Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Prietena diavolului


Peter Robinson, traducere şi note de Ruxandra Ana

30.11.2011
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Robinson
Prietena diavolului
Editura Leda, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Ruxandra Ana


*****
Prezentare autor
 
Peter Robinson este unul dintre cei mai celebri autori de romane poliţiste de azi, cărţile sale figurând constant pe listele de bestselleruri internaţionale, fiind traduse deja în nouăsprezece limbi şi câştigând numeroase premii atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite şi Canada.
S-a născut în 1950 în Yorkshire, Marea Britanie, şi, după ce şi-a obţinut licenţa în literatură engleză la Universitatea din Leeds, a emigrat în Canada. Aici şi-a continuat studiile la Universitatea din Windsor, Ontario, apoi la Universitatea York din Toronto, unde şi-a luat şi doctoratul.
Este bine-cunoscut pentru seria de romane poliţiste care îl au ca erou principal pe inspectorul Banks  şi a căror acţiune se desfăşoară în oraşul fictiv Eastvale din Yorkshire.
În prezent, Peter Robinson locuieşte în Toronto, şi ocazional ţine cursuri la diferite colegii şi universităţi, vorbindu-le studenţilor despre cum se scrie un roman poliţist.

*****
Intro

Într-o dimineaţă de martie, la marginea unei stânci ce se înalţă deasupra mării, o femeie numită Karen Drew este găsită în scaunul ei cu rotile, cu gâtul tăiat. În Eastvale, în aceeaşi dimineaţă, într-un labirint de alei înguste aflat în spatele unei pieţe, este descoperit trupul lui Hayley Daniels, violată şi strangulată.
Două crime... două oraşe... Dar, pe măsură ce se adună suspecţii, indiciile şi pistele false, cele două cazuri se dovedesc a fi legate între ele. Iar întrebarea care se pune este: oare câţi criminali sunt implicaţi în comiterea lor?
 
"Romanele lui Peter Robinson sunt adevărate opere de artă - palpitante, evocatoare şi profund nuanţate." (Dennis Lehane)

"Seria de romane debordând de mister şi suspans ce îl au ca erou pe detectivul Alan Banks sunt, pur şi simplu, cele mai bune de pe piaţă în momentul de faţă. Încercaţi unul şi veţi vedea că am dreptate." (Stephen King)

"Unul dintre cei mai valoroşi şi pasionanţi scriitori actuali... Intrigile şi stilul romanelor sale sunt întotdeauna alerte, vioaie şi abil construite."  (Seattle Times)

***
Fragment

CU GREU SE PUTEA SPUNE că dimineţile de duminică ar fi avut ceva sfânt pentru detectivul inspector-şef Alan Banks. La biserică nu mergea, iar uneori se trezea cu o mahmureală atât de groaznică, încât nu se putea nici mişca, nici vorbi fără durere. Cu o seară înainte se uitase la Dalia Neagră pe DVD şi îşi udase pizza funghi reîncălzită cu două pahare din cel mai bun cabernet chilian pe care-l găsise la Tesco. Aprecia însă, ca toată lumea, o oră sau două de linişte, în care să stea tolănit cu ziarele alături. Plănuia ca după-amiază să-şi sune mama ca s-o felicite de Ziua Mamei, apoi s-asculte Şostakovici în interpretarea unui cvartet de coarde, achiziţie recentă de pe iTunes, şi să citească mai departe din Epoca postbelică a lui Tony Judt. Îşi dăduse seama că, de la o vreme, citea tot mai puţină ficţiune; simţea o nevoie presantă să înţeleagă, dintr-o perspectivă diferită, lumea în care crescuse. Romanele erau bune să reconstituie aerul epocii, dar el avea nevoie de fapte şi de interpretări, de un tablou general.

În acea duminică, a treia din martie, n-avea să aibă parte de un asemenea lux. Totul începuse destul de inocent, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu astfel de înşiruiri de evenimente, pe la opt şi jumătate, cu un
telefon de la comisarul Kevin Templeton, care era de serviciu în weekend pe Secţia Infracţiuni Majore din Regiunea de Vest.
- Şefu', sunt eu, comisarul Templeton.

Banks a simţit că-l apucă greaţa. Nu-l plăcea pe Templeton, şi se gândea că va fi foarte fericit să-l vadă odată transferat. Erau momente în care punea totul pe seama faptului că Templeton îi semăna prea tare, dar parcă mai era ceva. Templeton nu avea doar un stil direct, pur şi simplu călca în picioare sentimentele prea multor oameni şi, mai rău, asta părea să-i facă plăcere.
- Ce e? a mormăit Banks. Ar fi bine să fie important.
- Da, domnule, este. O să vă placă.

Banks depistase nişte urme de entuziasm linguşitor în tonul lui Templeton. După ultima lor dispută, tânărul comisar încercase să se facă plăcut în multe feluri, dar respectul ăsta fals şi răsuflat aducea prea mult cu Uriah Heep ca să-i poată plăcea lui Banks.
- De ce nu-mi spui direct? a întrebat Banks. E cazul să mă îmbrac?
Şi-a îndepărtat telefonul de ureche în timp ce Templeton a izbucnit în râs.
- Cred c-ar trebui să vă îmbrăcaţi, domnule, şi să veniţi la Taylor's Yard cât de repede puteţi.

Banks ştia că Taylor's Yard era unul dintre pasajele înguste care duceau spre Labirint, o zonă întortocheată prin partea de sud a centrului oraşului, în spatele pieţei Eastvale. I se spunea yard nu pentru că ar fi semănat măcar vreun pic cu o piaţă sau grădină, ci pentru că vreun deştept remarcase odată că nu era mai lat de un yard.
- Şi ce-o să găsesc acolo? a întrebat.
- Cadavrul unei tinere, a spus Templeton. L-am cercetat eu însumi. De fapt, sunt aici chiar acum.
- Sper că n-ai...
- N-am atins nimic, domnule. Iar noi doi, sergentul Forsythe şi cu mine, am izolat zona şi am trimis după doctor.
- Foarte bine, a spus Banks, lăsând jos rebusul din Sunday Times pe care abia îl începuse şi privind cu jind la cana de cafea neagră încă aburindă. Pe şefa ai sunat-o?
- Nu încă, domnule. M-am gândit c-ar fi mai bine s-aştept până aruncaţi dumneavoastră o privire. N-avea sens să ard etapele.
- În regulă, a spus Banks.
Cel mai probabil, inspectorul-şef Catherine Gervaise lenevea după o noapte târzie petrecută la Opera de Nord din Leeds, urmărind Orfeo. Banks văzuse spectacolul joi, împreună cu fiica sa, Tracy, şi-i plăcuse foarte mult.
Nu era sigur că acelaşi lucru era valabil şi pentru Tracy. Părea să se fi închis în ea în ultima vreme.
- Ajung într-o jumătate de oră, a spus. Maximum trei sferturi. Sună-i şi pe inspectorul Cabbot şi pe comisarul Hatchley. Şi cheamă-l şi pe sergentul Jackman.
- Inspectorul Cabbot e încă detaşat în Regiunea de Est, domnule.
- Evident. La naiba.

Dacă într-adevăr era vorba de crimă, Banks ar fi apreciat ajutorul lui Annie. Poate că pe plan personal mai aveau probleme, dar asta nu însemna că nu lucrau bine ca echipă.
Banks a urcat la etaj, a făcut un duş şi s-a îmbrăcat rapid, apoi s-a întors în bucătărie şi şi-a umplut termosul cu cafea pentru drum, având grijă să-i pună bine capacul. Nu o dată avusese parte de incidente neplăcute cu termosurile de cafea. A închis toate aparatele din casă, a încuiat şi a pornit spre maşină.
Conducea Porsche-ul fratelui său. Deşi încă nu se simţea tocmai în largul lui într-o maşină atât de luxoasă, de la o zi la alta îi plăcea mai tare. Nu cu mult timp în urmă se gândise să i-o ofere fiului său, Brian, sau lui Tracy, şi încă nu renunţase complet la idee. Problema era că nu voia ca vreunul din ei să se simtă lăsat deoparte sau iubit mai puţin, aşa că alegerea era dificilă.

Formaţia în care cânta Brian îşi schimbase de curând componenţa şi repetau cu muzicieni noi. Tracy fusese dezamăgită de rezultatele obţinute la examene, ceea ce nu se putea spune şi despre Banks, aşa că-şi petrecea timpul lucrând într-o librărie din Leeds şi împărţind o casă în Headingley cu nişte foste colege de facultate. Deci cine merita un Porsche? În două nu putea să-l taie.

Când Banks a ieşit afară, şi-a dat seama că se făcuse răcoare şi bătea vântul, aşa că s-a întors şi şi-a schimbat jacheta sport cu geaca de piele. Dacă avea să bântuie pe aleile lăturalnice din Eastvale în timp ce ofiţerii care investigau locul crimei, fotograful şi legistul îşi vedeau de-ale lor, măcar să-i fie cald. S-a urcat în maşină, a pornit motorul şi s-a îndreptat spre Gratly, pe deal în jos în Helmthorpe şi apoi spre Eastvale. Şi-a lăsat iPod-ul pe shuffle, conectat la adaptorul din maşină, şi din boxe s-a auzit "All She Wrote" al lui Ray Davies, un cântec care-i plăcea în mod special, mai ales partea despre barmaniţa din Australia. Numai bun pentru un drum spre locul unei crime duminica dimineaţa, s-a gândit; numai bun.

***

GILBERT DOWNIE NU SE PREA DĂDEA în vânt să plimbe câinele. O făcea, dar era o corvoadă. Toată povestea asta cu câinele fusese genul de decizie de familie care luase o turnură proastă. Fiica lui, Kylie, îşi dorise un căţeluş, şi de când împlinise opt ani numai despre asta vorbea.
În cele din urmă, Gilbert şi Brenda cedaseră şi-i cumpăraseră unul de ziua ei, deşi Brenda nu avea o simpatie deosebită pentru câini, ba chiar o făceau să strănute din când în când. Câţiva ani mai târziu, Kylie îşi pierduse interesul şi trecuse la băieţi şi muzică pop, aşa că acum era treaba lui Gilbert să aibă grijă de Hagrid.

În acea duminică dimineaţă vremea părea extrem de neplăcută, dar Gilbert ştia că nu e cazul să se plângă. Cel puţin Hagrid îi oferea o scuză numai bună să iasă din casă în timp ce Brenda şi Kylie, acum în vârstă de paisprezece ani, îşi vedeau de obişnuita conversaţie duminicală, unde fusese şi de ce stătuse atât de mult sâmbătă seara. În apropiere de sat nu erau zone bune pentru plimbare, sau cel puţin nu unele de care să nu se fi săturat de moarte, şi pentru că-i plăcea marea a condus pe distanţa relativ mică până la ţărm. O porţiune mohorâtă şi pustie, dar îi plăcea. Şi avea să fie toată numai a lui. Din ce în ce mai des în ultima vreme prefera să fie singur, în compania propriilor gânduri. Se întreba dacă are vreo legătură cu îmbătrânirea, dar avea numai patruzeci şi şase de ani. Cu greu ar fi putut fi considerat bătrân de altcineva în afară de Kylie şi de prietenii ei pierde-vară.

Gilbert şi-a ridicat gulerul jachetei, tremurând în bătaia vântului umed. Iarba era încă alunecoasă după rafala de mai devreme. Pe Hagrid nu părea să-l deranjeze. Numaidecât a început să amuşine peticele de iarbă şi arbuştii, în timp ce Gilbert venea în spatele lui cu mâinile în buzunare, privind în larg spre marea agitată şi întrebându-se cum trebuie să fi fost viaţa pe vapoarele vânătorilor de balene care plecau din Whitby. Echipajele erau pe mare câteva luni pe an, timp în care femeile aşteptau acasă, plimbându-se în fiecare zi pe West Cliff şi căutând în zare semnele ambarcaţiunilor, sperând să vadă osul de balenă prins de catarg, semn că toată lumea era în siguranţă.

Apoi Gilbert a observat o siluetă care stătea pe marginea unei stânci. Hagrid, mereu sociabil, a luat-o la goană spre ea. Chestia ciudată, cel puţin după părerea lui Gilbert, era că silueta avea un pescăruş pe fiecare umăr. Scena îi amintea de o bătrână pe care o văzuse odată pe o bancă în parc, acoperită de porumbeii pe care-i hrănea. Când Hagrid s-a apropiat suficient de mult şi a lătrat, pescăruşii şi-au luat zborul spre mare, lăsând să se înţeleagă din rotaţii şi din privirile aruncate înapoi că făceau asta numai temporar. Gilbert şi-a imaginat că ţipau batjocoritor, pentru că animalele terestre, ca el şi Hagrid, nu-i puteau urma acolo unde zburaseră.

Hagrid îşi pierduse interesul şi se îndreptase spre nişte tufişuri departe de potecă, unde probabil mirosise un iepure, iar Gilbert s-a apropiat de figura imobilă să vadă dacă-i poate fi de ajutor în vreun fel. Şi-a dat seama că era o femeie. Cel puţin, felul în care era aşezată şi părul care i se încâlcise peste guler dădeau de înţeles că ar fi o femeie. A strigat, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi şi-a dat seama că era aşezată într-un scaun cu rotile, înfăşurată într-o pătură, cu capul sprijinit de ceva. Poate că nu se putea mişca? Nu era nimic neobişnuit la vederea unei femei într-un scaun cu rotile în zona Larborough Head - azilul nu era departe, iar rudele care veneau ocazional în vizită îşi duceau părinţii la plimbare pe coastă - dar ce Dumnezeu făcea acolo de una singură, mai ales de Ziua Mamei, abandonată într-o poziţie atât de riscantă? Scaunul n-avea nevoie de prea mult ca să se răstoarne în prăpastie, era suficientă o schimbare a vântului. Unde naiba era asistenta ei sau ruda care o adusese aici?

Când a ajuns în dreptul ei, pe Gilbert l-au şocat, aproape simultan, două lucruri la fel de ciudate. Primul, zgârieturile din jurul urechilor, fără urme de sânge, pe care le-a observat pentru că s-a apropiat de ea din spate. Apoi, când a trecut în faţă, a observat al doilea lucru: jumătatea de sus a corpului, inclusiv pătura, de la gât şi până la şolduri, erau scăldate în sânge. Înainte să o privească în ochi, a ştiut că era moartă.

Încercând să-şi controleze gustul amar, de fiere, care-i urcase cu viteză în gât, Gilbert l-a fluierat pe Hagrid şi a început să alerge înapoi spre maşină. Ştia, din experienţă, că mobilul n-avea semnal în zonă şi că trebuia să conducă vreo câţiva kilometri înainte să sune la poliţie. Nu voia s-o lase acolo s-o ciugulească pescăruşii, dar ce altceva putea face? Parcă citindu-i gândurile, doi dintre pescăruşii mai curajoşi s-au şi aruncat asupra siluetei de îndată ce Gilbert s-a întors cu spatele şi a luat-o la fugă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer