şi de subiectivare vizuală, prin vizualizare narativă, este mai important, pentru modernitate, dar din perspectiva post-modernităţii, chiar decît închisoarea şi, în general, decît toate dispozitivele panoptice privilegiate, în analizele sale, de către Foucault, înainte de "visual turn", ca mutaţie epistemică în cadrul culturii actuale.
 
Dacă Foucault percepea intra-modern modernitatea panoptică din perspectiva matricii-închisoare, vorbind de obiectivarea prin vizibilitate, noi, astăzi, post-modern (sau, mai exact, extra-modern), graţie producerii, între timp, a aşa-numitei "visual turn", ca mutaţie epistemică în cadrul culturii actuale, ar trebui, poate, să percepem aceeaşi modernitate panoptică mai curînd din perspectiva matricii-muzeu, şi să vorbim de subiectivarea prin vizualitate.
 
Din perspectiva postmodernităţii, ca epistemă dominată de vizualitate, de subiectivarea democratică prin privire, muzeul apare, deci, ca un dispozitiv central al modernităţii.
 
Şi în epistema panoptică, foucaldiană, a modernităţii, privirea, văzul sînt esenţiale, centrale. În Panopticul benthamian însă, generalizat de către Foucault ca matrice, ca paradigmă, producţia de putere se efectuează prin intermediul asimetriei dintre a vedea şi a fi văzut (care avea să conducă la închiderea specular-narcisică caracteristică reflevixităţii moderne). În societatea panoptică, subiectul este obiectivat, expus: este obiect, exponat.

Muzeul Modern propune însă, după părerea mea, completarea acestei episteme, o paradigmă a modernităţii alternativă şi complementară faţă de panoptismul foucaldian, conform căreia Omul a luat locul Regelui din Vechiul Regim. Omul nu mai este doar obiect văzut, exponat expus, ci, în acelaşi timp şi în aceeaşi persoană, subiect văzător, auto-obiectivant. Modernitatea vizuală alter-panoptică integrează individul atît ca obiect-exponat (al ştiinţelor umane, al privirii publice etc.), cît şi ca subiect privitor.

Prin intermediul Muzeului Modern, ca muzeu istoric disciplinar-evoluţionist, omul modern se vede, ca subiect-obiect al vizualităţii, pe el însuşi, auto-"tematizîndu-se" narcisic printr-o nouă regalitate, democratică.

La fel ca media (post-)moderne, al căror strămoş direct se dovedeşte a fi, prin intermediul imaginilor surprinse, ca un adevărat fotoreporter de război, în proiectul său, de către Ilya Rabinovich, Muzeul Modern flatează şi captează omul prin propria lui privire, prin propriul său văz abuzat, exacerbat, dispunîndu-l în acelaşi timp ca obiect, ca exponat panoptic, cît şi ca - noutate - subiect regal al propriului său spectacol, al spectacolului propriei sale evoluţii, al propriei teleologii, al propriei arheologii. În Muzeul Modern, subiectul vizual modern se contemplă pe sine însuşi privind în urmă şi în jos: toate drumurile conduc către el.

Dacă vizualul, în general (ca vizibilitate obiectivantă şi ca vizualitate subiectivantă), se dovedeşte esenţial în modernitate, în special ca dispozitiv arhitectural de putere, într-un sens foucaldian ca principiu şi ca metodă (micro-arheologii şi genealogii ale tipurilor de guvernamentalitate), dar post-foucaldian ca rezultate, va trebui să recunoaştem, completîndu-l şi "updatîndu-l" în sens vizual pe Foucault, că muzeul, dar fiind că nu doar expune, că nu doar obiectivează, precum închisoarea, prin privire, ci, mai ales, subiectivează prin privire, fiind deja un dispozitiv speculativ de flatare narcisică a subiectului prin "archelogical gaze" (Bennett, 2004: 36 sq.): a condus la apariţia vizualităţii postmoderne, prin producerea omului teleologizat în sens evoluţionist.

Dacă este adevărat că a fost nevoit să se lupte, uneori cu aceleaşi instrumente optice, cu mediile populare de încîntare şi de distrare a privirii pentru captarea omului modern ca atenţie, Muzeul Modern nu a putut să facă acest lucru decît transformînd omul însuşi în spectacol şi în divertisment de sine, prin închiderea lui narcisică în imagine.
 
  • "Seeing evolution comes to the same thing as being constantly involved in an empirical illusion" (Krasner, 1992: 62).
 
Muzeul Modern este un spectacol iluzionist cult, serios, cu pretenţii şi, mai ales, cu o capitală miză politică - excluderea salturilor, a mutaţiilor, a revoluţiilor, instaurarea a ceea ce Tony Bennett numeşte "slow modernity":
 
  • "In the long, slow evolutionary sequences of Darwinian nature in which change from form to form takes place imperceptibly through the accumulation of innumerable minor adaptations, there is no place for sudden or dramatic mutations" (Bennett, 2004: 163).
 
Muzeul Modern apare, în imaginile proiectului Museutopia, ca fiind, deja, cinematograf şi, chiar mai mult, deja media: proto-televiziune. Nu numai imagine cinematică, în mişcare, ci imagine-flux.

În paralel cu devenirea-muzeu a spaţiului urban global, pe ecranele actuale, care nu contenesc să prolifereze, să se miniaturizeze şi, mai ales, să se subţieze, să dispară, tinzînd să devină una cu ochiul, cu privirea - văzul însuşi -, muzeul este cel care defilează, azi, prin faţa ochilor noştri, povestind la nesfîrşit aceeaşi evoluţie: o tot mai improbabilă victorie a Binelui, o omului bun şi drept, adică occidentalizat post-colonial, post-imperial.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer