Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A noua


Ioana Bâldea Constantinescu

29.11.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cam o oră. Atât îţi ia să citeşti Cea mai frumoasă carte din lume şi alte opt povestiri. O oră, dacă ai timp şi dorinţă să te rupi din alte gesturi, lumi, din alţi oameni şi să te întâlneşti, pe o foaie de hârtie, cu tine, cel sau cea care citeşte.

A fost primul meu rendez-vous cu Eric-Emmanuel Schmitt. Mărturisesc că nu s-a născut nicio poveste de iubire, nicio idilă, niciun flirt. Da, am hăpăit, literalmente, 204 pagini din care au venit spre mine Wanda Winnipeg, Odette Toulemonde, Olga, Rosa Lombardi, Odile Versini... o colecţie de toane, de suferinţe, de ipostaze, de amoruri, de neputinţe, de cochetării, de spaime, de prejudecăţi, de pasiuni în varianta autentică şi de pasiuni în varianta surogat. Nu sunt chiar opt femei "surprinse în căutarea fericirii", cum scrie pe coperta a patra, sunt opt linii, unele ferme, altele tremurate, unele aducând a contur, altele a superficialitate din care se ghiceşte un personaj unic, o femeie invariabil bine conservată, indiferent de vârstă, invariabil fragilă, măcinată de o suferinţă ascunsă în spatele unei măşti de intelectualitate, moralitate, rutină, duritate, statut, resemnare şi aşa mai departe.

Opt personaje în care zace un Deus ex machina, prinse în trame subţiri, previzibile, din păcate, care, în urma nelipsitei (şi mereu identic executatei) răsturnări de situaţie din final ne dezvăluie mereu acelaşi şi acelaşi şi acelaşi şi din nou acelaşi lucru: că sunt vulnerabile.

Ştiu. E un comentariu destul de lipsit de bunăvoinţă. Aproape că mă apropii de Olaf Pims, caricatura criticului virulent şi violent care-l pune la zid pe Balthazar Balsan, pe motiv că e un autor pentru "portărese, casiere şi coafeze", ignorând faptul că, pe coafezele în cauză, le face fericite. Da, glumesc. Eu nu sunt Olaf Pims, iar Eric-Emmanuel Schmitt e departe de a fi Balthazar Balsan - simpla intuiţie a unui atare comic de situaţie îl salvează de la o potenţială trivializare.

Nu, nu aş fi vrut intrigi mai ancorate, nici personaje mai credibile, nici luxurianţă lexicală, nici o pagodă de planuri narative. Înţeleg şi accept convenţia povestirii scrise din poignée, ca o piruetă rapidă, ca o întoarcere pe călcâie din care nu vezi, nu cunoşti, nu înţelegi un om, ci dibuieşti doar o siluetă frumoasă surprinsă în momentul incredibil de scurt al unei mişcări elegante. Senzaţia care-ţi rămâne, când povestea e agil şi delicat urcată pe asemenea poante, e de frumuseţe pură, efemeră, utopică, poate, uneori, dar, oricum, de frumuseţe, deplină şi intangibilă, străvezie în faţa pupilei tale mărite pe un corp de literă.

Eric-Emmanuel Schmitt exact asta ne propune. Şi e frumos. E extrem de frumos. Doar că iată-mă aici, eu, a noua femeie, în ipostaza, hachiţa, emoţia, pasiunea mea de cititoare, cum ştiu din pagina a doua cum se termină povestirea, ce personaj va fi suprimat şi unde anume, în scrierea aceasta care se vrea gracilă şi uşoară ca un veşmânt de borangic, autorul mă va moraliza, firoscos, îmi va explica ce vor / caută / visează bărbaţii, va îngreuna paragraful cu psihanaliză mai mult sau mai puţin avizată, pe scurt, va uita de mine, care nu sunt aici, în pagină, căutînd sfaturi sau sentinţe sentimentale ci, pur şi simplu,... literatură. Poveste. Surpriză. Variaţie. Seducţie. Frumuseţe. Sau, în varianta celor opt, minciună împachetată atât de frumos încât să trepidez desfăcând ambalajul.

Am apreciat fineţea. Am apreciat intenţiile din spatele cărora se ghiceşte o sensibilitate frumos arcuită în verb. Aproape că am adulmecat reuşita în Totul pentru a fi fericită sau în E o frumoasă zi cu ploaie. Dar nu. Execuţia a rămas grăbită, fără a fi năucitoare, în sensul bun al cuvântului. Coaja poveştii, prea transparentă, mi-a arătat miezul mult înainte ca personajul să fi avut, măcar, timp să deschidă gura, iar el, personajul, făcut din mai mulţi bărbaţi şi mai multe femei identice până la clonare, s-a plimbat, în toalete vag diferite, prin toţi sâmburii de naraţiune din care, sub ochii mei, cel puţin, nu s-a născut nicio petală şi nu s-a ridicat niciun parfum.

O fi fost vina mea, dar cea mai frumoasă carte din lume şi surorile ei m-au lăsat cu o foame nebună de proză frumoasă de să-mi taie răsuflarea, de umanitate comprimată, poate, în câteva pagini, dar mai puţin comercială şi mai puţin... expediată în punga de cadou tip, lucioasă, dar de plastic. Poate că sensibilitatea mea se toceşte. Poate că devin, cu vârsta, din ce în ce mai pretenţioasă. Poate că ora de citit e oaza mea de la care aştept mult, prea mult. Poate că îmi e prea preţioasă.

Am închis cartea şi eu, a noua posesoare de cercei din ecuaţie, oarecum redusă la trăsătura predilectă a celorlalte opt. Aşa, ca toată lumea, şi timpul meu e o chestiune strict conjuncturală. Cine ştie, o mai fi mult până la următoarea carte, iar nevoia asta cruntă de literatură frumoasă mă transformă într-un narcoman nemulţumit de ultima doză,... mă face, nu ştiu cum să zic, vulnerabilă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer